PRINCIPIILE DIDACTICE

  Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul

practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în
concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli, directive etc., care trebuie
respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea,
desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.
Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze
fundamentale” sunt specifice procesului de instruire şi se numesc principii
de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de principii de
învăţământ). Principiile specifice educaţiei se numesc educative. Principii de
învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative.
Principiile didactice sunt norme sau teze generale care orientează şi
imprimă un sens funcţional procesul de învăţământ, asigurându-i astfel
premisele neceare îndeplinirii competenţelor şi sarnicilor pe care le
urmăreşte în desfăşurarea sa.
 Clasificarea principiilor:
A. Principii de instruire
1 - participării conştiente şi active
2 - intuiţiei
3 - accesibilităţii
4 - sistematizării şi continuităţii
5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice
6 - însuşirii temeinice
 
B. Principii de educaţie
1 - educării prin munca şi pentru muncă
2 - unităţii
3 - educarea prin şi pentru colectiv
4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative
 
C. Alte principii
1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice
2 - activităţilor personale, cotidiene.
 Principiul intuiţiei
Orientează întreaga activitate de instruire, „de predare", efectuată de profesor
(antrenor, kinetoterapeut), în sensul că la baza organizării acesteia stă perceperea clară a
celor transmise (a cunoştinţelor, a deprinderilor şi principiilor), a celor ce urmează a fi
însuşite de subiecţi. În educaţia fizică, indiferent de vârsta subiecţilor, principiul este
fundamental. La vârste mai mici rolul său este şi mai important, deoarece nu este încă bine
pusă la punct treapta logică a cunoaşterii şi se merge pe compensare. În educaţia fizică,
indiferent de subsistemul său, principiul intuiţiei presupune stimularea a cât mai mulţi
analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai bună despre ceea ce se învaţă. Pentru
stimularea principalilor analizatori specifici treptei întâi de semnalizare se folosesc şi în
educaţia fizică cele trei modalităţi clasice de instruire:
 demonstraţia (sau demonstrarea) celor ce urmează să fie învăţate;
 prezentarea unor materiale care redau imaginea celor ce trebuie învăţate (planşe, schiţe,
diapozitive, filme, casete video, etc.);
 observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri.
Pentru respectarea princpiului intuiţiei se impun cel puţin următoarele două cerinţe:
 urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie sau prin materiale intuitive) să fie posibilă,
la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea, ceea ce vizează şi
plasamentul celui care demonstrează sau al materialelor folosite;
 să nu fie folosite abuziv modalităţi prin care se stimulează primul sistem de semnalizare.
 În domeniul educaţiei fizice şi sportive, acest principiu, această teză fundamentală
este cu atât mai importantă, în faza de învăţare, cu cât formarea deprinderilor motrice nu
poate fi ruptă de baza sa senzorială. În acest sens, la începutul activităţii este important a se
apela la analizatorii vizuali, tactili, auditivi, care favorizează înţelegerea temeinică a celor
prezentate prin materialele intuitive. Urmează asocierea cu treapta logică, prin folosirea
limbajului. Acest principiu subliniază rolul pe care îl are în treapta senzorială adică primul
sistem de semnalizare în cunoaşterea umană. Perceperea nemijlocită a materialului intuitiv
şi îmbinarea acestuia cu explicaţiile date realizează legătura nemijlocită dintre primul şi cel
de-al doilea sistem de semnalizare. Folosirea materialelor intuitive şi a demonstraţiei este
deosebit de importantă în procesul de preadare la clasele primare. Copiii, este cunoscut, au
o mare înclinaţie spre imitare. La aceştia, gândirea lor porneşte de la „concret" la
„abstract". Folosirea materialelor intuitive (poze, schiţe, chinograme şi tot mai mult, în
ultimul timp, a imaginilor video) stimulează gândirea executanţilor, care sub îndrumarea
profesorului sunt ajutaţi, orientaţi, pentru a descoperi elementele principale ale efectuării
deprinderilor respective. Explicaţiile specialistului (profesor) orientează observaţia
executanţilor spre modul concret de efectuare a mişcării (de exemplu, la lovitura mingii cu
piciorul, se poate observa mişcarea corpului, a piciorului care loveşte mingea prin
pendularea amplă a acestuia şi nu doar finalitatea mişcării şi, în mod deosebit, dacă este
„gol" sau nu). Utilizarea materialelor intuitive se face, de regulă, în situaţia predării de noi
elemente şi procedee tehnice sau acţiuni tactice. De multe ori, în procesul de perfecţionare
a deprinderilor motrice, a unor elemente şi procedee tehnice de mare măiestrie, se
apelează, chiar şi în cazul sportivilor avansaţi, la materiale intuitive (de regulă, la imaginile
video).
 Principiul accesibilităţii
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dar şi în cea de kinetoterapie,
procesul de instruire trebuie să fie corespunzător particularităţilor de
vârstă, sex şi pregătire (motrică şi intelectuală) ale subiecţilor. Respectarea
particularităţilor de vârstă şi sex determină reuşita finală. De exemplu, în
grădiniţe, spre deosebire de şcoală, copiii au posibilităţi de lucru mai mici, ei au o
motricitate mai redusă, cu indici de forţă, rezistenţă mai scăzută. De aceea, este
contraindicat să se lucreze de la început cu mingi mari, cu greutăţi maxime cu
ştachete şi obstacole ridicate foarte sus etc. Accesibilitatea nu înseamnă a fi
impuse cerinţe de conţinut şi metodică organizatorice la nivelul posibilităţilor
minime ale subiecţilor din grupul respectiv. În conformitate cu acest principiu al
accesibilităţii sunt necesare următoarele acţiuni ale celui are conduce instruirea:
 selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice cu precădere;
 stabilirea unei doze corespunzătoare a efortului;
 folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de instruire a unor acte şi
acţiuni motrice de către subiecţi;
 adaptarea metodelor şi procedeelor de instruire la nivelul de înţelegere şi dezvoltare
psihico-motrică a subiecţilor.
 În activitatea practică de antrenament sportiv, specialiştii trebuie să urmărească
individualizarea instruirii executanţilor (privind volumul efortului, numărul şi
complexitatea mijloacelor folosite, durata pauzelor, mijloacelor şi metodelor de refacere
folosite etc). În lecţia de educaţie fizică este aproape imposibil a se realiza la nivelul
fiecărui elev al unei clase individualizarea pregătirii, însă respectarea principiului
accesibilităţii este obligatorie. Pentru aceasta, se practică împărţirea elevilor
(subiecţilor) pe grupe de valoare apropiată, materializare a principiului accesibilităţii în
lecţia de educaţie fizică şcolară, exprimată prin sintagma „tratarea diferenţiată a elevilor
pe grupe de nivel valoric". În activitatea practică se urmăreşte:
 folosirea metodelor şi procedeelor metodice de instruire (a explicaţiei, demonstraţiei etc), în
funcţie de nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psihomotrică a elevilor,
 selecţionarea sistemelor de acţiune a actelor şi acţiunilor motrice,
 dozarea efortului în funcţie de vârstă, sex, grad de pregătire (nivelul grupei valorice),
 folosirea acelor mijloace (reglatori metodici) ce pot uşura şi accelera învăţarea.
 efectuarea diferenţiată a evaluării în funcţie de diferitele criterii specifice educaţiei fizice şi
sportive, alte operaţii de natură tehnică, organizatorică, metodică sau materială.
Toate aceste preocupări pornesc de la cunoaşterea temeinică a colectivului cu care
se lucrează. În acest scop, se efectuează, iniţial şi periodic, măsurătorii şi testări;
asigurarea unui ritm corespunzător, optim, de lucru; respectarea regulilor didactice:
 de la simplu la complex;
 de la uşor la greu;
 de la cunoscut la necunoscut.
Regula de la simplu la complex
Regula de la simplu la complex se referă la indicii
de îndemânare necesari îndeplinirii corespunzătoare
a actelor motrice (de exemplu, în baschet, aruncarea
la coş, la început, de pe loc, cu două mâini de la piept
şi, apoi, cu o mână de la umăr, din săritură, din
dribling şi alergare şi, treptat, din unghiuri tot mai
ascuţite faţă de coş şi de la o depărtare tot mai mare
faţă de panou).
 Regula de la uşor la greu
Regula de la uşor la greu se referă, cu precădere, la necesitatea
eşalonării predării exerciţiilor fizice pe baza solicitării forţei de
execuţie, necesară îndeplinirii diferitelor acţiuni motrice.
Respectarea acestei reguli are o importanţă deosebită în instruirea
copiilor, unde orice suprasolicitare a forţelor poate avea consecinţe
asupra organismului (de exemplu, efectuarea unor sărituri de pe
obstacole se face crescând treptat înălţimea lor, în paralel cu
asigurarea corespunzătoare a spaţiilor de aterizare). Cu toate
caracteristicile distincte ale acestor reguli (de la simplu la complex şi
de la uşor la greu), între ele există legături strânse care fac ca
diferenţierile exerciţiilor, care ar corespunde uneia sau alteia, uneori
să se facă anevoios. Ceea ce la un moment dat a fost greu şi
complex, în alt moment poate deveni uşor şi simplu.
 Regula de la cunoscut la necunoscut
Regula de la cunoscut la necunoscut se referă la necesitatea eşalonării
instruirii în aşa fel, încât predarea elementelor noi să se sprijine pe structurile de
exerciţii fizice sau cunoştinţele însuşite în activitatea anterioară. Cu cât instruirea
curentă are la bază mai multe elemente cunoscute, cu atât se asigură premisele
necesare însuşirii trainice a deprinderilor şi calităţilor motrice. În concluzie
pentru respectarea acestui principiu se impun următoarele cerinţe:
 Stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli.
 Necesitatea cunoşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare a
exerciţiilor fizice.
 Necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicării didactice, care se
regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:
• trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei necesare pentru efectuarea
actelor motrice;
• trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul îndemânării necesare pentru
efectuarea actelor motrice, acţiunilor motrice.
• trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi, care să se
bazeze pe cele însuşite de către subiecţi.
 Principiul participării conştiente şi active

Formarea capacităţii de aplicare la momentul optim, cu o cât

mai mare măiestrie, cu un efort minim şi o eficienţă maximă a
deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite este nemijlocit
condiţionată de participarea activă a subiecţilor, dar şi a
specialiştilor în desfăşurarea procesului instructiv al activităţii
de educaţie fizică şi sportivă. De exemplu, în scopul dezvoltării
fizice cât mai armonioase, se impune executarea anumitor
exerciţii fizice. În situaţia în care aceste exerciţii fizice nu sunt
executate corect (cu amplitudinea indicată cu numărul de
repetări cerut şi într-o viteză de execuţie optimă etc.), influenţa
lor asupra organismului este nesemnificativă şi, prin urmare, nu
pot fi realizaţi indicii corespunzători de dezvoltare.
 Aplicarea principiului participării active şi conştiente implică respectarea
următoarelor cerinţe:
 înţelegerea corectă si aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a
exerciţiilor fizice. Subiecţii, indiferent de subsistemul educaţiei fizice, trebuie să fie
conştientizaţi de cel care conduce instruirea privind efectele practicării sistematice a
exerciţiilor fzice asupra organismului, necesitatea unei anumite dozări a efortului în
funcţie de particularităţile şi competenţele (obiectivele) urmărite, corelaţie corectă între
stimul şi efect, necesitatea unei succesiuni de mijloace chiar dacă unele ditre ele nu sunt
şi atractive;
 manifestarea unei atitudini receptive, responsabile, pentru însuşirea elementelor
tehnice, a deprinderilor motrice, a cunoştinţelor teoretice predate;
 înţelegerea clară şi memorarea structurii, actelor şi acţiunilor motrice, concomitent cu
memorarea sau reţinerea acestui mecanism. De aceea, este foarte important cum este
transmis ceea ce trebuie învăţat, cum este ordonat (programat) materialul respectiv şi
accesibil pentru subiecţi şi dacă are şi i se prezintă şi valenţe formative;
 manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului
predat. Foarte important este "activismul" subiecţilor, conştiinciozitatea lor în
executarea actelor şi acţiunilor motrice doar cu o execuţie conştientă şi nu mecanică;
 dobândirea capacităţii de apreciere şi evaluarea cât mai obiectivă a rezultatului obţinut;
 formarea, dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent.
 Aprecierea randamentului unei acţiuni motrice se poate face prin finalitatea ei, direct
prin intermediul performanţei realizate, ce se exprimă în metri, centimetri, secunde, gol
marcat, coş înscris etc, cât şi pe baza permanentei comparări a calităţii execuţiilor subiecţilor
în raport cu modelul urmărit, cu cel al colegilor (coechipierilor) sau adversarilor, sau chiar în
ceea ce priveşte valoarea indicilor calităţilor motrice (forţă, îndemânare, rezistenţă, şi viteză).
Performanţele obţinute constituie factori de apreciere obiectivă a capacităţii şi nivelurilor
de pregătire atinse. În scopul aprecierii obiective de către subiecţi, profesorul (antrenorul) va
manifesta preocupare pentru combaterea manifestărilor de neîncredere în forţele proprii, de
supraapreciere a forţelor personale, de invocare a unor cauze subiective pentru a justifica
insuccesul. Propriile execuţii şi rezultate nu trebuie nici supraapreciate, dar nici subapreciate.
În explicarea şi justificarea succeselor şi insucceselor nu trebuie să se facă apel la argumente
de ordin relativ subiectiv (calitatea arbitrajului, comportamentul spectatorilor, calitatea
instalaţilor, materialelor sau a bazei sportive, lipsa de fair-play din partea adversarilor, etc. În
legătură cu dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent trebuie să avem în vedere că
însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor motrice necesare îndeplinirii activităţilor practice se
realizaează sub îndrumarea profesorilor (antrenorilor), însă aplicarea acestora în activitatea
concretă este efectuată numai pe seama forţelor proprii ale subiecţilor respectivi. Ca urmare,
educarea capacităţii de a acţiona independent are o semnificaţie cu totul deosebită.
Desăvârşirea tehnicii unor deprinderi motrice se realizează pe baza muncii independente, a
participării creatoare la rezolvarea diverselor variante ale acţiunii tactice, stimularea gândirii
pentru a găsi cele mai eficiente variante de succes în concurs. Aceasta trebuie dezvoltată
permanent în procesul instructiv-educativ de către specialişti (profesori, antrenori).
Principiul sistematizării şi continuităţii
Principiul participării conştiente şi active (sau conştientizării)
este unul din cele mai vechi principii. Respectarea lui presupune
necesitatea înţelegerii a ceea ce este predat şi învăţat, dar şi
necesitatea depunerii unui efort fizic şi psihic pentru a învăţa,
efort care influenţează formarea şi dezvoltarea indivizilor din
toate punctele de vedere. Succesele şi insuccesele în activitatea
desfăşurată în lecţiile de educaţie fizică, depind de modalitatea
şi intensitatea conştientizării necesităţii de practicare a mişcării.
Participarea conştientă şi activă la lecţiile de educaţie fizică
depinde de:
 motivaţia şi interesul cultivat pentru exerciţiul fizic,
 disponibilitatea pentru mişcare, uşurinţa şi rapiditatea învăţării;
 plasticitatea metodelor şi procedeelor metodice de învăţare.
 Realizarea conştientizării şi a participării active la procesul
instructiv-educativ este rezultatul activităţii desfăşurate în lecţia
de educaţie fizică şi sport de către profesor de comun acord cu
elevii. Stimularea participării conştiente se poate realiza printr-o
serie de modalităţi de acţiune cum ar fi:
 anunţarea temelor şi competenţelor (obiectivelor) lecţiei într-un mod
atractiv şi stimulativ,
 realizarea unei explicaţii clare, scurte şi precise,
 aprecierea şi încurajarea permanentă a execuţiilor,
 sublinierea greşelilor şi mai ales a modalităţilor de înlăturare a acestora;
 stimularea execuţiilor independente şi autocontrolate,
 promovarea lucrului pe perechi cu urmărirea şi corectarea greşelilor;
 formularea aprecierilor globale şi individuale la sfârşitul lecţiei;
 folosirea schiţelor, planşelor şi înregistrărilor video fie pentru studierea
unor tehnici avansate ce urmează a fi predate, fie pentru studierea
execuţiilor realizate de către elevi în cadrul orelor.
 Predarea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea calităţilor
motrice se fac în concordantă cu competenţele (obiectivele) urmărite atât prin planul
de pregătire curentă, imediată, cât şi în cele de perspectivă. În aplicarea acestui
principiu, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe: eşalonarea şi
desfăşurarea întregului proces instructiv-educativ în concordanţă cu particularităţile
de conţinut ale programelor de educaţie fizică sau ale ramurilor de sport:
 materialul de învăţat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica
internă pe care o impune fiecare componentă a modelului de educaţie fizică. Întotdeauna
materialul nou predat trebuie să sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activitatea anterioară şi să
pregătească pe cel care va fi predat în activitatea care urmează;
 conţinutul procesului de instruire trebuie să fie astfel programat încât să se asigure o legătura
logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare, ci şi între etapele de pregătire
(trimestre, semestre, sezoane, etc.), sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ, etc., în
ordinea lor crescândă;
 participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire. Întreruperile, deci absenţele de la
pregătire produc perturbări în însuşirea materialului predat;
De asemenea, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv, repetarea
sistematică a exerciţiilor fizice după un plan judicios elaborat, corespunzător
structurilor de mişcări, volumului competenţelor (obiectivelor), şi a performanţelor
propuse.
 Asigurarea înţelegerii activităţii desfăşurate şi a scopului acesteia –
favorizează participarea activă şi însuşirea conştientă creând o motivaţie
temeinică. Înţelegerea ativităţii desfăşurate se realizează prin:
 claritatea explicaţiilor noilor cunoştinţe;
 cantitatea de cunoştinţe prezentate elevilor, care nu trebuie să fie nici prea
mare, nici prea mică,
 organizarea învăţării apelând la ajutorul cunoştinţelor anterioare.
Înţelegerea are la bază pătrunderea gândirii în esenţă şi semnificaţia
noţiunilor şi conceptelor, în conţinutul deprinderilor şi aptitudinilor
motrice. Ea presupune cunoaşterea şi respectarea nivelului dezvoltării
intelectuale şi fizice ale elevilor. Noile conţinuturi nu se adaugă
cumulativ la cele vechi, ci apelează la cestea. Se poate aprecia că un
elev care înţelege ceea ce execută sau învaţă, reuşeşte:
 să integreze noile deprinderi motrice între cele vechi;
 să integreze vechile deprinderi motrice între cele noi;
 să realizeze combinaţii între deprinderile motrice vechi şi cele noi.
 Formarea atitudinii juste faţă de procesul instructiv-educativ
– este o altă direcţie urmărită prin promovarea cestui princiliu.
Acest aspect aste asigurat prin activitatea de supraveghere,
orientare şi încurajare permanentă a elevilor. Aprecierea şi
stimularea realizată de profesor, prin multiple modalităţi,
contribuie în mod esenţial al formarea unei atitudini juste faţă de
muncă, faţă de activitatea desfăşurată. Necesită din partea
elevilor:
 atitudine conştientă şi activă faţă de sarcinile şi competenţele
(obictivele) ce trebuie realizate;
 participare efectivă şi afectivă directă la sarcina de executat,
 exprimerea interesului şi bucuriei faţă de ceea ce se execută, încercând
să analizeze şi prelucreze informaţiile primite;
 exprimarea nemulţumirii în cazul unor încercări nereuşite;
 conştientizarea execuţiei corecte şi incorecte din fiecare moment, dar şi a
posibilităţilor reale de realizare.
Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii complexe ce apar în

activitatea de educaţie fizică şi sportivă, este necesară stăpânirea
temeinică a deprinderilor, priceperilor şi cunoştinţelor însuşite în
procesul instructiv-educativ. Respectarea cestui principiu constituie
esenţa procesului de instruire, dar depinde de modalitatea de
implementare a celorlalte principii. Profesorul urmăreşte în
procesul instructiv-educativ să realizeze aceea durabilitate a
cunoştinţelor, deprinderilor însuşite şi priceperilor formate, să
asigure un nivel de dezvoltare a aptitudinilor care să persiste pe
perioadă cât mai lngă de timp. Cu cât sunt însuşite mai temeinic
cunoştinţele, deprinderile şi priceperile motrice, cu atât va fi mai
ridicat nivelul de dezvoltare al aptitudinilor psihomotrice şi cresc
posibilităţile însuşirii mai rapide a noilor acţiuni.
 Reuşita activităţii desfăşurate impune respectarea următoarelor
cerinţe ale principiului însuşirii durabile:
 asigurarea unui număr mare de repetări a acţiunilor motrice pentru a se obţine
efectele aşteptate/planificate privind nivelul indicilor de dezvoltare fizică, indicilor
aptitudinilor psihomotrice, a indicilor deprinderilor şi priceperilor motrice,
 programarea unui volum adecvat de lucru care să asigure însuşirea tuturor
cunoştinţelor programate;
 pregătirea subiecţilor să fie verificată în mod periodic pentru cunoaşterea
permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat;
 trecerea la învăţarea unei noi deprinderi se face după ce prima deprindere a fost
însuşită temeinic;
 să se asigure fixarea temeinică a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor,
dezvoltarea calităţilor motrice, în paralel cu creşterea indicilor funcţionali ai
organismului şi, a celor de dezvoltare fizică;
 să nu fie programată însuşirea unui număr mare de deprinderi motrice într-un timp
scurt. Consolidarea oricărui stereotip dinamic presupune un timp relativ îndelungat
de repetare. Dacă într-un interval scurt se urmăreşte fie însuşirea mai multor
deprinderi motrice, fie dezvoltarea pe un fond larg a calităţilor motrice, nu se pot
obţine rezultatele scontate.
 Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice
Activitatea de educaţie fizică şi sportivă, după cum am văzut este la modul cel
mai des întâlnit o activitate prin excelenţă motrică, având finalităţi şi competenţe
(obiective) precise. Elementele de conţinut ale instruirii nu sunt aceleaşi pentru toate
sporturile şi domeniile activităţii de educaţie fizică şi sport. Diferenţierea este dată, în
primul rând, de cerinţele, competenţele (obiectivele) fiecărei discipline, ramuri,
probe sportive. Un anumit sistem de cunoştinţe, deprinderi, calităţi motrice etc.
implică practicarea atletismului, a gimnasticii, boxului sau a rugbiului, de exemplu,
după cum un alt specific prezintă activitatea de educaţie fizică a preşcolarilor, a
elevilor sau cea a persoanelor de vârstă înaintată etc. Înţelegând lucrurile astfel,
rezultă că unul din criteriile fundamentale ale organizării instruirii va fi acela al
asigurării concordanţei conţinutului acesteia cu cerinţele specifice fiecărei activităţi
practice. Orientată în acest fel, instruirea are întotdeauna un caracter concret, strâns
legat şi în concordanţă cu practica. Diferenţierea conţinutului instruirii potrivit
specificului fiecărei activităţi practice se referă atât la structurile motrice
preponderente în domeniile respective, cât şi la calitatea însuşirii tuturor
componentelor acestora. Un anumit nivel de cerinţe solicită practicarea înotului de
plăcere în comparaţie cu cel de performanţă. Anumite exigenţe sunt manifestate în
subsistemul educaţiei fizice la clasele l-IV şi altele în învăţământul liceal.
 Valorificarea achiziţiilor (sistemul de cunoştinţe, de deprinderi şi priceperi
motrice) în rezolvarea unor sarcini concrete de mişcare este marele avantaj al
respectării acestul principiu în practica sportivă. Valoarea aplicativă a acestui
principiu se evidenţiază în practicarea independentă a exerciţiilor fizice, chiar în
timpul lecţiior, când se însuşesc deprinderile respective şi se crează şi condiţiile
de aplicare practică a acestora. Promovarea acestui principiu presupune:
 exersarea deprinderilor şi priceperilor motrice cât mai variat astfel încât să solicite
imaginaţia, orientarea, discernământul, independenţa, rapiditatea gândirii, dar şi
modalitatea diferită de mişcare a corpului;
 prezentarea explicaţiilor teoretice astfel încât să asigure nu numai înţelegerea scopului
acţiunii şi a modalităţilor de utilizare a acesteia în activitatea practică, dar mai ales
necesitatea pregătirii exerciţiilor fizice în scopul dezvoltării omului;
 folosirea cunoştinţelor acumulate de elevi la celelalte diacipline în scopul evidenţierii
importanţei practicării exeriţiilor fizice.
Esenţa principiului analizat constă în exigenţa manifestată în activitatea
practică ca toate achiziţiile elevului să fie valorificate prin utilizarea lor în
rezolvarea unor sarcini concrete cu integrarea lor în cadrul unor structuri tehnice
şi a acestora în jocuri, parcursuri aplictive, ştafete, etc.
 Este de preferat ca tot ceea ce ştie elevul să fie ori
aplicat, ori generalizat şi abstractizat. Respectarea
principiului trebuie să pornească de la o înţelegere
complexă a raporturilor dintre teorie şi practică. Conform
acestei concepţii exestă două trasee în baza cărora se
produce legătura amintită:
 de la practică la teorie – în sensul că de acolo vin problemele,
acolo este sursa lor, iar teoria este cea care construieşte soluţii sau
dă explicaţii;
 de la teorie la practică – în sensul că şi cunoaşterea începe sub
aspect teoretic, se lămuresc problemele, se oferă soluţii care se
verifică în practică.
 Interdependenţa dintre principiile didactice
Din cele prezentate, se poate aprecia că principiile didactice alcătuiesc
un sistem unitar, în interiorul căruia acestea se influenţează logic unele pe
altele. Respectarea unuia dintre ele nu numai că atrage după sine
respectarea celorlalte, dar asigură, în acelaşi timp teren favorabil pentru
realizarea celorlalte cerinţe. Astfel însuşirea conştientă şi activă presupune
înţelegerea şi prelucrarea informaţiilor şi pregăteşte premisele sistematizării
şi temeiniciei celor asimilate. Unitatea dintre senzorial, logic şi executiv
stimulează operativitatea gândirii, deschizând câmp larg instruirii de
cerinţele activităţii practice. În totalitatea lor, principiile imprimă o cale
ideală şi necesară desfăşurării procesului de învăţământ, cale ce îmbracă
întotdeauna un conţinut concret în funcţie de factorii şi condiţiile care
intervin la un moment dat, ca şi de stările anterioare ale acestui proces.
Cunoştinţele, deprinderile accesibile, sistematizate şi repetate continuu,
asigură o învăţare temeinică, mai ales când se participă activ şi conştient,
folosind materialul intuitiv şi verificând în practică cele învăţate.
 BIBLIOGRAFIE

 Alexe, N., - Antrenamentul sportiv modern, Editura EDITIS, Bucureşti, 1993.

 Cârstea, Gh., - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura AN-DA,
Bucureşti, 2000.
 Cojocariu, Venera Mihaela - Teoria şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002.
 Cojocariu, V.M., - Teoria şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 2004.
 Dragnea, A., - Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea şcolii, Bucureşti,
2000.
 Dragnea, A., Bota, A., - Teoria activităţilor motrice, editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000.
 Firea, E., - Metodica educaţiei fizice şcolare, editura Pedagogică, Bucureşti, 1984.
 Mitra, Gh., Mogoş, Al., - Metodica educaţiei fizice şcolare, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1980.
 Raţă, G., - Didactica educaţiei fizice şi sportului, Editura Alma Mater, Bacău, 2004.