Arhitectura în evul mediu

Elaborat Carbune Valeria

Eleva grupei 104
Disciplina Istoria
Arhitectura medievală este arhitectura comună a Europei medievale. În Evul Mediu se dezvoltă două mari curente
culturale care au principalele realizări în planul arhitecturii. Acestea sunt stilurile romanic-gotic.
Arhitectura romanică este un stil arhitectural medieval european caracterizat de arcuri semi-circulare. Nu există un
consens în privința debutului, multe propuneri plasându-l în secolele V-X. A fost dezvoltat în secolul al XII-lea în stilul
gotic, marcat de arcuri ascuțite. Exemple ale arhitecturii romanice pot fi găsite de-a lungul continentului european, fiind
primul stil arhitectural pan-european de la arhitectură romană imperială. Stilul romanic în Anglia face referință la
arhitectură normandă. Combinat din elemente ale stilului roman și celui bizantin și altor tradiții locale, stilul romanic a
fost cunoscut că având următoarele caracteristici: masivitatea și utilizarea frecvența a arcurilor curbe pentru ferestre,
uși sau arcade. Același principiu al construcțiilor semicirculare a fost aplicat și pentru acoperișul de piatră, care a
înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; boltă în leagăn (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bolții ogivale (ce
constă din două bolți în leagăn care se intersectau). Stâlpii masivi, rotunzi, și pereții groși ai clădirilor romanice erau
necesități structurale până la descoperirea tehnicilor perfecționate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau
preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai ales bolțile ogivale) fiind utilizate chiar și în perioada precedentă. Multe
castele au fost construite în această perioada, dar fiind depășite că număr de biserici. Cele mai largi grupuri de edificii
romanice ce au supraviețuit timpului se găsesc în sudul Franței, nordul Spaniei și în Italia rurală, constând în case,
palate, mănăstiri.
Arhitectura religioasă
În Occident, arhitectura ecleziastică comună, cuprinde
bazilica romană ca un model primar cu evoluții ulterioare.
Acesta constă dintr-un naos, transepte, iar altarul se
situează la capătul din est. De asemenea, catedrale au
fost influențate de stilul bizantin de domuri și stilul crucii
grecești, cu altarul situat în sanctuarul pe partea de est a
bisericii.
Arhitectura militară
Exemplarele supraviețuitoare ale arhitecturii medievale
seculare au servit pentru apărare. Castelele și zidurile
fortificate sunt cele mai notabile exemple non-religioase
medievale. Ferestrele aveau forma de cruce în scop
decorativ, dar oferea o potrivire perfectă pentru un arcaș
 ca să tragă în condiții de siguranță în invadatori. Ziduri
crenelate (creneluri) erau bune adăposturi pentru arcașii
aflați pe acoperișuri.
Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum și cu alte biserici din
aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea și încheind cu anii 1500. Ca o
situare mai exactă în timp și spațiu, cele mai importante opere arhitecturale gotice acoperă perioada 1140 - 1500, fiind
construite din România până în Portugalia și din Slovenia până în Norvegia, Suedia și Finlanda. A fost precedată de 
arhitectura romanică și a fost succedată de arhitectura renascentistă, o transformare a stilului romanic, odată cu 
Renașterea, începută în Florența secolului al XV-lea. Două dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt
bolta în arc frânt, sau ogiva, care este de fapt o intersecție longitudinală a doua bolte clasice ale stilului romanic, și
arcul de susținere al ogivei, așa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice,
nefiind însă omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât și în alte forme ornamentale.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de a da o altă dimensiune verticală clădirilor.
Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea
abundenței detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a
încerca o salvare a stilului.
Goticul transilvănean s-a impus în secolul al XIII-lea, cu caracteristici conservatoare, dominate de tradițiile romanice. În
secolele XIV-XV formele goticului transilvănean au evoluat spre maturitate. Planimetric a fost depășită varianta
bisericilor de tip bazilical cu transept (în formă de cruce), precum Biserica Sfânta Maria din Sibiu, în favoarea
construcției unor biserici-hală de mari dimensiuni, precum Biserica Neagră din Brașov, Biserica Sfântul Mihail din Cluj, 
Biserica Reformată din Târgu Mureș etc.] În Țara Românească goticul a pătruns la sfârșitul secolului al XIII-lea, tot prin
intermediu săsesc. Ilustrativă în acest sens este Biserica Bărăția din Câmpulung. În Moldova stilul gotic a pătruns în
secolul al XIV-lea prin intermediu săsesc și maghiar. Ilustrative în acest sens sunt ruinele Catedralei Catolice din Baia.
Sub influența arhitecturii gotice, bisericile ortodoxe din Moldova au preluat elemente gotice caracteristice, precum
ancadramentele ferestrelor și portalurilor, contraforții etc., care au participat la sinteza stilului moldovenesc constituit în
epoca lui Ștefan cel Mare.
În Anglia, la începutul secolului al 19-lea, goticul cunoaște o re-evaluare și o nouă recunoaștere, de fapt o "renaștere"
denumită gotic renăscut (conform termenului original folosit în engleză, Gothic Revival architecture) sau neo-gotic,
producând clădiri memorabile, dintre care Palatul Westminster, care a fost total refăcut după devastatorul incendiu din 
1834, este un exemplu memorabil de gothic revival. Mai târziu, la sfârșitul aceluiași secol și începutul secolului 20,
arhitectura gotică are o ultimă "tresărire de orgoliu", producând opere durabile, în stilul numit deja atunci neo-gotic, în
locuri foarte diferite ale lumii, nu numai în Europa, ci și în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Filipine, India
 ș.a.m.d.
Arhitectura medievală se compune din trei perioade istorice: arhitectura din perioada „mileniului întunecat”; arhitectura
din perioada dominaţiei în interfluviul Prut-Nistru a Hoardei de Aur şi arhitectura din perioada statalităţii Ţării Moldovei.
Arhitectura din „mileniul întunecat” corespunde perioadei migrării popoarelor. Începînd cu secolele VI-VIII locuinţele
de mari dimensiuni din perioada anterioară dispar, fiind depistate locuinţe adîncite, numite şi bordeie, specifice
popoarelor slave. Aşezările slavilor sînt de mici dimensiuni, amplasate lîngă ape curgătoare. Reapar cetăţile pe
promontorii, circulare şi inelare în plan, amplasate în zona Nistrului. Erau mici în dimensiuni, parte componentă a unor
aşezări mari. Adîncirea locuinţelor în sol şi micşorarea dimensiunilor lor se explică prin răcirea climei care a avut lor pe
continentul european, cît şi prin nesiguranţa care a pus amprenta pe viaţa locuitorilor aşezărilor aflate în cale deplasării
popoarelor migratoare. În gropile săpate în pămînt erau coborîte cununi din lemn încheiate prin cheutori la colţuri, la
cota podelii se ajungea pe trepte interioare. Casele erau acoperite în două pante pe grinzi din lemn, fără pod, peste
care era turnat pămînt, astfel că ele aveau aspectul unor movile. O trăsătură specifică a caselor din această perioadă
este cuptorul-pietroi cu focul închis într-o îngrămădire din pietre, printre care ieşea fumul şi aerul fierbinte. Acest cuptor
va fi clădit şi din fîşii din lut, păstrîndu-se forma obţinută din utilizarea pietrelor şi arderea închisă a focului. În secolele
IX-XIII locuinţele devin semiadîncite, uneori ridicate la nivelul solului, cresc în dimensiuni. Spre sfîrşitul perioadei în
case se întîlnesc ambele tipuri de încălzire: vetre caracteristice perioadelor anterioare şi cuptorul-pietroi, cum au fost
identificate în aşezările de lîngă s. Hansca, mărturie a omogenizării habitatului slav cu cel autohton.
Arhitectura din perioada de dominaţie în interfluviul Prut-Nistru a Hoardei de Aur.
În 1241 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru au intrat hoardele tătaro-mongole, urmînd cucerirea teritoriilor de la apus de
Carpaţi. În intervalul care a urmat pînă în anii 40 ai secolului al XIV-lea, nu sînt urme de locuire sedentară, deşi aceste
pămînturi au făcut parte din Hoarda de Aur. Trecerea la viaţa sedentară este semnalată prin fondarea aşezărilor
urbane, dintre care au fost cercetate două: Şehr al-Djedid de lîngă satul Trebujeni, raionul Orhei, intrat în istorie cu
denumirea Orheiul Vechi şi oraşul rămas cu denumirea necunoscută de lîngă satul Costeşti. În aceste localităţi au fost
gasite monede, vase de ceramică de tip oriental.  Tătarii au construit clădiri de tip oriental: băi, caravanserai, moschei,
mausolee. Locuinţele erau de o mare varietate, acuzînd o coabitare a populaţiei autohtone cu cea venită din Asia
Centrală, regiunea munţilor Caucaz şi din oraşele de pe malul rîului Volga, unde aveau reşedinţă hanii Hoardei de Aur.
Indice al caracterului etnic eterogen servesc instalaţiile de tip oriental de pregătire a hrănii şi de încălzire a locuinţei:
tandîre, khanuri, sufale, care se întîlnesc în unele locuinţe, concomitent cu vetre deschise, cuptoare cu ardere
interioară, vetre şi sobe cu cahle ale populaţiei autohtone în alte locuinţe.
Arhitectura Ţării Moldovei
Începînd cu perioada formării statalităţii autohtone programele constructive sînt obişnuite pentru evul mediu european:
locuinţe, fortificaţii şi biserici. Începînd cu secolul XIV şi pînă în perioada modernă, acestea au fost principalele tipuri de
clădiri, deşi, chiar dacă nu s-au păstrat, in literatură se cunosc şi alte tipuri de clădiri: instalaţii tehnice populare, diverse
ateliere, unităţi comerciale, curți domnești. Locuinţele continuau să fie de suprafaţă sau adîncite în sol, în dependenţă
de locul ocupat de proprietar în ierarhia socială, condiţiile geografice şi climaterice ale perioadei istorice, precum şi de
gradul de primejdie. Amplasarea caselor populare depindea de factorii externi, în locurile deschise de şes şi stepă, în
perioada îndelungată a răcirii timpului din secolele XIV – XVI, fiind adîncite în sol, iar în zonele de munte şi păduri –
ridicate la suprafaţa solului. Odată cu trecerea perioadei cu climă rece casele în toate zonele se construiesc la
suprafaţa solului.
La construcţia caselor era folosit lemnul – în formă de cununi din bîrne, încheiate la colţuri în cheutori, sau  - în carcasă. Mult timp
casele au fost alcătuite dintr-o odaie cu intrarea directă din exterior sau printr-un gîrlici. Ocupaţiile diverse care urmau să se realizeze
în odaie erau repartizate după colţurile camerei: un colţ cu cuptorul de pregătit hrana, la colţul vecin se afla patul de dormit, la alt colţ
se afla masa şi locul unde erau aşezate icoanele. În forma monocelulară casa a supraveţuit pînă în secolul XX, îndeplinind rolul de
bucătărie de vară. Odată cu evoluţia societăţii, la această casă au fost adăugate noi încăperi: tinda şi „casa curată” sau „casa mare”.
Ajunsă la formula de trei încăperi, în perioada modernă casa populară cunoaşte o generalizare peste tot teritoriul locuit de moldoveni,
cu optimizarea compartimentării interiorului. Aspectul exterior al casei populare de locuit este asigurat de încăperile semideschise şi
combinaţia între ele – galeria cu coloane, prispa şi foişorul (cerdacul) din faţa intrării, acoperişul înalt în patru ape. Casele
aristocratice sînt cunoscute din secolul XIV. Cea mai veche casă boierească cunoscută graţie investigaţiilor arheologice, se afla la
suprafaţa solului, avea planul din trei încăperi, asemănător planului casei populare din secolul XIX-XX. Fiind construite din material
perisabil, aceste case ca şi casele populare, au dispărut, la aceasta contribuind şi ostilităţile existente între domnie şi boieri,
schimbarea proprietarilor de moşii. Mai bine este cunoscută arhitectura reşedinţelor domneşti din oraşele Moldovei şi din componenţa
mănăstirilor. Cu toate că şi de la ele s-au păstrat doar părţile subterane, dar judecînd după vestigii, casele aveau o planimetrie bazată
pe repetarea schemei casei populare din trei odăi, cu tinda amplasată central, cu o galerie de-a lungul faţadei sudice şi foişor în faţa
intrării. Sub casă se aflau beciuri ample, boltite, amenajate la o mare adîncime, la care se ajungea pe trepte exterioare din piatră.
Beciurile erau aerisite prin răsuflători amenajate în pereţii exteriori.Fortificaţiile din piatră în Moldova medievală, amplasate la
hotarele ţării, erau cetăţi de apărare, formînd o centură, alcătuită din două frontiere distincte. La frontiera de vest se află Cetatea
Neamţ, Cetatea Şcheia, Cetatea de Scaun de la Suceava, cunoscute drept castele voievodale, construite în deceniul opt al secolului
XIV, atribuite lui Petru Muşatinul. La frontiera de est cetăţile sînt situate pe malul drept al Nistrului: Cetatea Hotin, Cetatea Albă,
Soroca şi Tighina, iar la vest – Cetatea de la Roman. Era folosită în calitate de cetate şi reşedinţa aristocratică de la Orheiul
Vechi.Pentru toate cetăţile nucleul vechi reprezintă castelele de dimensiuni mici, pătrate, romboidale în plan, cu parametrii interiori, în
medie, în jur de 30 m, cu turnuri la colţuri. Dintre ele doar cetatea de scaun de la Suceava era de mai mari dimensiuni, cu turnuri la
colţuri şi la mijlocul laturilor. Aceste castele, odată cu apariţia artileriei au fost protejate de incinte exterioare cu bastioane pentru
amplasarea pieselor de artilerie, cele mai timpurii datînd pe la mijlocul secolului XV, amplasate la Cetatea Albă de „Stanciu cel
Bătrîn”.Cetatea construită integral în perioada domniei lui Ştefan cel Mare - Cetatea de la Roman, era un castel de dimensiuni mai
mari, construit concomitent cu bastionul pentru piesa de artilerie. Cetăţile Soroca şi Tighina nu au o datare certă, analiza arhitecturii
lor înclină spre o datare cu mult anterioară celei bazate pe surse istorice. Construcţia fortificaţiilor încetează odată cu supunerea
Moldovei Porţii Otomane.
Bisericile de piatră. Cele mai timpurii biserici de piatră de pe teritoriul Moldovei istorice datează din secolul al XIV-lea,
arhitectura lor fiind formată la interferenţa influenţelor locale, bizantine, slave şi gotice.
Arhitectura bisericii moldoveneşti, după organizarea spaţială şi planimetrică în corespundere cu creştinismul ortodox,
este compartimentată în pronaos (tindă, pridvor), naos (corabie, navă, hram) şi absida altarului, despărţită de naos prin
catapeteasmă (tîmplă, iconostas). Pe parcursul timpului biserica moldovenească a cunoscut o tipologie diversă în
dependenţă de statutul comanditarilor şi de caracterul funcţional al lăcaşului de cult: biserică domnească cu rol de
necropolă la mănăstire, biserică domnească la mănăstiri, biserică domnească la reşedinţa urbană, biserică
domnească ridicată în comemorarea unor evenimente istorice; biserică boierească în reşedinţele de pe moşie; biserică
a comunităţii săteşti; paraclis de cimitir, paraclis în componenţa cetăţilor. Bisericile se înscriu în două categorii: cu
planul drept (longitudinal) sau cu trei abside (trilobat, triconc). Bisericile cu planul longitudinal au rezultat din
simplificarea bazilicii occidentale, de unde a preluat şi denumirea autohtonă (biserică) a lăcaşului de cult creştin. Cea
mai cunoscută biserică de tip longitudinal este catedrala Sf. Nicolae din Rădăuţi (sfîrşitul secolului al XIV-lea). Tipul de
biserică trilobată în Moldova este apropiat de tipul trilobat bizantino-balcanic, trecut prin filiera bulgară şi sîrbă. Cea mai
veche biserică de tip trilobat este biserica Sf. Treime din Siret, datînd din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea,
refăcută în secolul al XV-lea. În baza acestor două orientări, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în partea de
nord-vest a Moldovei istorice, la poalele Carpaţilor de Est, are loc formarea şcolii moldoveneşti de arhitectură
ecleziastică. Pornind de la planul specific bizantino-balcanic, formele spaţiale şi detaliile arhitectonice ale bisericilor
moldoveneşti sînt tratate în stil gotic. După cum a afirmat G. Balş, cel mai mare cercetător al arhitecturii ecleziastice
medievale moldoveneşti: „Biserica moldovenească este construită pe un plan bizantin de mîini gotice”. Un istoric
francez completează această caracteristică: „Arhitectura moldovenească este o sinteză de importanţă europeană”.
Cele mai evoluate în dimensiuni şi forme spaţiale au fost ctitoriile domneşti de tip trilobat, compartimentarea lor avînd
tendinţa spre multiplicare, în secolul al XV-lea ajungîndu-se la cinci compartimente ritualice. Au fost adăugate două
compartimente noi: pridvorul (exonartexul) din faţa intrării şi necropola (gropniţa) ctitorilor, intercalată între naos şi
pronaos, deasupra căreia a fost amenajată o cameră ascunsă (tainiţa). Datorită proximităţii munţilor, acoperişul era
înalt, cu poale largi pentru îndepărtarea rapidă a precipitaţiilor, fiecare element al planului fiind acoperit separat.
Bisericile mari alcătuite din cinci compartimente ritualice au fost construite în secolul al XV-lea– biserica Mănăstirii
Neamţ (1497), secolul al XVI- lea – bisericile Sf. Gheorghe din Suceava (1517), bisericile mănăstirilor Probota (1530),
Moldoviţa (1532), Bistriţa (refăcută prin 1564), Slatina (1564), Suceviţa (1587). Printre acestea se numără şi biserica
Adormirea Maicii Domnului a mănăstirii Căpriana, cu o datare incertă, dar în limitele anilor 1470 - 1545.
Bisericile domneşti erau dotate cu turle deasupra naosului, alcătuite din tambur acoperit cu cupolă sub o formă
piramidală în exterior. La baza turlei este deschis vederii „scaunul”, înăuntrul căruia se află două registre de trecere de
la pătratul naosului la baza circulară a turlei şi registrul de micşorare a diametrului turlei prin intermediul arcelor
piezişe, procedeu care conferă turlelor moldoveneşti mai multă supleţe şi eleganţă în comparaţie cu cele bizantine.
 Sistemul de reducere a diametrului cupolei prin arce piezişe, acoperite deasupra cu o cupolă a fost numit „boltă
moldovenească”.
Începînd cu secolul al XVII-lea dimensiunile bisericilor se micşorează şi se reduce din încăperi. În reşedinţele de pe
moşiile lor, boierii construiau biserici cu trei compartimente, care, ca şi  cele ale comunităţilor săteşti, erau alcătuite din
pronaos, naos şi absida altarului, fără turlă pe naos, toată biserica fiind acoperită cu învelitoare în patru ape
În estul Moldovei primele biserici de piatră au fost construite de domnitori. În timpul lui Ştefan cel Mare a fost construită
biserica mănăstirii Căpriana; posibil că din aceiaşi perioadă datează biserica fundaţiile căreia se află sub biserica
actuală de la Lăpuşna, precum şi biserica din Cetatea Albă, aşa numita biserică „grecească”. Domnitorul Vasile Lupu a
ctitorit biserica Sf. Dumitru din Orhei (1636-1639).
Biserici de plan arhaic de tip bazilică populară, alcătuite dintr-o navă, s-au păstrat la Căuşeni, la Cetatea Albă (biserica
armenească) şi Sf. Nicolae la Chilia (considerată a fi a lui Vasile Lupu), toate adîncite în sol. Bisericile de piatră de tip
autohton au fost construite în Moldova dintre Prut şi Nistru pînă în prima jumătate a secolului XIX. De tip trilobat sînt
bisericile mănăstirilor Rudi şi Călărăşăuca, bisericile satelor Vadul Raşcov, Mereşăuca, ş.a. Biserică cu cinci
compartimente a fost construită la mănăstirea Dobruşa, cu patru compartimente – la mănăstirea Saharna. Numeroase
biserici de piatră au fost construite în fostul judeţ Orhei, unde era din abundenţă piatră de calcar, aici păstrîndu-se
bisericile în satele Işnovăţ, Izbişte, construite la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.