Aristotel

Realizat :
Stoian Alexandru
Născut: 384 Î.Hr.  
Decedat: 322 Î.Hr.(62 de ani
 Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) este unul
dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic
al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al
școlii peripatetice. Ca discipol al lui Platon a tras
concluziile necesare din filosofia acestuia dezvoltând-o.
A întemeiat și sistematizat domenii filosofice
ca metafizica, logica formală, retorica, etica, politologia.
De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale
constituia forma de referință pentru mai mult de un
mileniu în Europa.
În lucrările de logică a analizat exemple de demonstrație
din matematici ca și condițiile construirii unui sistem
deductiv.
 Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie
interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în
perioada Renașterii, deci unele dintre ele pot rămâne necunoscute și până
în prezent. După moartea lui Teofrast, urmașul lui Aristotel la conducerea
școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în
subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt aduse la
Roma și ajung mai târziu până la Andronicus din Rodos.
Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin
diversitate
(logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și
profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost
axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele
peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145),
s-au păstrat 47.
 Etica nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și apare ca fiind scrisă în jurul anului 350
î.Hr. Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea. Numele de Etica
Nicomahică, provine de la numele fiului lui Aristotel, Nicomahus, despre care se consideră că
ar fi editat cartea, având în vedere că aceasta fusese concepută de Aristotel drept curs pentru
discipolii săi.
Etica Nicomahica se aseamană în mare parte cu o altă scriere, Etica Eudemică. Atât Etica
Nicomahică cât și Etica Eudemică încep cu discuția despre eudaimonia (fericire) și se încheie
cu discuția despre virtute și ceea ce necesită oamenii pentru a-și trăi viața cel mai bine.
Amândouă examinează condițiile în care slăvirea sau blamarea sunt potrivite și ambele
vorbesc despre natura plăcerii și a prieteniei. În ciuda faptului că ambele lucrări exprimă
același punct de vedere, este evident că una dintre ele reprezintă o versiune îmbunătațită a
celeilalte, iar de multe ori este considerat că Etica Nicomahică este versiunea îmbunătățită a
Eticii Eudemice.
Aristotel, prin Etica Nicomahică este un deschizător de drumuri, până la el neamaifiind o
abordare sistematică a eticii într-un tratat.
Ideea principală cu care Aristotel își începe cartea este aceea că există diferențe de opinie despre
ceea ce este cel mai bine pentru oameni și aceste diferențe trebuie rezolvate. Se pune
intrebarea : Care este binele?
Aristotel nu caută o listă de lucruri care sunt bune pentru că o astfel de lista ar fi ușor de
întocmit. Aristotel caută binele drept binele cel mai înalt și consideră că acesta, oricare ar fi
el, are trei caracteristici: este dezirabil în sine, nu este dezirabil pentru un alt lucru, și toate
celelalte lucruri sunt dezirabile pentru el.
Nimeni nu trăiește pentru un alt scop decât cel al binelui cel mai înalt pentru că eudaimon este
cel mai înalt scop și toate scopurile subordonate, cum ar fi sănătatea sau bunăstarea sunt
dorite pentru faptul că promovează binele și nu pentru ca sunt ele însele binele.
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE