Nume elev:

Manuta
Antonio
Clasa:
AMG 1 O
I. SÂNGELE-DESCRIERE
 PROPRIETÃŢI ALE SÂNGELUI: -culoare
-densitate
- temperatura
-vascozitate
 FUNCŢIILE SÂNGELUI
 COMPONENTELE SÂNGELUI:
-elemente figurate: eritrocite, leucocite,
trombocite.
-plasma
o ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI
o PLASMA SANGVINÃ
-albuminele;
-globulinele;
-fibrinogenul;
 ANALIZE HEMATOLOGICE
 ANALIZE BIOCHIMICE
II. BIBLIOGRAFIE
 Sângele este un fluid care circulă în interiorul sistemului
cardiovascular. Împreună cu limfa şi lichidul intercelular,
sângele constituie mediul intern al organismului.

 Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totală de

sânge din organism reprezintă 7% din greutatea corpului. Volemia
variază, în condiţii fiziologice, în funcţie de sex (este mai mare la
bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic
(este mai mare la locuitorii podişurilor înalte).
În repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în
teritorii venoase şi capilarele din ficat, splină şi ţesutul subcutanat.
Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de
2 litri. Restul de 3 litri îl reprezintă volumul circulant. Raportul dintre
volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix, ci variază în funcţie
de condiţiile de existenţă. În cursul efortului fizic sau termoreglator
are loc mobilizarea sângelui de rezervă, crescând volumul circulant.
Astfel, se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a
organelor active.
 PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
 Culoarea. Sângele are culoarea roşie. Aceasta se
datorează hemoglobinei din eritrocite. Culoarea
sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau
patologice. Sângele recoltat din artere este roşu-
deschis (datorită oxihemoglobinei), iar sângele
recoltat din vene este roşu-închis (datorită
hemoglobinei reduse). Când cantitatea de
hemoglobină din sânge scade, culoarea devine
roşu-palid.

 Densitatea. Sângele este mai greu decât apa.

Densitatea sângelui are valoarea 1055g/l. Plasma
sangvină are o densitate de 1025g/l.
 Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este 4,5
faţă de vâscozitatea apei, considerată egală cu 1. Vâscozitatea
determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
Creşterea vâscozităţii peste anumite valori este un factor de
îngreunare a circulaţiei.

 Presiunea osmotică (P. osm.). În orice soluţie, apare o

presiune statică suplimentară ce poate fi pusă în evidenţă
separând, printr-o membrană semipermeabilă, solventul de
soluţia respectivă. Membrana semipermeabilă permite trecerea
solventului şi împiedică deplasarea substanţei dizolvate de o parte
şi de cealaltă a ei. În aceste condiţii apare fenomenul de osmoză,
ce constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană
spre compartimentul ocupat de soluţia respectivă.
Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediul intern şi
lichidul intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli/l (72
atmosfere sau 5500 mmHg).
Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se
numeşte presiune coloid-osmotică şi are valoare de 28 mmHg.
 Reacţia sângelui este slab alcalină. Ea se exprimă
în unităţi pH. PH-ul sangvin are valoare cuprinsă între
7,38 - 7,42, fiind menţinut prin mecanisme fizico-chimice
(sistemele tampon) şi biologice (plămâni, rinichi, hematie
etc.). Sistemele tampon intervin prompt în neutralizarea
acizilor şi bazelor apărute în exces în mediul intern.

 Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald

(homeoterme) temperatura sângelui variază între 35°C
(în sângele din vasele pielii) şi 39°C (în sângele din
organele abdominale). Deplasarea continuă a sângelui
prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii
corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre
tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin
iradiere. Sângele astfel “răcit” se reîntoarce la organele
profunde, unde se încarcă cu căldură şi aşa mai departe.
 FUNCŢIILE SÂNGELUI:
 1. Functia circulatorie. Prin volumul si
proprietatile sale fizice si chimice, sangele
contribuie la mentinerea si reglarea presiunii
sangvine. Se stie ca presiunea sangvina
depinde de masa sangvina. Hipovolemia de
natura hemoragica de exemplu, reduce
intoarcerea venoasa si prin aceasta debitul
sistolic, fapt care determina scaderi
importante ale presiunii arteriale, mergind
pina la colaps vascular. Dimpotriva,
hipervolemiile, cum ar fi cele din ingestia
masiva de apa si saruri, din sarcina, sau
hipervolemiile din mielomul
multiplu(plasmocitom) aduc dupa sine
crestere ale presiunii arteriale.
 2. Functia respiratorie. Sangele realizeaza
transportul de gaze de la plamin la tesuturi,
asigurind aportul de oxigen necesar desfasurarii
normale a proceselor energetice tisulare. La
nivelul tisular, cedarea oxigenului este insotita de
preluarea de bioxid de carbon rezultat din
respiratie si tarnsportarea sa catre zona de
eliminare alveolo- capilara. Tarnsportul sangvine
al gazelor se realizeaza in forma libera sau fixate,
atit in plasma cit si in hematii.
 3. Functia excretorie. Se realizeaza prin
faptul ca sangele este principalul, daca nu
chiar unicul tarnsportator al catabolitilor de
la nivelul tisular la nivelul de organe
excretorii. Prin sange se transporta, spre
zonele de eliminare uree, acid uric, amoniac,
compusi cetonici, bioxid de carbon, acid
lactic etc.- substantele rezultate din
metabolism glucidic, lipidic si protidic a caror
acumulare la niverlul tisular se insoteste de
fenomene toxice.
 4. Functia nutritiva. Sangele
reprezinta si principalul mijloc de
legatura intre tesuturi si organelle
de absorbtie a principiilor
alimentare. Prin sange sunt
vehiculate spre locul de utlizare
glucoza, aminoacizii si lipidele, care
asigura desfasurarea normala a
metabolismului tisular.
 ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI

Reprezintă 45% din volumul sangvin. Această valoare poartă numele

de hematocrit. Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu
vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factorii de mediu ambiant
(căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi
creşterea valorilor hematocritului) etc.
Prin examenul microscopic al sângelui se observă trei tipuri de
elemente figurate:
- globulele roşii (hematii sau eritrocite);
- globulele albe (leucocitele);
- plachetele sangvine (trombocitele).
 ERITROCITELE (hematiile): sunt celule fără nucleu,
bogate în hemoglobină, o proteină de culoare roşie, cu un
rol în transportul O2 şi CO2;
Numărul lor este considerabil:
-4,2 – 4,8 milioane/mm3 la femeie;
-4,5 – 5,5 milioane/mm3 la bărbat;
-5,5 – 6 milioane/mm3 la copilul mic;
-8 milioane/mm3 la locuitorii podişurilor înalte.
 Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea
rezervoarelor de sânge (mai bogate în hematii decât
sângele circulant). Creşteri de lungă durată sunt
poliglobulia de altitudine şi poliglobulia unor bolnavi de
plămâni sau cu defecte congenitale ale inimii. Scăderea
numărului este consecinţa unei distrugeri exagerate sau a
unei eritropoieze deficitare.
 LEUCOCITELE: sunt elemente figurate ale sângelui
ce posedă nucleu.

 Numărul lor este în medie între 4000 – 8000/mm3.

Aceasta poate varia în condiţii fiziologice sau patologice.
Creşterea numărului se numeşte leucocitoză, iar
scăderea leucopenie. Numărul leucocitelor poate varia în
condiţii normale cu 1000-3000 de elemente/mm3. Astfel,
la un copil, se întâlnesc 8000-9000 leucocite/mm3, iar la
bătrâni 3000-5000/mm3. În efortul fizic avem
leucocitoză, iar după un repaus prelungit leucopenie.
Variaţiile patologice sunt mult mai mari. În bolile
infecţioase microbiene, numărul leucocitelor poate creşte
până la 15000-30000/mm3, iar în unele forme de cancer
(leucemii), numărul poate depăşi câteva sute de mii la
un milimetru cub, încât sângele capătă o culoare
albicioasă (sânge alb).
Grupa mononuclearelor cuprinde: limfocitele
(25%) şi monocitele (7%).
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare.
Aceste celule se mai numesc şi granulocite, după
granulaţiile ce se observă în citoplasma lor. În
funcţie de afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de
coloranţi, polinuclearele se împart în:
• polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie
de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine
cu coloranţi neutri; se mai numesc
polimorfonucleare neutrofile (PMN);
• polinuclearele eozinofile, în proporţie de
2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi
acizi;
• polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%,
au granulaţii cu afinitate pentru coloranţii bazici.
 Rolul leucocitelor este complex şi diferit,
după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor
constă în participarea acestora la reacţia de
apărare a organismului.
Polinuclearele neutrofile au rol în
fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de
diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode,
polinuclearele nu stau în sânge mai mult de
câteva ore. Ele ajung primele la locul infecţiei,
unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită
acestei acţiuni, polinuclearele se mai numesc şi
microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii
acute.
 Eozinofilele au rol în reacţiile alergice.
Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor
creşte în bolile parazitare şi alergice.

 Bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin

intermediul unei substanţe anticoagulante,
numită heparină, conţinută în granulaţii. Tot
datorită heparinei, leucocitele bazofile au rol în
metabolismul lipidelor, heparina favorizând
dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în
particule fine, ce pot fi mai uşor utilizate de
către ţesuturi.
 Monocitele sunt leucocite capabile de
fagocitoză, atât direct, cât şi în urma
transformării lor în macrofage, proces ce are
loc după ieşirea monocitelor din vase în
ţesuturi. Monocitele şi macrofagele formează
un singur sistem celular care fagocitează
atât microbii, cât şi, mai ales, resturile
celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin
aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea
focarului inflamator.

 Limfocitele au rol considerabil în reacţia de

apărare specifică.
 TROMBOCITELE sau plachetele
sangvine. Sunt elemente figurate
necelulare ale sângelui. Numărul lor
variază între 150000-300000/mm3.
Creşterea numărului trombocitelor peste
500000/mm3 se numeşte trombocitemie,
iar scăderea sub 100000/mm3
trombocitopenie (trombopenie).
 PLASMA SANGVINĂ

După îndepărtarea elementelor figurate ale

sângelui, rămâne un lichid vâscos, gălbui,
numit plasmă. Plasma reprezintă 55% din
volumul sângelui. Proprietăţile plasmei sunt
similare cu ale sângelui, diferă doar valorile şi
culoarea (plasma este incoloră). Compoziţia
plasmei sangvine este foarte heterogenă.
Proteinelor plasmatice le revin
următoarele roluri:

 Albuminele au rol de transport al unor

substanţe minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni,
pigmenţi biliari, precum şi rol în presiunea
coloid-osmotică a sângelui. Scăderea
albuminelor compromite schimburile de la
nivelul capilarelor.
 Globulinele au rol în transportul substanţelor
prin sânge, în coagularea acestuia şi
contribuie, alături de albumine, la presiunea
coloid-osmotică. O anumită clasă a
gamaglobulinelor, numită clasa
imunoglobulinelor, reprezintă suportul chimic
al anticorpilor.
 Fibrinogenul are rol în coagularea sângelui,
prin trecerea sa din starea solubilă într-o
reţea insolubilă, numită cheag de fibrină.

 Alte roluri ale proteinelor plasmatice:

determinarea vâscozităţii şi densităţii
plasmei, reglarea echilibrului acido-bazic
(proteinele sunt substanţe amfotere, adică
au proprietatea de a se comporta atât ca
baze, cât şi ca acizi, în funcţie de pH-ul
mediului, jucând rol de sistem tampon).
 Plasma conţine proteine cu roluri specifice în
reglarea funcţiilor (hematopoieza, reglarea
tensiunii arteriale, apărarea antiinfecţioasă
etc.)

Substanţele anorganice din plasmă sunt

reprezentate de săruri minerale. Ele se
întâlnesc în două forme principale: legate de
proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) şi libere
în plasmă (difuzibile). Activităţile chimice ale
anionilor şi cationilor plasmei sunt egale între
ele şi reprezintă, în medie, câte 155 mEq/l.
Dintre cationi, cei mai importanţi sunt Na+, K+,
Ca2+ şi Mg2+, iar dintre anioni Cl–,CO3H–, SO42−,
PO43−.