POLIMERIZAREA RĂŞINILOR ACRILICE UTILIZATE LA PROTEZA PARŢIALĂ MOBILIZABILĂ DEZAMBALAREA CONFECŢIONAREA BAZEI ACRILICE A PROTEZEI
Transformarea machetei în proteză parţială se
face prin înlocuirea cerii cu răşină acrilică, care după polimerizare are o duritate specifică, necesară rezistenţei mecanice a piesei protetice. Răşinile acrilice s-au impus cu autoritate ca materiale pentru bazele protezelor datorită calităţilor lor şi tehnicii simple de lucru. Răşinile acrilice utilizate în medicina dentară fac parte din categoria materialelor plastice, fiind înzestrate cu calităţi speciale, pentru a corespunde din toate punctele de vedere scopului protetic. Diferitele procedee de realizare a bazelor protezelor mobile şi mobilizabile utilizate la ora actuală în laboratoarele de tehnică dentară se bazează în principiu pe două tehnologii de prelucrare a polimerilor: 1. Prelucrarea chemoplastică: sunt acele mase plastice care prin amestecul a două faze (pulbere-polimer şi lichid-monomer) polimerizează în anumite condiţii de temperatură, presiune şi umiditate. Aceste materiale sunt aduse la forma finită prin intermediul unei reacţii chimice în cursul prelucrării chemoplastice. În această categorie intră: Răşinile autopolimerizabile (autoplaste) care polimerizează la rece; Răşinile termopolimerizabile care polimerizează la cald; Răşinile barotermopolimerizabile care polimerizează la cald şi presiune. INCINTĂ DE TERMO-BARO- POLIMERIZARE 2. Prelucrarea termoplastică: este vorba de un polimer finit care este densificat şi adus la forma dorită prin aportul de căldură sub presiune. Această prelucrare este condiţionată de o dotare mai sofisticată, existând două procedee de realizare a bazelor protezelor mobile şi mobilizabile: Injectare-turnare; Topire-presare. APARAT DE INJECTARE-TURNARE APARAT DE TOPIRE-PRESARE APARAT DE TOPIRE-PRESARE La acest procedeu pot fi utilizaţi şi alţi polimeri în afară de polimetacrilatul de metil. Avantajele metodei sunt: Absorbţia de apă este scăzută; Rezistenţă la şoc şi fracturare superioare; Au o structură lipsită de pori datorită densificării sub presiune înaltă; Nu există contracţie la polimerizare. Ea apare în timpul răcirii materialului. Răşinile acrilice folosite pentru realizarea bazei protezei mobile sunt în general termopolimerizabile, devenind rigide la o anumită temperatură (aproximativ 120°C). Proprietăţile necesare oricărei răşini acrilice pentru a obţine lucrări protetice întrutotul corespunzătoare sunt: Să fie perfect tolerate de ţesuturile cu care vin în contact; Să nu aibă gust şi miros după polimerizare; Să fie insolubile şi neutre din punct de vedere chimic, în contact cu toate alimentele sau în substanţele conţinute în salivă; Să nu sufere dilatări, contracţii sau distorsionări la temperatura cavităţii bucale sau în timpul presiunilor masticatorii; Să reziste la abraziune, la frecarea cu alimentele şi la periile folosite pentru curăţirea protezelor; Să se poată lustrui uşor pentru a împiedica aderenţa alimentelor, care ar putea da protezei un miros neplăcut şi un gust dezagreabil; Să fie nedeformabile la temperatura alimentelor şi băuturilor ingerate; După polimerizare să nu rezulte porozităţi; Să fie uşoare; Coloraţia lor să fie persistentă, stabilă şi să poată fi obţinută într-o gamă variată, pentru a imita culoarea gingiei şi a zonelor învecinate; Manipularea să se facă uşor, cu aparatură simplă, iar preţul de cost să fie acceptabil; Să poată fi reparate fără dificultate în cazuri de fracturări sau adăugări de noi elemente. Din punct de vedere comercial, răşinile acrilice se prezintă sub forma unui sistem bicomponent, fiind formate din lichid şi o pulbere în flacoane separate, ce trebuie amestecate înainte de întrebuinţare. Există pe piaţă şi produse în care pulberea şi lichidul sunt predozate, în care raportul de malaxare este optim, asigurând calităţi superioare produsului finit, dar sunt cu durată scurtă de conservare. RĂŞINI ACRILICE RĂŞINI ACRILICE Pulberea sau polimerul este metacrilatul de metil polimerizat şi se compune din particule sferice, în formă de perle de diferite dimensiuni. În pulbere se mai adaugă un donator de radicali liberi (peroxid de benzoil), substanţe inerte (talc sau gelatină pentru a evita coalescenţa între particule), un plastifiant (care scade temperatura de înmuiere şi coeziunea intermoleculară), coloranţi minerali şi organici. Polimerul are culoarea roz, în diferite nuanţe, pentru a putea alege culoarea corespunzătoare gingiei naturale a pacientului. Există şi pulbere incoloră, indicată în cazurile când pacientul prezintă intoleranţă la colorantul încorporat în acrilat. Lichidul sau monomerul este metacrilat de metil nepolimerizat, incolor, cu miros caracteristic, volatil şi inflamabil. Fierbe la temperatura de 100,3°C. I se mai adaugă un antioxidant (hidrochinonă) cu rol şi de inhibator de polimerizare, permiţând conservarea lichidului. Prepararea pastei de acrilat Cantitatea de răşină acrilică necesară unei proteze parţiale acrilice se apreciază în funcţie de dimensiunile lucrării. Astfel: pentru o proteză parţială maxilară cu placă palatinală extinsă sunt necesare aproximativ 15 grame de pulbere; pentru o proteză maxilară cu placă redusă cam 10 - 12 grame; pentru o proteză mandibulară aproximativ 12 grame. Proporţia de amestec între polimer şi monomer poate fi diferită. Unele acrilate se prepară amestecând trei părţi de praf cu o parte de lichid, iar altele din două părţi de praf şi o parte de lichid. Cele a căror proporţie de amestec este de 3:1 sunt superioare celorlalte, deoarece conţinutul de monomer fiind mai redus, contracţia materialului va fi minimă şi practic fără influenţă asupra preciziei lucrării protetice, iar cantitatea de monomer rezidual va fi mai redusă. Pasta se prepară într-un recipient (godeu de sticlă, ceramică sau din mase plastice), utilizând o spatulă de sticlă, agat sau oţel inoxidabil. La prepararea ei trebuiesc luate următoarele măsuri: Recipientul în care se prepară trebuie să fie perfect curat şi uscat; Mâinile tehnicianului vor fi de asemenea curate şi uscate; În cameră nu trebuie să existe vapori de apă; Recipientul în care s-a preparat acrilatul va sta în permanenţă închis; Amestecul polimerului cu monomerul nu se face în prezenţa unei surse de căldură cu flacără; Din momentul amestecului se va controla din timp în timp consistenţa pastei de acrilat pentru a nu depăşi momentul optim de îndesare. Dozarea pulberii şi lichidului se poate face prin mai multe metode: Dozarea ponderală: se cântăreşte polimerul considerându-l un întreg şi separat se cântăreşte monomerul, care trebuie să fie aproximativ o jumătate din masa pulberii. Deşi metoda este foarte corectă ea este destul de incomodă; Dozarea volumetrică: cu un cilindru gradat se măsoară cantitatea de polimer şi cu altul cea de monomer în proporţiile indicate în prospect (3:1 sau 2:1), amestecându-le apoi în recipient. Este o metodă simplă dacă firma oferă dozatoarele necesare; Dozarea empirică: este cea mai folosită metodă din comoditate. În recipient se pune lichidul peste care se adaugă progresiv pulbere până la saturaţie, în aşa fel încât fiecare granulă de polimer să fie îmbibată cu monomer. Se amestecă cu spatula pentru omogenizarea pastei şi uniformizarea coloraţiei şi se acoperă cu o plăcuţă de sticlă care împiedică evaporarea monomerului. Dacă proporţia dintre monomer şi polimer nu este respectată pot apărea: Excesul de polimer duce la scăderea plasticităţii pastei rezultând: o proteză cu rezistenţă mecanică scăzută; zone de coloraţie diferită; eventuale porozităţi. Excesul de monomer determină: - creşterea gradului de contracţie la polimerizare; - apariţia porozităţilor; - creşterea procentului de monomer rezidual, cu acţiune iritantă asupra ţesuturilor, dacă proteza este inserată în cavitatea bucală la scurt timp după terminarea ei. Materialul acrilic astfel preparat trece prin mai multe faze până ajunge a fi optim pentru îndesare. Astfel: Faza 1 - de sedimentare – pulberea adăugată în lichid sedimentează, formând o masă cu aspect nisipos sau de zahăr umezit; Faza 2 – de dizolvare – monomerul difuzează între particulele de polimer, dizolvă superficial aceste granule, iar amestecul are un aspect cremos, care se trage în fire; Faza 3 – de saturaţie – pulberea de polimer a satura monomerul, amestecul având un aspect păstos, devenind o cocă netedă, nelipicioasă, nu se mai trage în fire şi se desprinde cu uşurinţă de pe pereţii recipientului. Aceasta este faza optimă de introducere în tipar; Faza 4 – de evaporare – dacă nu se introduce în tipar în faza 3, monomerul se evaporă, amestecul devine elastic şi nu mai poate fi introdus în detaliile tiparului. Timpul de formare a pastei este cuprins între momentul începerii amestecării pulberii cu lichidul şi momentul apariţiei fazei a 3-a, care într-o încăpere cu temperatura de 23°C trebuie să fie până în 20 de minute. Durata de formare a pastei este influenţată de diferiţi factori: Creşte proporţional cu mărimea particulelor din pulbere şi cu gradul ei de polimerizare; Scade odată cu creşterea temperaturii mediului ambiant la 8 - 12 minute. Timpul de lucru, adică perioada de timp cât amestecul se află în stadiul 3 şi poate fi introdus în tipar, trebuie să fie de cel puţin 5 minute. Acest timp se prelungeşte cu scăderea temperaturii mediului ambiant şi cu creşterea gradului de polimerizare a pulberii. Introducerea pastei în tipar Se efectuează când amestecul a ajuns în faza a 3-a. Ceara din tipar trebuie să fie complet eliminată, iar acesta trebuie să fie rece, pentru a se evita evaporarea monomerului. După izolarea tiparului, pasta de acrilat se introduce fără a fi atinsă cu mâna, folosindu-se o folie de celofan sau polietilenă. În această etapă pot exista două situaţii speciale: a) În tipar se introduce numai acrilat roz – în funcţie de metoda de ambalare se procedează astfel: La ambalarea directă (cu val) se introduc iniţial cantităţi mici sub dinţii susţinuţi de val, după care se inseră un rulou de acrilat în restul tiparului; La ambalarea indirectă (fără val) se introduce acrilatul numai în partea de tipar în care se găsesc dinţii. În cazul introducerii unei cantităţi prea mari de acrilat, se poate produce o înălţare de ocluzie datorită îngroşării bazei protezei. Dacă acrilatul a fost insuficient, proteza va prezenta zone incomplete şi cu siguranţă porozităţi. Observaţii: Cantitatea de pastă acrilică trebuie să fie cât mai exact apreciată, deoarece din cauza croşetelor nu se poate face controlul cantităţii introduse ca la proteza totală. Observaţii: Pentru a avea siguranţa că tiparul a fost umplut în întregime, pasta acrilică trebuie să fie în uşor exces. Apariţia în timpul presării a surplusului de pastă este un indiciu sigur că tiparul a fost complet umplut. Observaţii: Pentru ca porţiunile de croşete care pătrund în baza protezei să nu fie presate spre model de către pasta de acrilat, se recomandă ca între aceste porţiuni şi model să se introducă mici foiţe de acrilat polimerizat, înainte de îndesare. În acest fel porţiunile de retenţionare ale croşetelor vor fi ţinute tot timpul la distanţă de model şi vor fi complet acoperite de acrilat. b) Concomitent cu acrilatul roz se introduce şi acrilatul de culoarea dinţilor: se prepară separat şi concomitent cele două paste acrilice. Se introduce mai întâi acrilatul de culoarea dinţilor care se aplică în dreptul coletului dinţilor adaptaţi pe gingie şi eventual în locul unde dinţii au fost modelaţi în ceară. Astfel dinţii nu vor apărea înconjuraţi de o lizieră de acrilat roz, ci vor avea un aspect estetic bun. În restul tiparului se introduce acrilatul roz, iar manevra trebuie făcută repede pentru ca primul acrilat introdus să nu se usuce şi să se decoloreze. Îndesarea acrilatului în tipar când amestecul este doar în faza întâia sau a doua are următoarele consecinţe: Rezistenţă mecanică şi chimică redusă; Obţinerea unei proteze cu porozităţi; Exces de monomer rezidual. Dacă s-a depăşit faza a treia şi acrilatul este introdus în tipar când este deja elastic, pot avea loc: Deformarea tiparelor în timpul presării; Deplasarea sau chiar spargerea dinţilor; Neaderarea acrilatului la dinţi; Apariţia unor pete albicioase pe suprafaţa protezei; Deformarea totală a protezei. Presarea Pentru a evita aderarea pastei de tipar, între pastă şi chiuvetă se interpune o folie de polietilenă, care nu se va uda. Se închid cele două părţi ale chiuvetei şi se presează lent şi progresiv, la o presă manuală sau hidraulică pentru ca pasta plastică să alunece, să se insinueze în toate detaliile tiparului şi eliminarea completă a excesului de pastă. Presarea bruscă şi puternică poate determina următoarele accidente: Modificarea poziţiei dinţilor artificiali; Deformarea pereţilor tiparului; Cavitatea tiparului poate rămâne incomplet umplută de pastă. CHIUVETA LA PRESA MANUALĂ PRESA HIDRAULICĂ PRESAREA ACRILATULUI ÎN TIPAR
PRESAREA ACRILATULUI ÎN TIPAR
Polimerizarea pastei acrilice În tehnica dentară, polimerizarea defineşte procesul chimic prin care pasta de acrilat, rezultată din amestecul monomerului cu polimerul, se transformă într-o substanţă dură, rigidă. Ea se poate realiza doar când amestecul a ajuns în stadiul 3, când monomerul şi agentul de reticulare au difuzat în toată grosimea perlelor, pe care le vor plastifia. Cu toate că la ora actuală au apărut pe piaţă răşini acrilice care polimerizează sub acţiunea căldurii uscate sau sub presiune de aburi fierbinţi, de obicei în tehnologia de realizare a bazelor protezelor mobile şi mobilizabile se practică încă termopolimerizarea în mediu umed, deoarece temperaturile sunt mai uşor de controlat. Există mai multe posibilităţi de polimerizare: Polimerizare rapidă – se introduce şi se menţine chiuveta la 65°C timp de 60 de minute, iar apoi timp de 60 de minute la 100°C; Polimerizare lentă (1) – se depune chiuveta în apă rece, după care timp de 60 de minute se ridică temperatura la 65°C. Este menţinută această temperatură 8 sau chiar 48 de ore, ce oferă avantajul difuzării complete a monomerului în polimer; Polimerizare lentă (2) – se introduce chiuveta în apă rece, se ridică timp de 30 de minute progresiv temperatura la 65°C, se menţine această temperatură timp de o oră, iar apoi se ridică din nou temperatura progresiv de la 60 la 100°C în timp de 30 de minute. Se menţine această temperatură o oră şi apoi se răceşte lent chiuveta în 8 - 48 de ore. Reacţia de polimerizare este exotermă, eliberându-se o cantitate de căldură corespunzătoare unei diferenţe de temperatură de 30 - 40°C, care se însumează la temperatura de încălzire prin fierbere a tiparului, ce nu trebuie să depăşească 60 - 70°C, astfel încât adunată la căldura eliberată de reacţie, să nu depăşească valoarea de 100,3°C, limită peste care monomerul se volatilizează. Rezistenţă mecanică redusă a protezei; Instabilitate coloristică; Îmbătrânire rapidă; Igienă deficitară prin îmbibarea cu germeni; Miros urât (halenă fetidă). Indiferent de regimul de polimerizare, răcirea trebuie să decurgă lent, ideal o noapte. O răcire prea rapidă poate determina apariţia de tensiuni interioare în grosimea materialului şi chiar dacă nu apar fisuri sau fracturi, proteza se poate deforma în timpul prelucrării. POLIMERIZAREA DEZAMBALAREA Reprezintă operaţia de extragere din tipar a protezei polimerizate prin diferite procedee şi de curăţire a urmelor de gips de pe suprafeţe şi dintre dinţi. Operaţia se realizează atunci când chiuveta este complet răcită şi după eliberarea ei din ring. Este una din fazele dificile ale procesului de confecţionare a protezei parţiale acrilice deoarece cu acest prilej se pot produce o serie de accidente ca: Fisurarea sau chiar fracturarea bazei protezei; Deformarea sau smulgerea croşetelor; Fracturarea dinţilor. Procedeele de îndepărtare a protezei parţiale din chiuvetă sunt diferite, în funcţie de felul în care s-a făcut ambalarea: 1. În cazul ambalării directe (cu val) se dezambalează cel mai uşor şi fără pericole deoarece baza protezei, dinţii şi croşetele sunt fixate în aceeaşi parte a chiuvetei. În aceste condiţii partea a doua a tiparului nu va exercita nici o tracţiune asupra protezei. În vederea dezambalării, chiuveta se desface pe linia de joncţiune a celor două jumătăţi şi i se scot capacele. Eliberarea protezei din prima jumătate a chiuvetei se face săpând uşor în jurul ei cu un cuţit ascuţit, la oarecare distanţă de croşete, dinţi şi marginile protezei. Mai elegant, se recomandă desprinderea tiparului cu proteza în interior cu ajutorul unei prese sau a unui dispozitiv special elaborat acestui scop, după care cu o spatulă de ceară sau o foarfecă specială pentru gips se îndepărtează fragmentele de gips ale tiparului. Este indicat să se procedeze la detaşarea fragmentară a gipsului, procedeu care, dacă este executat cu fineţe, nu produce accidente. 2. În cazul ambalării indirecte (fără val) deschiderea chiuvetei se face în acelaşi mod, dar proteza poate rămâne fixată fie în prima parte a chiuvetei, fie în a doua, în funcţie de rezistenţa ce o opune gipsul tiparului. Manevrele de deschidere a chiuvetei se fac încet, prin tracţiune egală şi uniformă, altfel putându-se deteriora croşetele. Indiferent în care parte a chiuvetei rămâne proteza, eliberarea ei se face săpând de jur împrejur cu cuţitul, folosind un fierăstrău sau cu foarfeca de gips. DEZAMBALAREA Observaţii: Dacă pentru ambalare s-a utilizat o chiuvetă cu conicitate interioară, degajarea protezei se face mult mai uşor; Când s-a efectuat o bună izolare a tiparului dezambalarea este facilă şi baza protezei nu necesită o prelucrare laborioasă. Îndepărtarea urmelor de gips se realizează prin curăţire: Mecanică – spălarea sub jet de apă, însoţită de frecarea cu o perie aspră; Fizică – sub acţiunea vaporilor sub presiune; Chimică – introducerea protezei pentru 24 de ore în citrat de sodiu 30%, urmată de spălare sub jet de apă. Este recomandată când rămân urme de gips foarte aderente de suprafeţele protezei. După dezambalare şi curăţire se controlează proteza finită:
Dacă baza ei este completă;
Dacă nu au apărut fisuri în baza protezei; Dacă dinţii artificiali şi-au menţinut poziţia; Dacă croşetele sunt la locul lor şi nu au fost deformate; Dacă există zone cu exces de polimer pe faţa mucozală a protezei, datorate deteriorării modelului la presare; Se apreciază global calitatea polimerizării protezei.