Elemente biografice, concepția

asupra scrisului

G. Călinescu
Elemente biografice

 1899-1965 (activitate în perioada interbelică și

imediat postbelică)
 „critic, istoric literar, scriitor, publicist,
academician român”;
 Născut Gheorghe Vișan, este adoptat și crescut
de soții Călinescu, în casa cărora lucra mama
viitorului scriitor; în 1907 i se schimbă numele
în Călinescu, când este înfiat, devenind
Gheorghe Călinescu. „George” vine dintre
interpretare eronată a posterității, dar de-acum
acceptat și utilizată frecvent.
 El își semna scrierile cu „G. Călinescu”. „Kiev. Moscova. Leningrad”, cu autograf, pentru Al. Piru
 În articolul Câteva cuvinte despre roman (publicat în
„Adevărul literar și artistic”, nr. 918/1938), criticul
demonstrează că are o imagine foarte precisă şi
foarte restrictivă cu privire la posibilităţile
Concepția romanului, expunând 6 subiecte generale de roman.
De asemenea, scriitorul dă exemple de astfel de

asupra subiecte din Balzac, Stendhal și Flaubert, selectând

personajele care evoluau pe una dintre cele șase
traiectorii.

scrisului Călinescu are o viziune clasicistă a literaturii, fapt

observat atât din critica sa, cât și din proză.
 Articol apărut la câteva zile după intrarea în

Câteva
librării a Enigmei Otiliei.
Cum se observă deja din roman, stilul și viziunea
lui Călinescu sunt foarte diferite de cele ale

cuvinte
contemporanului Camil Petrescu.
Călinescu se leagă de opinia lui Camil Petrescu
referitoare la incompatibilitatea romanului cu
eroii rurali. El interpretează declarația lui Camil

despre Petrescu în sensul stabilirii unui raport de

superioritate al orășeanului față de țăran, dat
fiind că primul e încărcat de probleme de

roman
conștiință, iar cel de-al doilea e prin definiție
rudimentar. Raportul țăran = om rudimentar,
orășean = ființă complexă “e o judecată falsă și
un snobism caracteristic nației noastre de
țărani.”
 Iată contraargumentele criticului: dacă față de țăran,
burghezul prezintă o complicare sufletească, atunci

Relația
aristocratul, individ cu sânge vechi și educație aleasă,
ar trebui să se afle pe treapta de sus a complexității.
Însă aici nu este vorba de complexitate, ci de finețe,
de automatism ereditar, fiindcă aristocratul cu

urban-
purtările cele mai alese poate fi “un desăvârșit
dobitoc, incapabil de cea mai mică sforțare
abstractivă”. Călinescu găsește un mod de adaptare
“autentic, instinctual”, propriu ființelor rudimentare,

rural și altul moral, specific indivizilor complecși,

caracterizat prin motivarea şi reprezentarea
anticipată a propriilor acte, cu precizarea că niciodată
cele două moduri nu se găsesc în stare pură.
 Dar viață morală și complexitate are și

Relația
țăranul, susține, pe bună dreptate, Călinescu.
“Lucrul acesta e atât de limpede, incit putem
afirma fără stânjenire că între un țăran
sănătos și d-l Camil Petrescu nu e nici o

urban- deosebire de complexitate, ci numai una de

finețe. Dar finețea nu formează obiectul
romanului. Țăranul și Kant își pun aceleași

rural probleme, cu deosebire că cel din urmă le

rezolvă cu altă tehnică. Intre țăran și Kant e
deosebirea dintre socoteala pe răboj și aceea
după regulile calculului.”
 Călinescu opune concepției despre roman a lui Camil
Petrescu, adică principiului memoriei afective,
involuntare, precum şi psihologismului de sorginte
proustiană, o concepție de moralist clasic care clasifică
umanitatea pe tipuri : “Romanul nu apare decât când
ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de
Respingerea tipuri și de caractere. Cât e viabil în Proust este
obiectiv și organic și prin aceea clasic, deși aglomerat

poeticii lui cu încetineală. Restul, adică trăirea concretului, a eului

absolut, nu e vai, decât un album de senzații, de
impresii, de opinii, de maxime.”
Petrescu Nevoia de a respinge poetica lui Camil Petrescu vine
din asumarea unei poziții care implică întoarcerea la
caracterologia clasică, pe temeiul ideii că scriitorul
trebuie să observe permanențele sufletului uman. În
această idee se află nucleul viitorului studiu, Sensul
clasicismului, unde Călinescu își demonstrează încă o
dată atașamentul față de romanul obiectiv.
 Călinescu: „Înțeleg clasicismul nu ca stil, în opoziție, de pildă, cu
romantismul, ci ca un mod de a crea durabil și esențial.”
Romanul va fi, deci, un produs al elaborării lucide, nu simplă
emisie spontană. Romanul va fi creație pe deplin conștientizată,
ceea ce înseamnă că scriitorul trebuie să aibă o intenție artistică
bine precizată. Astfel Călinescu adoptă o poziție diametral opusă

Clasicism apologeților “autenticității”, ai “experienței”, ai “documentului”,

ai “dosarului de existențe”.
Romanul, după Călinescu, “se bizuie pe tipologie”, iar “viața
geniului (…) este fără interes tipologic”.
Toate aceste păreri emană dintr-o orientare clasicizantă. Căci
pentru Călinescu marea literatură este, întotdeauna, clasică,
“iar ce este măreț în romantism, baroc, aparţine tot ținutei
clasice”.