CRUCIADELE

NUME SI PRENUME: OPREA CRISTINA

LUMEA IN MOMENTUL DECLANSARII
CRUCIADELOR
• După căderea Imperului Roman de Apus sub valurile • La polul opus se afla Imperiul Bizantin,
de migratori şi apariţia statelor medievale, construite
prin aşezarea acestora din urmă, Occidentul s-a aflat
bogat şi mult mai stabil din punct de
într-o perioadă criză instituţională. Lupta pentru vedere financiar, cu monumente măreţe
puterea absolută dusă între noii regi şi Biserică, luptele şi cu un trecut ce pentru contemporanii
interne duse între fostele căpetenii ale migratorilor de
odinioară, ajunse după câteva generaţii principi şi
acelor veacuri era impresionant: în
cavaleri cu puteri sporite, neînţelegerile între noii regi secolul al VI-lea Imperiul îndrăznea să
şi aceşti principi-toate aceste elemente fac din proclame aproape toate posesiunile
Occidentul medieval un butoi de pulbere. Acestora se
adăugă şi factori precum un spor demografic mare,
fostului Imperiu Roman – mai puţin
secete, molime, inundaţii, cunoştinţe puţine despre Galia, Spania, Dacia şi Insulele Britanice.
exploatarea agricolă, foamete etc.
CRUCIADA I

• Prima cruciadă are două expediţii:una a sărăcimii, condusă de Petre

Pustnicul și Walter cel Sărac, și cea a cavalerilor grupați în patru
corpuri principale de oaste, conduse de:Godefroy de Bouillon,  Hugo
de Vermandois, Robert al II-lea de Flandra, Robert Courtheuse,
Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.
• Exultaţi de ideologia şi misticismul religios, masele săracilor
considerau că porţile Ierusalimului se vor deschide celor care
vin cu credinţă în Dumnezeu. Însă fără o pregătire şi o
logistică adecvată, masele populare au ajuns la
Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia și Ungaria,
unde au provocat pagube. Împăratul Alexis Comnenul, pentru
a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta
Asiei Mici. Aici, în schimb, în loc să li se deschidă drumul
către Ierusalim, au fost masacrați de trupele selgiucide sau
făcuți prizonieri și duși în robie.
PIERDEREA EDESSEI ŞI CRUCIADA A II-A
• Atacul cruciat şi apariţia unor state latine diametral opuse
faţă de structura socială a zonei au dus la canalizarea tuturor
resurselor turcilor selgiucizi împotriva cruciaţilor. Un ajutor
considerabil pentru turci a venit şi din partea populației
supuse latinilor, musulmani şi creştini ortodocşi, care se
răscoală în mai multe rânduri. Prima cruciadă a adus multă
populaţie latină în timpul operaţiunilor militare. Unii au
murit în lupte, alţii când acestea au încetat, iar posibilitatea
de jaf s-a redus, s-au întors pur şi simplu în Occident. Astfel,
în aceste regate latine exista o populaţie majoritară
musulmano-creştin ortodoxă şi o pătură latină redusă
numeric, dar care se găsea la conducerea acestor formaţiuni
şi care încerca să conducă după un model apusean ce nu se
potrivea cu realităţile regiunii.
• Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între
cruciați și selgiucizi s-au sfârșit cu recucerirea Edessei
de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării
celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa
Eugeniu al III-lea. O armată franceză, condusă de
regele Ludovic al VII-lea, și o oaste germană, în frunte
cu regele Conrad al III-lea, mergând pe urmele
primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la
Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la
dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în
Asia Mică. Aici cele două oștiri au fost risipite de turci,
iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au
sfârșit expediția ca simpli pelerini la Ierusalim.
PIERDEREA EDESSEI ŞI CRUCIADA A II-A
PIERDEREA IERUSALIMULUI ŞI CRUCIADA A III A
• În tot acest timp turcii au continuat ofensiva. Sultanul
Damascului și Egiptului, Saladin, un militar și om politic
capabil, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a
îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. După multe intrigi şi
rupturi între liderii din Ierusalim, în lupta de la Hattin (1187),
în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele
Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș. Guy
de Lusignan era considerat un om orgolios şi nesăbuit deoarece
a condamnat o armata întreaga la moarte, el fiind avertizat să
nu plece din cauza că nu aveau apă. Când cele 2 armate au
ajuns faţă în faţă, cruciatii nu au avut nici o şansă împotriva
arabilor care erau mai mulţi, mai bine pregătiţi şi nu se
aventuraseră prin deşert. Din cauza lui Guy de Lusignan,
Ierusalimul a fost încercuit şi asediat, iar în cele din urmă
cucerit.
• Ecoul pierderii oraşului sfânt a fost extrem de puternic.
Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la
care au răspuns regii Angliei și Franței-Richard Inimă de
Leu și Filip al II-lea August-și împăratul Germaniei,
Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriașă,
bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat
cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce
Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia
plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung,
de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă
primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul
de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată,
deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să
traverseze, călare, râul Cydnus.
EŞECUL IDEII DE CRUCIADĂ – CUCERIREA
CONSTANTINOPOLULUI ŞI CRUCIADA A IV-A
• Cruciada a IV-a este una dintre cele mai
controversate expediţii militare. Pornită cu
scopul recuceririi Ierusalimului, aceasta a fost
deturantă spre Constantinopol din cauza
dorinţei prea pare de putere a pontifului
Inocențiu al III-lea. Politica sa de a-și impune
supremația asupra întregii lumi creștine nu
mai trecea prin Ierusalim, ci se îndrepta direct
către „schismaticii greci” – Biserica Ortodoxă.
În anul 1190 papa a început predicarea
cruciadei, dar armata se aduna greu.
• Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea
Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe
state:Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales
Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul.
Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în
această expediție, primea privilegii comerciale și
stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai
participat Ludovic I de Blois și Geoffroi de Villehardouin.
Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu
și-a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin
efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.
EŞECUL IDEII DE CRUCIADĂ – CUCERIREA
CONSTANTINOPOLULUI ŞI CRUCIADA A IV-A
CRUCIADA A VI-A (1228-1229), RECUPERAREA
IERUSALIMULUI ENTRU O SCURTĂ PERIOADĂ
• Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria
de Ierusalim o fiică, Isabella. Ea era, prin mama ei,
moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (care îşi
avea acum capitala la Acra). Frederic al II-lea rămase
văduv, iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al
Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l
căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel
succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.
• În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează
căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la
14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu
încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul
Europei. Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne
de regatul sirian.
• În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați eyubizi.
Sultanul Egiptului și cel din Jazira se uniseră contra
fratelui lor din Damasc-Al-Muzzam, învinuindu-l că,
ajutat de cete mongole, el urmărește să-și impună
autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul
Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al
II-lea.
• Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-
lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o
ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul
Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada,
dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se
îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.
CRUCIADA A VII-A (1248-1250), A DOUA PIERDERE A
IERUSALIMULUI DE CĂTRE CRUCIAŢI
• În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul
din Ierusalim trimisese emisari la principii și regii din Occident,
cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la
Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă,
dar în acelaşi timp se pune şi problema unirii celor două biserici.
Această ultimă problemă este departe de a fi rezolvată, dar în decembrie
1244, Ludovic cel Sfânt, regele Franței, făgăduieşte că va organiza el
însuși o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri și
pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi
Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc
adunarea generală a trupelor. Cruciada a șaptea a avut un caracter
francez, pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili
francezi. În septembrie 1248, cruciații francezi ajungeau în insula Cipru,
unde fură primiți de regele Henric I al Ciprului.
CRUCIADA A VIII-A (1270) ŞI REVENIREA LUI
LUDOVIC AL IX-LEA ÎN LUPTĂ
• Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al
IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o
adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a
mai conduce o cruciadă.
• La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își
schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia
berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea
destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou,
ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise
azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai
plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de
Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia
ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât
noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă
ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare
în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța.
• Cu această ultimă încercare așa-numitele
"cruciade clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând
statele din Orient au fost recucerite de
musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în
anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu
violent, Acra, ultimul centru de rezistență al
cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna
latinilor mai multă vreme, el fiind cucerit de
Imperiul Otoman abia în 1571. Ulterior cruciadele
târzii, pe care le vom aborda cu o altă ocazie, nu
vor mai fi expediţii de luptă, ci mai degrabă
fronturi comune de apărare.
BIBLIOGRAFIE

HTTPS://WWW.HISTORIA.RO/SECTIUNE/GENERAL/ARTICOL/CRUCIADELE-DE-
LA-LEGENDELE-CAVALERESTI-LA-REALITATILE-MESCHINE-ALE-EVULUI-ME
DIU