George Bacovia,

poet de esență tragică

proiect pentru limba și literatura română

realizat de 
Grosu Agatha,
 Manta Alexia, 
Mirică Daniela, 
Niculae Mihaela, 
Țiclea Ana.
 Cuprins
• Introducere
• „Gri” de George Bacovia
• „Furtună” de George
Bacovia
• „Amurg violet ” de
George Bacovia
• „Cuptor ” de George
Bacovia
• „ Ecou de romanță” de
George Bacovia
• Încheiere
Introducere in lumea bacoviana
          George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - d. 22
mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala
simbolismului literar francez. Numele său real e George
Vasiliu.
          Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în
baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite
influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La
început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte
treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea
sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei
mai importanţi poeţi din poezia română modernă.
 „Gri” de George Bacovia
     Aparținând volumului inaugural din 1916
(considerat și cel mai reprezentativ),poemul intitulat "Gri" Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
 apelează la același substantiv - "plumb", reluat cu Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
o frecvența obsesivă și de obicei precedat I-auzi corbii! – mi-am zis singur… şi-am
de propoziția simplă "de".  oftat;
Iar în zarea grea de plumb
    Tragismul este redat de mai multe elemente la nivelul Ninge gri.
poeziei. Acesta este subliniat în primul rând de termenul Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…
metaforic central, asociat cu laitmotivul ninsorii Şi de lume tot mai singur, mai barbar,
"gri",care sugerează mineralizarea lumii vii, pietrificarea Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar…
ei sub cristalele reci și murdare ale zăpezii cenușii.  Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
    Simbolistica bacoviană este nuanțată vizual prin culori
adecvate, capabile să releve trăirile sufletești ale eului
liric; tonalitățile închise (de la cenușiu la
negru) sunt apăsătoare, terne și închid "zarea grea" într-un
univers lipsit de orice perspectivă. 
 „Gri” de George Bacovia
       Gândurile poetului devin și ele sumbre în "infernul" plumburiu, creator de nevroze, iar din
ființă dematerializată a rămas vizibil doar brațul care mânuiește " până " în vatra , într -o tăcere
solitară de sfârșit de lume. Atmosfera întunecată , dezolantă , i se pare autorului prevestitoare
de nenorociri anunțate de metaforă " plâns de cobe"; al doilea termen face parte din lexicul
predilect al autorului, care se simte un poet al damnării , urmărit în chip fatal de o piază rea .
Epitetele în lanț din strofă a două sunt dislocate pentru a încadra simetric verbul metaforic "
matur ", sugerând disoluția universală și risipirea făpturilor umane într -un spațiu fără ieșire și
anonim. 
       Din punct de vedere prozodic, ambele strofe ale poemului sunt cvinarii, în care ultimul
vers -refren are valoarea unui aforism liricizat; într -o lume cenușie , anostă și solitară se
reiterează același fenomen: "Ninge gri ". Coordonarea propozițiilor este exclusiv copulativă ,
realizată prin conjuncțiile " și ", "iar"; alături de procedeul ingambamentului, coordonarea
monocorda întărește impresia de lume care se îndreaptă uniform spre propriul ei sfârșit .
Registrele semantice se circumscriu sferei suferinței (" plâns ", " singur ", "am oftat", "trist") și
celei a morții prefigurate prin simboluri funebre ("cobe", "plumb", "corbii", "se înnegri ", " mai
barbar", " gri "). 
 „Furtuna ” de George Bacovia
Prin codrii Bacăului Şi parcă mă cheamă,
Vâjâie vântul De crengi atârnând,
Şi-ntunecă lumea Avesalomi gemând
Un cer ca pământul Cu plete-ncâlcite..
Şi codru pe codru De spaimă mă prind
Se umple de clocot, Priviri rătăcite,
Iar toamna în hohot Şi mintea, de zgomot,
Le cântă prohodul.. Nimic nu înţelege..
Şi-aş vrea ca să mor
Ca Romulus rege,
Uitat, legendar..
Cuprins de-o furtună,
Pierdut să dispar
Prin codrii Bacăului..
„Furtuna ” de George Bacovia
      Poezia „Furtună” a fost tipărită pentru prima dată în 1924 în
revista „ Cugetul românesc ” și cuprinde o succesiune de motive
precum cel : al morții , al toamnei , al furtunii , al codrului .
      O trăsătură predominantă a tragismului regăsită în această
poezie este obsesia morţii : „ Şi-aş vrea că să mor/Că Romulus rege
,/ Uitat , legendar ..”. Sfârşitul biologic reprezintă aspectul perisabil
al existenţei şi constituie una dintre temele esenţiale ale literaturii
bacoviene.În anotimpul autumnal, fiinţa umană trăieşte sentimente
contradictorii . Moartea vegetalului îi aminteşte de sfârşitul
inevitabil : „ Şi codru pe codru /Se umple de clocot ,/ Iar toamna în
hohot /Le cântă prohodul ..” . Moartea se iveşte şi din spaţiul
cosmic, astfel încât universul întreg pare străbătut de semnele
sfârşitului potenţial : „ Cuprins de-o furtună ,/ Pierdut să dispar
/Prin codrii Bacăului ..”.George Bacovia este întâiul poet român ce
percepe agresivitatea anotimpurilor.
        O altă trăsătură a tragismului prezența este detaşarea de
lume.Omul matur se retrage în singurătate şi indiferenţă afectivă ,
cu dezinteres faţă de relaţiile sociale şi interumane , reîntorcându -
se asupra propriei lumi lăuntrice : „De spaimă mă prind / Priviri
rătăcite ,/ Şi mintea , de zgomot ,/ Nimic nu înţelege ..”. 

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.  crepusculului ). În sens figurat , acest cuvânt marchează o stare de
„Amurg violet ” de George Bacovia
       Amurgviolet” este o poezie a lui George Bacovia publicată în
1916, în volumul ,,Plumb”. Este reprezentativă pentru Bacovia
datorită culorii violet, dar și pentru atmosfera tristă , melancolică prez
ența în toate creațiile sale În poezia „ Amurg violet” se regăsesc multe
dintre trăsăturile simboliste din care amintim prezența simbolului și a
laitmotivului , care generează muzicalitate , prezența unor motive
literare precum toamna , parcul solitar , cromatică , sugestia.
       Tematică dominată a operei este tema morții prezența în întreaga
creație . El nu glorifică moartea , o deplânge și o detestă . Tema iubirii
este subordonată morții , iubirea este invocată cu disperare fiindcă
poetul nu crede în forța a cestui sentiment. Tema naturii evocă o
natură -decor, pretext pentru exprimarea unor idei . Titlul repetat
simetric , la începutul fiecărei strofe , este o metaforă simbol .
„ Amurgul ”, în sens propriu , este semiîntunericul , care se lasă după
apusul soarelui și ține până la venirea nopții ( înserarea
incertitudine , de așteptare halucinatorie , un timp propice instalării
duratei imaginare ; el anticipează vârsta bătrâneții , sfârșitul iminent
al existențe i . Culoarea „violet”, ultima din spectrul solar, prezentă în
titlu și repetată obsesiv în poezie ( laitmotiv ), completează ideea de
moarte , de apropiere inevitabilă a ei .
„Amurg violet ” de George Bacovia
       Poezia este alcătuită din trei catrene , construite pe baza
simetriei , care subliniază repetabilitatea destinului . Fiecare strofă
începe cu versul „ Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a
momentului din zi și a anotimpului , și se sfârșește cu versul „ Orașul
tot e violet”, ceea ce simbolizează că această culoare a cuprins întreg
cadrul „ orașul ” - un mediu claustrant , lipsit de perspectivă . 
        Opera „ Amurg violet” aparține curentului literar simbolist după
cum se poate observă din prezența elementelor specifice acestuia în
rândurile poeziei : exprimarea prin sugestie a trăirilor interioare eului
liric , obsesia culorilor că mijloace de transmitere a unor stări
sufletești , prezența unui refren sau laitmotiv , preferarea mediului
citadin că spațiu de desfășurare , descrierea unor stări sufletești vagi ,
de tristețe , spleen, solitudine , disperare delir , prin intermediul
senzațiilor etc. 

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, -
Încet, cadavrele se descompun.
Ce vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...
„Cuptor” de George Bacovia
           Poezia „Cuptor” face parte din volumul de debut al lui
George Bacovia, „Plumb”. A fost publicată prima oară la 12 februarie
1906 în revista „Romanul literar” cu titlul „Iulie''După cum spunea
N. Davidescu, această poezie este o imagine a verii caniculare. Nu
mai este însă nici vara holdelor bogate, nici aceea a uriașelor nopți cu
lună, nu e vara toridă a lui iulie, ci o vara lăuntrică, ucigătoare prin
căldură. Imaginile întâlnite în această poezie sunt multiple,
predominantă fiind cea vizualo - olfactivă a cadavrelor aflate în
descompunere. Căldura verii apăsătoare transformă corpurile a celor
care au fost oameni în materie anorganică. 
         Tragismul este dat de atmosfera sinistră a acestei poezii.
Cuvinte ca „morți”, „catafalc”, „cadavre”, „descompun”, transformă
fondul lexical al poeziei într-unul al morții. Chiar mișcarea este
moartă, singurul verb care indică o imagine motrica fiind „a mișcă”.
Cei vii nu fug, nu aleargă, nu merg, ci se mișcă. Folosirea acestui
verb are rolul de a staționa cât mai mult cadrele descrierii, pentru a
încetini în acest fel pulsul vieții în general. În ,,Cuptor'', Bacovia
folosește motivul marii plecări pentru a transmite starea depresivă și
de angoasă cititorului.

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!.
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit  „Ecou” este un element care provoacă sentimente de singurătate, melancolie, tristețe, care este
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!.
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
„Ecou de romanta” de George Bacovia
       „Ecou de romanță” este o poezie scrisă de George Bacovia si publicată prima dată în
1936 în volumul „Comedii de fond”. Tema poeziei este amplă. Cuprinde mai multe aspecte:
natura, singurătatea, eșecul existențial, însă principalul aspect este dragostea neîmplinită,
reprezentată chiar din titlu. Singurătatea este prezentă, deoarece eul liric este părăsit de ființa
iubită, iar neîmplinirea iubirii creionează eșecul existențial al oricărui individ.
          Titlul „Ecou de romanță” are un efect profund care te introduce în subiectul poeziei.
fără răspuns și fără întoarcere, ceea ce este debusolant. „Romanță” reprezintă cuvântul ce
induce sentimentul de iubire, însă folosit alături de „ecou” semnifică sentimentul de dragoste
neîmplinită. Stilistic vorbind, acest titlu este o metaforă care familiarizează cititorul cu tema
abordată: dezamăgirea ființei lirice care așteaptă zadarnic iubirea.
          Din punct de vedere compozițional, remarcăm două secvențe poetice la sfârșitul
fiecărui catren. Structura „Tu, n-ai venit!” de la finalul primelor trei strofe arată amărăciunea
eului liric, iar ultimul vers al poeziei, „Nu mai veni!”, conturează renunțarea eului liric la
așteptare. În cele patru strofe este prezentată așteptarea iubitei care durează foarte mult, mai
exact, un an. La începutul iernii, speranța eului poetic la o revenire moare, spunându-și că este
prea târziu: „Nu mai veni, e prea târzu.” Curentul literar este evidențiat de motivele existente
in poezie, precum cel al anotimpurilor: „Și primăvara s-a sfârșit”, „Și vara .../ S-a dus ...”,
„Târziu, și toamna a plecat”, „Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu”, cel al agoniei reprezentat de
așteptarea ființei iubite care nu mai vine: „Te-am așteptat în lung suspin / Tu n-ai venit!”, „Te-
am așteptat pe lângă tei, / Tu, n-ai venit!”, iar cel cromatic care se află în prima strofă:
„Albastrul cer senin”. Întreaga poezie este centrată asupra sentimentelor de suferință si
dezamăgire trăite pe parcursul a unui an de către eul poetic. Repetițiile conferă muzicalitate
poeziei, ca și prozodia: patru catrene, rimă îmbrățișată și măsură de 5-8 silabe. 
 Incheiere
Bacovia este cel mai mare reprezentant al
simbolismului românesc, un poet vizionar, creând drama
însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii,
un spirit decadent, un poet al marilor tristeţi. Lirica lui
evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea
psihicului până la distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită
e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate
ale singurătăţii, ale descompunerii lumii.
Bacovia este poetul coborât în Infern pentru a aduce la
suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Poezia lui este
sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii
nesigure. Poetul îşi compune un stil din suferinţă şi izolare,
creând poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă.
Va multumim pentru vizionare!