Tema 1.

Morala și etica

• Etica ca teorie a moralităţii. Obiectul eticii.

• Şcolile naturaliste, cosmologice şi sociologice ale eticii.
Dezvoltarea concepţiilor etice.
• Categoriile eticii.
• Morala ca formă a conştiinţei sociale. Esenţa şi
specificul moralei.
 Noțiuni de bază
• Etică

• Morală

• Teorii etice – hedonism, utilitarism, perfecţionism,

altruism, egoism, eudemonism, relativism, intuitivism,
emotivism, consecvenţionalism.

• Categorii etice – virtutea, binele, datoria, conştiinţa,

cinstea, demnitatea, fericirea, sensul vieţii ş.a.
 1.1. Etica şi morala
• Etica este disciplina filosofică care studiază problemele teoretice
şi practice ale moralei, este ştiinţa ce se referă la normele de
desfăşurare a vieţii morale.
• Morala este totalitatea sentimentelor, convingerilor, atitudinilor,
principiilor şi normelor, idealurilor şi valorilor care se referă la
raporturile dintre om şi om, dintre om şi societate, la
comportamentul oamenilor.
• Termenul etică provine din cuvântul grecesc ethos care înseamnă
“caracter”, “conduită”, “obicei”, “datină”. Romanii de la cuvântul
mos (mores), ceea ce din latineşte semnifică “obicei”,
“obişnuinţă”, “datină”, au format adjectivul moralis (moralitas) –
morală.
 1.2. Morala şi viaţa
• Toate concepţiile morale trebuie să răspundă la două întrebări: În ce
constă viaţa dreaptă? Cum oamenii trebuie să se comporte?
• Socrate (470-399 î.Hr.) menţiona că n-are rost de trăit dacă nu ne
lămurim în sensul vieţii. Mulţi cheltuie viaţa pentru acumularea
bogăţiei, atingerea slavei, realizarea plăcerilor. Pînă cînd noi nu
cugetăm despre aceste probleme nu putem fi siguri că procedăm
corect şi facem aceea ce trebuie.
• Seneca (a. 5 î. Hr. – 65 d.Hr.) considera că viaţa trebuie măsurată
după fapte şi nu după durată. Ce deosebire este între omul energic şi
dispreţuitor al soartei, care şi-a împlinit toate îndatoririle
vieţii omeneşti şi a ajuns la supremul bine, şi acela peste
care anii au trecut cu nemiluita? Primul trăieşte şi după
moarte, celălalt e mort înainte de moarte (Seneca. Scrisori
către Luciliu. Buc., 1967, p. 332.)
 1.3. Specificul eticii
• Etica şi morala au ca obiect de studiu omul şi relaţiile
interumane.
• Etica studiază numai acele relaţii sociale, care au caracter
moral, care sunt apreciate prin noţiunile bine şi rău şi evaluarea
consecinţelor morale ale acţiunilor umane.
• Etica este ştiinţa care are obiectul său morala, ea studiază
morala ca un tot întreg, ca fenomen specific social.
• Etica este teoria filosofică despre morală, ea se mai numeşte
“filosofie morală”.
• E logic, deci, a face distincţie între teorie (etică) şi obiectul ei
(morală), deşi în limbajul curent nu se face întotdeauna această
deosebire.
 Conceptele de morală, etică și bioetică

• Morala – ansamblul normelor de convieţuire,

de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi
faţă de
colectivitate şi a căror incălcare nu este
sancţionată prin lege, ci de opinia publică;
totalitate de principii, reguli şi norme după care
se conduc oamenii, pornind de la
reprezentările despre bine şi rău, echitate şi
inechitate, datorie, cinste ş.a.
 Conceptele de morală, etică și bioetică

• Etica medicală – ştiinţa care studiază morala

profesională medicală în trei forme de relaţii:
medic-pacient, medic-societate, medic-medic
(cadru medical).
 Conceptele de morală, etică și bioetică
DEONTOLOGIE (deontos – datorie şi logos – ştiinţă, cuvânt) –
învăţătura despre datoria morală ca un domeniu al eticii. Noţiunea D. a
fost introdusă în ştiinţă de filosoful-utilitarist englez J.Bentham cu
sensul de ştiinţă a moralităţii, teoria moralei în general. D. în medicină
e o ramură a eticii medicale şi a bioeticii, e învăţătura despre datoria
morală. Normele şi aprecierile deontologice generalizează diverse
situaţii clinice de pe poziţiile îndeplinirii datoriei profesionale de către
lucrătorii medicali. Se împarte în compartimente, corespunzător cu
diviziunea muncii în medicină: D. în pediatrie, terapie, chirurgie,
psihiatrie etc., deontologia surorilor medicale, a organizatorilor ocrotirii
sănătăţii ş.a. D.m. e o concretizare şi utilizare în practica medicală a
principiilor şi normelor eticii medicale şi bioeticii, e experienţa morală
colectivă a medicinei, e şcoala profesionalismului în medicină, e
măiestria alegerii celor mai optime mijloace pentru afirmarea
umanismului medical.

 
 Conceptele de morală, etică și bioetică

BIOETICĂ (gr. bios – viaţă şi ethos – obicei, caracter

moral) – ştiinţă complexă, care se află la hotarul dintre
filosofie, etică, biologie, medicină ş.a. Termenul B. a fost
introdus în ştiinţă de biologul american Van Potter în
cartea sa “Bioetica – o punte spre viitor”. Autorul
formulează B. drept o îmbinare a cunoştinţelor biologice
cu valorile umane. B. a apărut în anii 60 ai sec. XX ca o
reacţie la noile probleme legate de viaţă şi moarte, de
sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile lor,
inclusiv referitor la pro-pria lor existenţă corporală şi
spirituală, drept reacţia societăţii la pericolul existenţei
vieţii pe Pământ, generat de acutizarea problemelor
globale ale omenirii.
 Conceptele de morală, etică și bioetică

Teoriile normative ale moralităţii: teorii ale virtuţii,

teorii deontologice şi teorii consecinţionaliste.

Principismul în practica medicală contemporană:

principiile autonomiei, binefacerii, non-dăunării,
echităţii, vulnerabilităţii şi integrităţii.
Mai detaliat:
Filosofia medicinei: (cu elemente de bioetică
medicală): Suport de curs. Chişinău: CEP
Medicina, 2017, p.62-77.
 1.4. Apariţia eticii

• Etica, ca ştiinţa despre morală ce studiază apariţia şi dezvoltarea

moralităţii, normele şi principiile comportamentului oamenilor,
apare în antichitate.
• Gândirea etică apare atunci când se conştientizează normele
morale, când ele capătă un caracter abstract si universal şi se
contrapun moravurilor reale ce funcţionează în societatea dată.
• Etica ca teorie despre morală apare atunci când se evidenţiază
contradicţia dintre cerinţele morale general-abstracte şi
comportamentul real al oamenilor.
 2.1. Şcolile de etică
• În fundamentarea moralei se evidenţiază următoarele orientări:
• Şcolile naturaliste care deduceau baza moralei din “natura” omului,
din existenţa adevărată a omului. Aici se referă aşa şcoli ca
hedonism, eudemonism, utilitarism, concepţii biologizatorice.
• Şcolile nenaturaliste (idealiste) ce deduceau morala din ceva
transcendent, dintr-un izvor ce se găseşte în afara existenţei umane,
spre exemplu “binele suprem” la Platon, “legea divină” la Augustin
Fericitul ori “ideea absolută” la Hegel.
• Şcolile cosmologice (etica evoluţionistă, tolstoism).
• Şcolile sociologice (contractul social, egoismul raţional).
 2.2 Clasificarea concepţiile etice
• Sunt încercări de a clasifica concepţiile etice ca
- ştiinţifice şi neştiinţifice,
- laice şi religioase,
- mistice şi raţionaliste,
- individualiste şi colectiviste,
- optimiste şi pesimiste.
• Teoriile etice pot fi clasificate şi în dependenţă de
criteriul ce se plasează la baza moralei şi de care se
conduce individul: plăcerea – hedonism, utilul –
utilitarism, perfecţiunea – perfecţionism, generozitate –
altruism, dragostea de sine – egoism, fericirea –
eudemonism, caracterul relativ al categoriilor morale –
relativism, rolul hotărîtor al intuiţiei în comportament –
intuitivism, emoţiilor – emotivism, consecinţelor –
consecvenţionalism.
 2.3 Clasificarea concepţiile etice
• – Hedonism (concepţie morală fondată de Aristip (435-355 î.Hr.) şi
Epicur (341-270 î.Hr.) care considerau că binele suprem şi scopul
vieţii este plăcerea, desfătarea. Iar ea se realizează prin eliminarea
suferinţelor.
• Utilitarismul -a fost întemeiat de sofiştii Antifon şi Frasimah,
reprezentanţi au fost I.Bentham (1748-1832) şi J.S.Mill (1806-
1873). )
Etica evoluţionistă -a fost formulată de filozoful englez H.Spenser,
dezvoltată de T.Huxley şi A.Espinas, popularizată de K.Kautsky.
• Concepţia contractului social-a fost formulată în antichitate de
sofişti şi Epicur şi dezvoltată în epoca modernă de H. Grotius şi
T.Hobbes
• Doctrina egoismului raţional- a fost formulată de iluminiştii
francezi din sec.XVIII.
 2.4. Apariţia moralei
• Moralitatea se formează în societate în procesul
conştientizării relaţiilor dintre oameni, dintre om şi
comunitate, când se constituie reprezentările despre
admisibil şi inadmisibil, dorit şi nedorit.
• Morala ia naştere în antichitate atunci când în societate
apare inegalitatea, când apare necesitatea de a
reglementa dorinţele nelimitate a oamenilor. Acest
proces are loc în perioada descompunerii comunei
primitive şi formării societăţii cu clase.
• Morala are un caracter istoric şi evoluiază odată cu
fenomenele sociale. Nu există o morală unică, eternă.
Părintele istoriei Herodot remarca, că fiecare popor are
moravurile sale şi le consideră cele mai bune.
 2.5. Obiceiuri şi tabuuri
• În comuna primitivă nu exista morala ca atare. Existau unele
deprinderi ce se refereau la coexistenţa şi activitatea colectivului:
conştientizarea rudeniei de sânge, egalităţii, ajutorul reciproc şi
colectivismul, diferenţierea străin şi propriu.
• Înţelegerea folosului şi dăunătorului a fost primul pas în
conceperea binelui şi răului. Aceste deprinderi se fixau în
obiceiuri şi tabuuri, ritualuri, se păstrau şi transmiteau prin
mituri şi legende.
• Divizarea oamenilor în străini şi ai noştri duce treptat la formularea
unor reguli de comportament pentru rude şi străini. La sfârşitul
comunei primitive apare legea răzbunării prin sânge – talionul.
Apariţia societăţii cu clase, sclavagismului a dus la apariţia primelor
norme şi reguli morale.
 2.6. Etapele istoirice ale evoluției eticii
• Etica grecilor antici (Heraclit, Democrit, Sofiştii (Protagoras,
Gorgias, Prodicos, Hippias, Antifon), Socrat, Platon, Aristotel,
Epicur, Seneca etc.)
• Etica medievală (Augustin Fericitul, Toma d'Aquino etc)
• Etica Renaşterii (D. Alighieri, F. Petrarca, D. Boccacio, M.
Ficino, L. Valla, Pomponazzi, Pico della Mirandola,
M.Montaigne)
• Etica epocii Moderne (F. Bacon, R.Descartes, B.Spinoza etc.)
• Etica materialiştilor francezi din sec. XVIII (D.Diderot,
Cl.Helvetius, P.Holbach.)
• Etica lui E. Kant
• Etica lui Hegel
• Etica lui Feuerbach
• Etica marxistă
• Etica contemporană
 3.1. Categoriile eticii
• Categoriile eticii sunt noţiunile cele mai generale
care reflectă laturile esenţiale şi elementele
principale ale moralei, formînd un sistem şi
conţinutul teoretic al eticii.
• Specificul categoriilor etice constă în aceea, că în
afară de momentul gnoseologic ele mai conţin şi
elemente axiologice şi normative, cu alte cuvinte,
ele întotdeauna recomandă sau interzic ceva.
• Cele mai importante categorii etice sunt: virtutea,
binele, datoria, conştiinţa, onoarea, demnitatea,
fericirea, sensul vieţii etc.
 4.1. Morala ca formă a conştiinţei sociale
• Morala - totalitatea de principii, reguli şi norme de care
se conduc oamenii în comportamentul său reieşind din
reprezentările despre bine şi rău, echitate şi inechitate,
datorie, cinste etc.
• Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei
sociale şi este determinată de existenţa socială.
• Scopul ei este de a reglementa comportamentul oamenilor
în societate, raporturile lor unul faţă de altul, faţă de
colectiv, societate.
• În morală se formulează un ideal social spre care tinde
societatea.
• În diferite perioade istorice conţinutul moralei se schimbă
în dependenţă de modul de trai, relaţiile social-economice,
de valorile dominante în această societate.
 4.2. Esenţa şi specificul moralei
• Morala este o activitate altruistă ce se realizează în mod benevol
şi se bazează pe opinia publică.
• Imperativele moralei sunt susţinute de un mecanism psihologic
specific - conştiinţă şi datorie. Conştiinţa cere ca noi să ne
conducem de principiul binelui şi să ne împotrivim răului, iar
datoria ne obligă să fim onești, să îndeplinim obligaţiunile noastre,
să respectăm cinstea şi demnitatea noastră.
• Morala este o activitate polivalentă, atotpătrunzătoare, ea
reglementează raporturile oamenilor în toate sferele sociale - în
producere, trai şi familie, agrement, în locurile publice.
• În acelaşi timp ea este şi polifuncţională, îndeplineşte mai multe
funcţii, contribuie la rezolvarea mai multor probleme social-istorice.
Morala îndeplineşte următoarele funcţii: reglementară, educativă,
cognitivă, apreciativ-imperativă, orientativă, de motivare,
comunicativă, de pronosticare. Toate aceste funcţii se intersectează
reciproc, acţionează împreună.
 4.3. Structura moralei
• În structura moralei deosebim trei componente: activitatea
morală, relaţiile morale şi conştiinţa morală.
• Activitatea morală este acea latură a activităţii umane, care o
putem numi moravuri, aici se referă diferite acţiuni şi fapte
morale, conduite, deprinderi ş.a.
• Relaţiile morale sunt o varietate a relaţiilor sociale şi formează
“scheletul” comportamentului, moravurilor în societate. În
relaţiile morale se consolidează practic anumite modele de
comportament. Activitatea şi relaţiile morale formează latura
obiectivă a moralei.
• Conştiinţa morală este latura subiectivă a moralei şi se exprimă
prin sentimente, convingeri, năzuinţe morale, calităţi morale,
reprezentări despre datorie, idealul moral şi social. Reflectînd
activitatea şi relaţiile morale care se formează în procesul real al
vieţii societăţii, conştiinţa morală formulează principiile şi
cerinţele morale, care au un caracter normativ, reglementează
comportamentul oamenilor în corespundere cu anumite norme.
 4.4. Conştiinţa morală
• La conştiinţa morală se referă: norme, reguli, precepte,
cerinţe, interdicţii, principii, orientări valorice, motiv şi
motivarea, aprecierea şi autoaprecierea, conştiinţa şi
datoria.
• Normele sunt elementele conştiinţei morale ce reflectă
anumite cerinţe relativ stabile care se formează în societate
şi reglementează comportamentul oamenilor. Ele au un
caravter imperativ, prescriu sau interzic ceva (nu spune
minciuni, fii cinstit ş.a.) şi se manifestă ca obiceiuri,
moravuri, tradiţii, ele sunt un fel de precepte sociale a
comportamentului cuvenit. Ele determină conţinutul
relaţiilor morale şi în acelaşi timp indică modalitatea
realizării lor.