Sunteți pe pagina 1din 81

CURSUL 13

POLIMERIZAREA RĂŞINILOR
ACRILICE UTILIZATE LA PROTEZA
PARŢIALĂ MOBILIZABILĂ
DEZAMBALAREA
CONFECŢIONAREA BAZEI ACRILICE
A PROTEZEI

Transformarea machetei în proteză parţială se


face prin înlocuirea cerii cu răşină acrilică, care
după polimerizare are o duritate specifică,
necesară rezistenţei mecanice a piesei protetice.
Răşinile acrilice s-au impus cu autoritate ca
materiale pentru bazele protezelor datorită
calităţilor lor şi tehnicii simple de lucru.
Răşinile acrilice utilizate în medicina dentară
fac parte din categoria materialelor plastice,
fiind înzestrate cu calităţi speciale, pentru a
corespunde din toate punctele de vedere
scopului protetic.
Diferitele procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile utilizate la
ora actuală în laboratoarele de tehnică dentară
se bazează în principiu pe două tehnologii de
prelucrare a polimerilor:
1. Prelucrarea chemoplastică:
sunt acele mase plastice care prin amestecul a
două faze (pulbere-polimer şi lichid-monomer)
polimerizează în anumite condiţii de
temperatură, presiune şi umiditate. Aceste
materiale sunt aduse la forma finită prin
intermediul unei reacţii chimice în cursul
prelucrării chemoplastice. În această categorie
intră:
 Răşinile autopolimerizabile (autoplaste) care
polimerizează la rece;
 Răşinile termopolimerizabile care
polimerizează la cald;
 Răşinile barotermopolimerizabile care
polimerizează la cald şi presiune.
INCINTĂ DE TERMO-BARO-
POLIMERIZARE
2. Prelucrarea termoplastică:
este vorba de un polimer finit care este
densificat şi adus la forma dorită prin aportul
de căldură sub presiune. Această prelucrare
este condiţionată de o dotare mai sofisticată,
existând două procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile:
 Injectare-turnare;
 Topire-presare.
APARAT DE INJECTARE-TURNARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
La acest procedeu pot fi utilizaţi şi alţi polimeri
în afară de polimetacrilatul de metil. Avantajele
metodei sunt:
 Absorbţia de apă este scăzută;
 Rezistenţă la şoc şi fracturare superioare;
 Au o structură lipsită de pori datorită
densificării sub presiune înaltă;
 Nu există contracţie la polimerizare. Ea apare
în timpul răcirii materialului.
Răşinile acrilice folosite pentru realizarea bazei
protezei mobile sunt în general
termopolimerizabile, devenind rigide la o
anumită temperatură (aproximativ 120°C).
Proprietăţile necesare oricărei răşini acrilice
pentru a obţine lucrări protetice întrutotul
corespunzătoare sunt:
 Să fie perfect tolerate de ţesuturile cu care vin
în contact;
 Să nu aibă gust şi miros după polimerizare;
 Să fie insolubile şi neutre din punct de vedere
chimic, în contact cu toate alimentele sau în
substanţele conţinute în salivă;
 Să nu sufere dilatări, contracţii sau
distorsionări la temperatura cavităţii bucale sau
în timpul presiunilor masticatorii;
 Să reziste la abraziune, la frecarea cu alimentele
şi la periile folosite pentru curăţirea protezelor;
 Să se poată lustrui uşor pentru a împiedica
aderenţa alimentelor, care ar putea da protezei
un miros neplăcut şi un gust dezagreabil;
 Să fie nedeformabile la temperatura
alimentelor şi băuturilor ingerate;
 După polimerizare să nu rezulte porozităţi;
 Să fie uşoare;
 Coloraţia lor să fie persistentă, stabilă şi să
poată fi obţinută într-o gamă variată, pentru a
imita culoarea gingiei şi a zonelor învecinate;
 Manipularea să se facă uşor, cu aparatură
simplă, iar preţul de cost să fie acceptabil;
 Să poată fi reparate fără dificultate în cazuri de
fracturări sau adăugări de noi elemente.
Din punct de vedere comercial, răşinile acrilice
se prezintă sub forma unui sistem
bicomponent, fiind formate din lichid şi o
pulbere în flacoane separate, ce trebuie
amestecate înainte de întrebuinţare. Există pe
piaţă şi produse în care pulberea şi lichidul
sunt predozate, în care raportul de malaxare
este optim, asigurând calităţi superioare
produsului finit, dar sunt cu durată scurtă de
conservare.
RĂŞINI ACRILICE
RĂŞINI ACRILICE
Pulberea sau polimerul este metacrilatul de
metil polimerizat şi se compune din particule
sferice, în formă de perle de diferite
dimensiuni. În pulbere se mai adaugă un
donator de radicali liberi (peroxid de benzoil),
substanţe inerte (talc sau gelatină pentru a
evita coalescenţa între particule), un plastifiant
(care scade temperatura de înmuiere şi
coeziunea intermoleculară), coloranţi minerali
şi organici.
Polimerul are culoarea roz, în diferite nuanţe,
pentru a putea alege culoarea corespunzătoare
gingiei naturale a pacientului. Există şi pulbere
incoloră, indicată în cazurile când pacientul
prezintă intoleranţă la colorantul încorporat în
acrilat.
Lichidul sau monomerul este metacrilat de
metil nepolimerizat, incolor, cu miros
caracteristic, volatil şi inflamabil. Fierbe la
temperatura de 100,3°C. I se mai adaugă un
antioxidant (hidrochinonă) cu rol şi de
inhibator de polimerizare, permiţând
conservarea lichidului.
Prepararea pastei de acrilat
Cantitatea de răşină acrilică necesară unei
proteze parţiale acrilice se apreciază în funcţie
de dimensiunile lucrării. Astfel:
 pentru o proteză parţială maxilară cu placă
palatinală extinsă sunt necesare aproximativ 15
grame de pulbere;
 pentru o proteză maxilară cu placă redusă cam
10 - 12 grame;
 pentru o proteză mandibulară aproximativ 12
grame.
Proporţia de amestec între polimer şi monomer
poate fi diferită. Unele acrilate se prepară
amestecând trei părţi de praf cu o parte de
lichid, iar altele din două părţi de praf şi o
parte de lichid.
Cele a căror proporţie de amestec este de 3:1
sunt superioare celorlalte, deoarece conţinutul
de monomer fiind mai redus, contracţia
materialului va fi minimă şi practic fără
influenţă asupra preciziei lucrării protetice, iar
cantitatea de monomer rezidual va fi mai
redusă.
Pasta se prepară într-un recipient (godeu de
sticlă, ceramică sau din mase plastice),
utilizând o spatulă de sticlă, agat sau oţel
inoxidabil. La prepararea ei trebuiesc luate
următoarele măsuri:
 Recipientul în care se prepară trebuie să fie
perfect curat şi uscat;
 Mâinile tehnicianului vor fi de asemenea curate
şi uscate;
 În cameră nu trebuie să existe vapori de apă;
 Recipientul în care s-a preparat acrilatul va sta
în permanenţă închis;
 Amestecul polimerului cu monomerul nu se
face în prezenţa unei surse de căldură cu
flacără;
 Din momentul amestecului se va controla din
timp în timp consistenţa pastei de acrilat
pentru a nu depăşi momentul optim de
îndesare.
Dozarea pulberii şi lichidului se poate face prin
mai multe metode:
 Dozarea ponderală: se cântăreşte polimerul
considerându-l un întreg şi separat se
cântăreşte monomerul, care trebuie să fie
aproximativ o jumătate din masa pulberii. Deşi
metoda este foarte corectă ea este destul de
incomodă;
 Dozarea volumetrică: cu un cilindru gradat se
măsoară cantitatea de polimer şi cu altul cea de
monomer în proporţiile indicate în prospect
(3:1 sau 2:1), amestecându-le apoi în recipient.
Este o metodă simplă dacă firma oferă
dozatoarele necesare;
 Dozarea empirică: este cea mai folosită metodă
din comoditate. În recipient se pune lichidul
peste care se adaugă progresiv pulbere până la
saturaţie, în aşa fel încât fiecare granulă de
polimer să fie îmbibată cu monomer. Se
amestecă cu spatula pentru omogenizarea
pastei şi uniformizarea coloraţiei şi se acoperă
cu o plăcuţă de sticlă care împiedică
evaporarea monomerului.
Dacă proporţia dintre monomer şi polimer nu
este respectată pot apărea:
 Excesul de polimer duce la scăderea plasticităţii
pastei rezultând:
o proteză cu rezistenţă mecanică
scăzută;
 zone de coloraţie diferită;
 eventuale porozităţi.
 Excesul de monomer determină:
- creşterea gradului de contracţie la
polimerizare;
- apariţia porozităţilor;
- creşterea procentului de monomer rezidual,
cu acţiune iritantă asupra ţesuturilor, dacă
proteza este inserată în cavitatea bucală la scurt
timp după terminarea ei.
Materialul acrilic astfel preparat trece prin mai
multe faze până ajunge a fi optim pentru
îndesare. Astfel:
Faza 1 - de sedimentare – pulberea adăugată în
lichid sedimentează, formând o masă cu aspect
nisipos sau de zahăr umezit;
Faza 2 – de dizolvare – monomerul difuzează
între particulele de polimer, dizolvă superficial
aceste granule, iar amestecul are un aspect
cremos, care se trage în fire;
Faza 3 – de saturaţie – pulberea de polimer a
satura monomerul, amestecul având un aspect
păstos, devenind o cocă netedă, nelipicioasă,
nu se mai trage în fire şi se desprinde cu
uşurinţă de pe pereţii recipientului. Aceasta
este faza optimă de introducere în tipar;
Faza 4 – de evaporare – dacă nu se introduce în
tipar în faza 3, monomerul se evaporă,
amestecul devine elastic şi nu mai poate fi
introdus în detaliile tiparului.
Timpul de formare a pastei este cuprins între
momentul începerii amestecării pulberii cu
lichidul şi momentul apariţiei fazei a 3-a, care
într-o încăpere cu temperatura de 23°C trebuie
să fie până în 20 de minute. Durata de formare
a pastei este influenţată de diferiţi factori:
 Creşte proporţional cu mărimea particulelor
din pulbere şi cu gradul ei de polimerizare;
 Scade odată cu creşterea temperaturii mediului
ambiant la 8 - 12 minute.
Timpul de lucru, adică perioada de timp cât
amestecul se află în stadiul 3 şi poate fi
introdus în tipar, trebuie să fie de cel puţin 5
minute. Acest timp se prelungeşte cu scăderea
temperaturii mediului ambiant şi cu creşterea
gradului de polimerizare a pulberii.
Introducerea pastei în tipar
Se efectuează când amestecul a ajuns în faza a
3-a. Ceara din tipar trebuie să fie complet
eliminată, iar acesta trebuie să fie rece, pentru a
se evita evaporarea monomerului. După
izolarea tiparului, pasta de acrilat se introduce
fără a fi atinsă cu mâna, folosindu-se o folie de
celofan sau polietilenă. În această etapă pot
exista două situaţii speciale:
a) În tipar se introduce numai acrilat roz – în
funcţie de metoda de ambalare se procedează
astfel:
 La ambalarea directă (cu val) se introduc iniţial
cantităţi mici sub dinţii susţinuţi de val, după
care se inseră un rulou de acrilat în restul
tiparului;
 La ambalarea indirectă (fără val) se introduce
acrilatul numai în partea de tipar în care se
găsesc dinţii. În cazul introducerii unei cantităţi
prea mari de acrilat, se poate produce o înălţare
de ocluzie datorită îngroşării bazei protezei.
Dacă acrilatul a fost insuficient, proteza va
prezenta zone incomplete şi cu siguranţă
porozităţi.
Observaţii:
 Cantitatea de pastă acrilică trebuie să fie cât
mai exact apreciată, deoarece din cauza
croşetelor nu se poate face controlul cantităţii
introduse ca la proteza totală.
Observaţii:
 Pentru a avea siguranţa că tiparul a fost
umplut în întregime, pasta acrilică trebuie să
fie în uşor exces. Apariţia în timpul presării a
surplusului de pastă este un indiciu sigur că
tiparul a fost complet umplut.
Observaţii:
 Pentru ca porţiunile de croşete care pătrund în
baza protezei să nu fie presate spre model de
către pasta de acrilat, se recomandă ca între
aceste porţiuni şi model să se introducă mici
foiţe de acrilat polimerizat, înainte de îndesare.
În acest fel porţiunile de retenţionare ale
croşetelor vor fi ţinute tot timpul la distanţă de
model şi vor fi complet acoperite de acrilat.
b) Concomitent cu acrilatul roz se introduce şi
acrilatul de culoarea dinţilor: se prepară
separat şi concomitent cele două paste acrilice.
Se introduce mai întâi acrilatul de culoarea
dinţilor care se aplică în dreptul coletului
dinţilor adaptaţi pe gingie şi eventual în locul
unde dinţii au fost modelaţi în ceară.
Astfel dinţii nu vor apărea înconjuraţi de o
lizieră de acrilat roz, ci vor avea un aspect
estetic bun. În restul tiparului se introduce
acrilatul roz, iar manevra trebuie făcută repede
pentru ca primul acrilat introdus să nu se usuce
şi să se decoloreze.
Îndesarea acrilatului în tipar când amestecul
este doar în faza întâia sau a doua are
următoarele consecinţe:
 Rezistenţă mecanică şi chimică redusă;
 Obţinerea unei proteze cu porozităţi;
 Exces de monomer rezidual.
Dacă s-a depăşit faza a treia şi acrilatul este
introdus în tipar când este deja elastic, pot avea
loc:
 Deformarea tiparelor în timpul presării;
 Deplasarea sau chiar spargerea dinţilor;
 Neaderarea acrilatului la dinţi;
 Apariţia unor pete albicioase pe suprafaţa
protezei;
 Deformarea totală a protezei.
Presarea
Pentru a evita aderarea pastei de tipar, între
pastă şi chiuvetă se interpune o folie de
polietilenă, care nu se va uda. Se închid cele
două părţi ale chiuvetei şi se presează lent şi
progresiv, la o presă manuală sau hidraulică
pentru ca pasta plastică să alunece, să se
insinueze în toate detaliile tiparului şi
eliminarea completă a excesului de pastă.
Presarea bruscă şi puternică poate determina
următoarele accidente:
 Modificarea poziţiei dinţilor artificiali;
 Deformarea pereţilor tiparului;
 Cavitatea tiparului poate rămâne incomplet
umplută de pastă.
CHIUVETA LA PRESA MANUALĂ
PRESA HIDRAULICĂ
PRESAREA ACRILATULUI ÎN TIPAR

PRESAREA ACRILATULUI ÎN TIPAR


Polimerizarea pastei acrilice
În tehnica dentară, polimerizarea defineşte
procesul chimic prin care pasta de acrilat,
rezultată din amestecul monomerului cu
polimerul, se transformă într-o substanţă dură,
rigidă. Ea se poate realiza doar când amestecul
a ajuns în stadiul 3, când monomerul şi agentul
de reticulare au difuzat în toată grosimea
perlelor, pe care le vor plastifia.
Cu toate că la ora actuală au apărut pe piaţă
răşini acrilice care polimerizează sub acţiunea
căldurii uscate sau sub presiune de aburi
fierbinţi, de obicei în tehnologia de realizare a
bazelor protezelor mobile şi mobilizabile se
practică încă termopolimerizarea în mediu
umed, deoarece temperaturile sunt mai uşor de
controlat. Există mai multe posibilităţi de
polimerizare:
 Polimerizare rapidă – se introduce şi se
menţine chiuveta la 65°C timp de 60 de minute,
iar apoi timp de 60 de minute la 100°C;
 Polimerizare lentă (1) – se depune chiuveta în
apă rece, după care timp de 60 de minute se
ridică temperatura la 65°C. Este menţinută
această temperatură 8 sau chiar 48 de ore, ce
oferă avantajul difuzării complete a
monomerului în polimer;
 Polimerizare lentă (2) – se introduce chiuveta în
apă rece, se ridică timp de 30 de minute
progresiv temperatura la 65°C, se menţine
această temperatură timp de o oră, iar apoi se
ridică din nou temperatura progresiv de la 60
la 100°C în timp de 30 de minute. Se menţine
această temperatură o oră şi apoi se răceşte lent
chiuveta în 8 - 48 de ore.
Reacţia de polimerizare este exotermă,
eliberându-se o cantitate de căldură
corespunzătoare unei diferenţe de temperatură
de 30 - 40°C, care se însumează la temperatura
de încălzire prin fierbere a tiparului, ce nu
trebuie să depăşească 60 - 70°C, astfel încât
adunată la căldura eliberată de reacţie, să nu
depăşească valoarea de 100,3°C, limită peste
care monomerul se volatilizează.
 Rezistenţă mecanică redusă a protezei;
 Instabilitate coloristică;
 Îmbătrânire rapidă;
 Igienă deficitară prin îmbibarea cu germeni;
 Miros urât (halenă fetidă).
Indiferent de regimul de polimerizare, răcirea
trebuie să decurgă lent, ideal o noapte. O răcire
prea rapidă poate determina apariţia de
tensiuni interioare în grosimea materialului şi
chiar dacă nu apar fisuri sau fracturi, proteza
se poate deforma în timpul prelucrării.
POLIMERIZAREA
DEZAMBALAREA
Reprezintă operaţia de extragere din tipar a
protezei polimerizate prin diferite procedee şi
de curăţire a urmelor de gips de pe suprafeţe şi
dintre dinţi. Operaţia se realizează atunci când
chiuveta este complet răcită şi după eliberarea
ei din ring.
Este una din fazele dificile ale procesului de
confecţionare a protezei parţiale acrilice
deoarece cu acest prilej se pot produce o serie
de accidente ca:
 Fisurarea sau chiar fracturarea bazei protezei;
 Deformarea sau smulgerea croşetelor;
 Fracturarea dinţilor.
Procedeele de îndepărtare a protezei parţiale
din chiuvetă sunt diferite, în funcţie de felul în
care s-a făcut ambalarea:
1. În cazul ambalării directe (cu val) se
dezambalează cel mai uşor şi fără pericole
deoarece baza protezei, dinţii şi croşetele sunt
fixate în aceeaşi parte a chiuvetei. În aceste
condiţii partea a doua a tiparului nu va exercita
nici o tracţiune asupra protezei.
În vederea dezambalării, chiuveta se desface pe
linia de joncţiune a celor două jumătăţi şi i se
scot capacele. Eliberarea protezei din prima
jumătate a chiuvetei se face săpând uşor în
jurul ei cu un cuţit ascuţit, la oarecare distanţă
de croşete, dinţi şi marginile protezei.
Mai elegant, se recomandă desprinderea
tiparului cu proteza în interior cu ajutorul unei
prese sau a unui dispozitiv special elaborat
acestui scop, după care cu o spatulă de ceară
sau o foarfecă specială pentru gips se
îndepărtează fragmentele de gips ale tiparului.
Este indicat să se procedeze la detaşarea
fragmentară a gipsului, procedeu care, dacă
este executat cu fineţe, nu produce accidente.
2. În cazul ambalării indirecte (fără val)
deschiderea chiuvetei se face în acelaşi mod,
dar proteza poate rămâne fixată fie în prima
parte a chiuvetei, fie în a doua, în funcţie de
rezistenţa ce o opune gipsul tiparului.
Manevrele de deschidere a chiuvetei se fac
încet, prin tracţiune egală şi uniformă, altfel
putându-se deteriora croşetele.
Indiferent în care parte a chiuvetei rămâne
proteza, eliberarea ei se face săpând de jur
împrejur cu cuţitul, folosind un fierăstrău sau
cu foarfeca de gips.
DEZAMBALAREA
Observaţii:
 Dacă pentru ambalare s-a utilizat o chiuvetă cu
conicitate interioară, degajarea protezei se face
mult mai uşor;
 Când s-a efectuat o bună izolare a tiparului
dezambalarea este facilă şi baza protezei nu
necesită o prelucrare laborioasă.
Îndepărtarea urmelor de gips se realizează prin
curăţire:
 Mecanică – spălarea sub jet de apă, însoţită de
frecarea cu o perie aspră;
 Fizică – sub acţiunea vaporilor sub presiune;
 Chimică – introducerea protezei pentru 24 de
ore în citrat de sodiu 30%, urmată de spălare
sub jet de apă. Este recomandată când rămân
urme de gips foarte aderente de suprafeţele
protezei.
După dezambalare şi curăţire se
controlează proteza finită:

 Dacă baza ei este completă;


 Dacă nu au apărut fisuri în baza protezei;
 Dacă dinţii artificiali şi-au menţinut poziţia;
 Dacă croşetele sunt la locul lor şi nu au fost
deformate;
 Dacă există zone cu exces de polimer pe faţa
mucozală a protezei, datorate deteriorării
modelului la presare;
 Se apreciază global calitatea polimerizării
protezei.

S-ar putea să vă placă și