MEDICINA DENTARĂ SECOLULUI AL

XIX-LEA
 Cuceririle tehnice au îndepărtat spiritul medicilor de ideile
hipocratice sau galenice, care reprezentau un obstacol în calea progresului .
Parisul devine „capitala luminii" cu Ampere, inventatorul
electromagnetismului, cu CLAUDE BERNARD (1865), părintele
medicinei preventive şi PASTEUR (1886) s-au dezvoltat bacteriologia,
microbiologia şi fiziologia.
Dezvoltarea internaţională s-a instaurat datorită noilor mijloace de
comunicaţie: calea ferată şi vasele cu aburi. Agricultura a dat înapoi în
profitul industriei şi al noilor metode de producţie. Această evoluţie a
influenţat demografia europeană.
 GEORG CARABELLI s-a născut la Budapesta din tată italian şi
mamă unguroaică. A studiat medicina la Viena şi s-a format chirurgical la
Academia de medicină militară Josephinum.
Între 1809 şi 1813 a participat la războaiele napoleoniene. În 1815
a luat doctoratul în chirurgie şi s-a dedicat stomatologiei. S-a specializat la
Paris, iar din 1821 a fost primul stomatolog la Universitatea din Viena, cu
titlul de profesor. În 1833 a fost numit medic al împăratului.
 În 1831 a publicat primul volum intitulat „Tratat sistematic de
stomatologie", iar în 1842, anul morţii sale, a apărut al doilea volum
intitulat „Anatomia gurii" în care a descris „tuberculum anomale
Carabelli". Tot el a descris ocluzia deschisă sub numele de „mordex apertus
Carabelli".
CARABELLI a murit la 24 octombrie 1842.
Willoughby Dayton Miller (1853-1907)
Miller a publicat peste 163 lucrări şi volumul „Microorganismele
cavităţii bucale", Miller rămâne în literatura medicinei dentare, pentru că a
dovedit ştiinţific că „bacteriile" sunt responsabile de producerea cariei dentare;
resturile alimentare bogate în hidrocarbonate, produc înmulţirea bacteriilor şi
acestea produc aciditatea, care duce la decalcifierea smalţului şi dentinei;
Miller confirmă astfel concepţia lui Fauchard, că leziunea carioasă este o
„boală infecţioasă" pentru care a numit-o „dentinită"; Miller nu a ştiut în acea
epocă să izoleze placa dentară microbiană, pentru a determina şi flora
microbiană cauzală.
Adolph Witzel (1847-1906)
Witzel rămâne în literatura stomatologică cu un „tratament
antiseptic al îmbolnăvirilor pulpo-dentare", prezentat în 1874 şi mai ales cu
metodele de mortificare a pulpei dentare cu arsenic, urmată de pulpectomie,
cu obturaţie de canal cu pastă de ciment cu carbol sau iodoform; în final
obturează cavitatea dentară cu amalgam; această tehnică de tratament al
pulpitelor urmată de obturarea canalelor cu paste cu ciment şi apoi cu
amalgam a rămas valabilă peste 100 de ani în practica medicală dentară.
Alfred Gysi, (1885-1957)
Începe studiile la Şcoala de Medicină dentară din Geneva, după
care se specializează la „Pensylvania College of Dental Surgery".
Revenit la Zurich este angajat ca profesor de histologie la şcoala
dentară din Zurich şi apoi profesor de protetică dentară; Gysi rămâne în
literatura stomatologică pentru introducerea articulatorului în
confecţionarea protezelor şi a arcului facial, ce-i poartă numele; ocluzia
dentară, articularea dento-dentară, poziţia dinţilor şi masticaţia, sunt studii
ce au rămas în protetica dentară. În 1905 el a conceput triopasta pentru
obturarea canalelor radiculare.
John Tomes, (1815-1895)
Dintre personalităţile de seamă ale stomatologiei engleze din
această perioadă amintim în primul rând pe Sir JOHN TOMES, care
în lucrarea sa monumentală „Fiziologia şi chirurgia dentară" a făcut o
descriere clasică a bolilor pulpare şi periostale (parodontale), pe care a
desăvârşit-o în a doua sa mare lucrare „Un sistem al stomatologiei". În
1856 a studiat structura dentinei, descriind fibrele ce-i poartă numele şi tot
lui i se datorează primele examinări histologice legate de procesul de
resorbţie a dinţilor temporari.
Green Vardiman Black, (1836-1915)
Din 1870 a funcţionat ca profesor de patologie dentară la Colegiul
dentar din Missouri şi apoi la Chicago, în 1883; el este angajat la "North
western University Dental College", din 1891, unde scrie celebra sa carte
"Operative Dentistry" publicată în 1908, "Prepararea cavităţilor", cu cele 5
clase, a rămas valabilă până astăzi, obturaţiile cu amalgam menţinându-se
zeci de ani.
William Gibson Arlington Bonwill, (1833-1899)
BONWILL s-a născut în 1833 şi şi-a desfăşurat activitatea la
Philadelphia. În 1864 a conceput primul articulator confecţionat pe baze
geometrice, matematice şi mecanice care a lăsat în umbră articulatoarele
anterioare.
Moritz Heider. (1818-1866)
A fost elevul lui CARABELLI în 1842, moştenindu-i cabinetul şi
colecţia.
A devenit celebru prin lucrările sale în domeniul chirurgiei
dentare, folosind primul cauter electric (cu care făcea cauterizări ale pulpei)
şi este primul dentist din Europa, care a folosit obturaţia dinţilor cu folii de
aur, după metodele americane; Heider a înfiinţat în 1861, "Societatea
dentiştilor austrieci" şi "Revista trimestrială de stomatologie".
Carl Partsch. (1855-1932)
S-a preocupat sistematic de rezecţia apicală, incizia mucoasei îi
poartă numele; operaţiile efectuate între 1895-1899 le-a executat sub
anestezie cu cocaină; tot la Breslau, elevul său W. Sachs, a dezvoltat
chirurgia buco-dentară ambulatorie.
Dimitrie Nedelcu. (1812-1882),
Familia lui este macedo-românâ, instalată la Lugoj, România;
Dimitrie Nedelcu studiază la Facultatea de Medicină din Budapesta;
cunoscând starea lamentabilă a dinţilor din Ungaria, Nedelcu pleacă la
Viena pentru a urma cursurile de stomatologie la prof. Carabelli, originar
din Oradea Mare, unde se vorbea şi limba română.
În 1842 se reîntoarce la Budapesta, unde ţine o conferinţă
alarmantă, referindu-se la starea de sănătate dentară din Ungaria, fiind
numit profesor de stomatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta;
Nedelcu se impune dând o orientare modernă, socială specialităţii
stomatologice.
 În lecţiile sale el precizează:
•este necesară specializarea în stomatologie;
•stomatologia este o ramură a ştiinţelor medicale şi toate ramurile trebuie să
colaboreze între ele;
•bolile dentare trebuiesc tratate "individual";
•stomatologia conservatoare este imperios necesară.
După o activitatea neîntreruptă de 38 ani, ca profesor la Facultatea
de Medicină Dentară din Budapesta, Dimitrie Nedelcu este înmormântat în
cimitirul din Lugoj, după dorinţa lui de a fi alături de familia sa.
 În sec. XX, apare unitul dentar mecanic, care reprezintă aparatura
de bază a oricărui medic dentist.
De la bormaşina lui Fauchard din 1728, activată cu mâna (tur de
mână) s-a trecut la bormaşina cu pedală (tur de picior), inventat de
Greenwood în 1790.
Era vorba de un suport de fier cu o
freză ale cărei rotiri se făceau pe un rulou.
Freza, un simplu vârf ascuțit grosolan,
se putea roti în două sensuri prin intermediul
unei corzi din intestin întinsă ca un arc.
 Instrumentul lui FAUCHARD avusese un strămoș, bormașina
pentru perforat oase inventată de venețianul GIOVANNI DELLA CROCE
în 1573.
Prima bormașină cu pedală a fost realizată în 1790 de JOHN
GREENWOOD (1760-1819) din New York. Autorul a realizat-o dintr-o
roată de tors.
 Cel care a realizat însă primul tur acționat cu piciorul, care
dezvolta o viteză de rotație de 2000 de rotații pe minut, a fost americanul
MORRISON.
James Beall Morrison
MORRISON s-a născut în 1829, fiind nepotul unui ceasornicar
din Ohio. De mic copil a fost pasionat de mecanică. În timpul studiilor
dentare a primit premiu la o expoziție pentru confecționarea unei proteze
din aur.
În 1869 MORRISON a construit scaunul dentar, strămoșul celui
din zilele noastre, iar în 1871 a patentat bormașina cu pedală.
 După apariția curentului electric, în vederea perfecționării turului
cu pedală a lui MORRISON, GEORGE F. GREEN a construit în 1872 un
tur electric pe care l-a prezentat la întâlnirea Asociației Dentare Americane.
 În Europa primul tur electric a fost construit în Germania, de firma
Reiniger în 1887, iar din 1891 aparatul a fost produs în serie.
Dacă înainte de 1940 viteza de rotație a unui tur electric era de 4000 de
turații pe minut, între 1950 și 1955 s-au realizat motoare care dezvoltau o viteză
de peste 45.000 ture/minut.
Primele încercări pentru crearea motorului cu turbină datează din 1948,
dar rezultatele practice erau negative. În 1956 NORLEN din Stockholm prezintă
o piesă de mână acționată de o turbină cu aer comprimat care atingea viteza de
150.000 ture/minut.
Ulterior turbina a fost încorporată în unit, fiind capabilă să dezvolte o
viteză de 250-350.000 rotații/minut, trepidațiile frezei fiind reduse aproape de
zero.