2. EDUCABILITATEA.

FACTORII
DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII
UMANE - INTERACȚIUNI ȘI
DOMINANTE

2.1. Conceptul de dezvoltare și

conceptul de educabilitate
 Caracteristica esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă,
educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor educaţiei, fiind definită drept :

• „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe

această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de
personalitate."
• „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea
personalităţii fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei
noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea
sa genetică."
• „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii
educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice,
comportamentale.”

După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea

modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei
umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este educabil, pentru că
poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. El este perfectibil şi
perfectibilitatea este condiţia indispensabila a educaţiei.
 Dezvoltarea personalitatii umane. În accepţiunea majorităţii specialiştilor
contemporani, personalitatea este rezultatul interacţiunii tuturor proceselor
psihice şi se referă la organizarea dinamică a unor aspecte de factură
cognitivă, afectiv-motivaţională şi comportamentală într-o structură bio-
psiho-socio-culturală de o înaltă complexitate, organizare şi specificitate,
structură dotată cu capacitate de autoreglaj.

Dezvoltarea reprezintă un proces complex de trecere de la inferior la

superior, de la simplu la organizat, printr-o succesiune de etape, stadii,
fiecare etapă avand propriile caracteristici.

Individul înregistrează o dezvoltare fizică obiectivată în schimbări de natură

fizică, morfologică şi biochimică, o dezvoltare socială manifestată prin
reglareac omportamentului în funcţie de normele şi cerinţele impuse de
societate şi nu în ultimul rând o dezvoltare psihică.

Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi transformarea proceselor şi

însuşirilor psihice. Formarea proceselor psihice are loc sub acţiunea
influenţelor interne şiexterne, naturale sau sociale, directe sau indirecte,
influenţe subsumate categoriilor de ereditate,mediu, educaţie.
 Ereditatea, mediul, educaţia
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi psihologice pe la jumătatea
secolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia
asupra factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea
ei din stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială: ereditatea, mediul, educaţia.

2.2. Ereditarea , factor intern al dezvoltării personalității

– o premiză a dezvoltării psihoindividuale

Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce desemnează complexul de

predispoziţii care se transmit de la ascendenţi la descendenţi prin intermediul
mecanismelor genetice.
Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei umane : poziţia
bipedă, structura anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, cât şi a caracterelor ereditare
care îi sunt transmise pe linie directă de la proprii săi ascendenţi : culoarea pielii,
ochilor, conformaţia feţei, anumite particularităţi ale grupei sanguine etc.
Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc substratul material al eredităţii.
Preocuparea cercetătorilor care au avut ca obiect de analiză factorii devenirii fiinţei
umane, s-a centrat pe stabilirea semnificaţiei şi ponderii moştenirii ereditare în
formarea personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a fost dacă ereditatea poate fi
socotită un factor cu rol determinat în acest sens sau dimpotrivă.
În concluzie, putem spune că, ereditatea nu redă în mod necesar tipurile de
comportament, ci numai predispoziţii.
 2.3. Mediul, factor extern al dezvoltării personalității
- Cadru de existenţă şi dezvoltare psihoindividuală

Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi sociale ce alcătuiesc cadrul de

existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o diversitate de posibilităţi de dezvoltare
psihoindividuală.

Din acest punct de vedere ne intereseaza în principal :

- care este structura mediului;

- ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra personalităţii
umane;
- cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane.

Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de referinţă din viaţa

omului, înainte de naşterea sa sau după, vorbim de influenţe ale mediului intern şi de
influenţe ale mediului extern.
În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe interne determinate de
ambianţa intrauterină. Această influenţă nu este atât de importantă, dar nici nu poate fi
neglijată.
Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a lungul întregii sale
perioade postnatale, reprezintă mediul extern, în cadrul căruia se operează o distincţie
între influenţele mediului fizic sau primar şi influenţele mediului social sau secundar.
 Influenţele exercitate de mediul social asupra omului sunt :

- directe, prin:

 schemele de conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii căreia îi

aparţine. Omul aplică aceste reguli pe parcursul vieţii.

 limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de cultură şi a

întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului.

- indirecte, prin:

 membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea
socială şi care, ei înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultura
grupului căruia îi aparţin.

Comportamentul omului reflectă cultura socială care se inserează la nivelul

gândirii şi acţiunilor sale şi prin aceasta, se asigură totodată transmisia ei de
la o generaţie la alta.
 Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi cuprinde
ansamblul condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră, faună), ce îi influenţează
dezvoltarea şi maturizarea biologică (înălţime, culoarea pielii), precum şi
modul de a trăi (meserii, vestimentaţie, alimentaţie specifică).

Influenţele sale asupra dezvoltării psihice a omului sunt apreciate de

specialişti ca nerelevante. Mediul fizic nu acţioneaza şi nu influenţează direct
dezvoltarea psihică a omului.

Mediul social - omul este supus şi determinărilor de ordin social care au un

impact mult mai puternic asupra dezvoltării sale psihoindividuale.

Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social ca fiind
ansamblul influenţelor ce decurg din interacţiunea omului cu totalitatea
condiţiilor economice, politice şi culturale, care işi impun amprenta asupra
dezvoltării psihice.
Cultura socială ca produs al mediului social, concretizată în anumite structuri
ale personalităţii are patru componente:

• Componenta tehnologică
Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi tehnologie la care toţi
indivizii se adaptează. Omul european al sec. al XIX-lea era adaptat la maşina
cu aburi, cel al sec. al XX-lea la tehnologia fondată pe informaţică, iar cel de
mâine se va adapta unui mediu unde ordinatoarele vor fi baza comunicării
între grupuri.

• Componenta rituală
Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice educabililor.
Membrii săi respectă un anumit ritual, iar dacă persoana se abate, va fi
marginalizată in grup. Ex..: ritualurile iniţiatice ca botezul, circumcizia,
ritualurile de politeţe etc.

• Componenta mitică
Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip şi
caracteristice grupului.
 • Componenta limbajului

Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este caracteristică

asemănării lor şi le dă sentimentul apartenenţei la un anumit mediu social.
Mediul social acţionează asupra dezvoltării psihoindividuale a omului prin
grupul social care determină o obisnuinţă comună. Caracteristica principală a
mediului social este diversitatea, neuniformitatea. În funcţie de impactul şi
conţinutul lor, precum şi de gradul lor de organizare, influenţele mediului
social sunt : - organizate,- spontane.

Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din mediul social sunt

exercitate de familie şi şcoală, dar şi de diverse instituţii socio-culturale, mass-
media etc.

Mediul social exercită însă, şi influenţe spontane, neintenţionat educative, ce

rezultă din activităţile cotidiene, din întregul mediu de viaţă al copilului :
civilizaţia urbană, viaţa satului, grupurile de vârstă, cercul de prieteni etc.
 2.4. Educaţia – factor hotărâtor al dezvoltării psihice; specificul influențelor
educative la vârstele timpurii

În raport cu natura originară (dependentă de ereditate), educaţia înseamnă influenţare

selectivă, care vizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, ce vor permite individului
să participe la efortul colectiv de satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea acelor idealuri,
considerate dezirabile.

De exemplu, pornirile naturii umane care sunt în contradicţie cu valorile spre care se
orientează la un moment dat umanitatea nu vor fi stimulate prin educaţie. Posibilitatea unor
asemenea porniri negative de a se transforma, din caracteristici potenţiale, în însuşiri de
personalitate sunt astfel diminuate.

Teza de largă circulaţie potrivit căreia educaţia îndeplineşte rolul de factor conducător în
dezvoltarea personalităţii unui om, trebuie să fie interpretată în sensul că, în cazul omului,
această dezvoltare este influenţată de propriile sale opţiuni valorice.

Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona transformator nu numai asupra mediului natural
înconjurător, ci - dacă este nevoie – chiar asupra propriei sale fiinţe.

Întreg potenţialul biologic (ereditar) disponibil va fi activat pentru a-şi dezvolta acele
capacităţi adaptative considerate necesare (valoroase) de către individul însuşi.
 Din tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în care trăieşte (mediul
social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu trebuinţele
şi idealurile sale.

Acestea, la rândul lor, sunt puternic influenţate de orientările valorice

existente în societatea din care face parte.

Educaţia constă tocmai în influenţarea deliberată a opţiunilor valorice

personale în acord cu ceea ce se consideră, într-o anumită societate, că este
de dorit să fie adoptat ca ideal personal de atins.

Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul) şi nu poate avea

puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată şi nici
un mediu total defavorabil).

Într-o anumită masură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică prin

varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun reducerea decalajului
între capacităţile prezente ale individului şi un nivel superior al acestora.
 Copilul devine om social numai prin educaţie.

Prin intermediul educaţiei omul îşi însuşeşte limbajul social, cultura

generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia
despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru
integrarea socio- profesională.

Individul care trăieşte într-o comunitate umană beneficiază atât de o educaţie

spontană, care acţionează habitudinal asupra lui, cât şi de educaţia
organizată, realizată prin instituţii specializate, dintre care cea mai importantă
este şcoala. Iată de ce este foarte important pentru toţi factorii educaţionali
să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate şi,
pe această bază, să structureze întregul proces educaţional.

Prin intermediul educaţiei, individul uman îşi extinde existenţa dincolo de

limitele biologice, devenind personalitate.

Personalitatea este individualitatea confirmată de comunitatea socială în

interiorul căreia trăieşte pentru a-i sluji sau îmbogăţi valorile.
 În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având
urmatoarele particularităţi:

 se sprijină pe ereditate;

 foloseşte datele oferite de mediu;

 este dirijată de educație;

 se desfaşoară în contextul activităţii proprii de învăţare, fiind impulsionată

de motivaţie;

 este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori, respectiv
atunci când există o corespondenţă în timp între desfăşurarea programului
ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor externe;
  are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-lineară și
imprevizibilă;

 este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferenţiere,

dincolo de legile general-umane de dezvoltare;

 este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă va

avea efecte asupra întregii dezvoltări;

 este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează cu

schimbări cantitative și calitative specifice.