Clasicismul PROIECT REALIZAT DE:

BAROANA COSMIN
COMAN ALEXANDRA
BOGDAN CATALIN
NTEFE DANIA
PEEV ALEXANDR
Ce este clasicismul?

Clasicismul este curentul literar artistic ale cărui principii au orientat creația artistică europeană
între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă
tocmai pentru a-l ajuta pe om să atingă idealul frumuseții morale.
Clasicismul urmărește crearea unor opere de artă în care personajele să fie animate de înalte
idealuri eroice și principii ferme. Scriitorii clasicismului s-au preocupat în mod special de crearea
unor eroi ideali, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste
personaje erau adesea reprezentanți ai aristocrației și erau prezentați în odă, imn, poem epic sau
tragedie.
Curentul literar cultivă trăsături precum vitejia, curajul, lașitatea, generozitatea, naivitatea sau
avariția, în timp ce personajele sunt caractere adevărate precum demagogul, parvenitul sau avarul
și reprezintă tipologii ale societății reproduse. Scriitorii clasici se remarcă prin claritatea stilului,
puritatea, gustul dreptei măsuri, rigoare compozițională. Orice scriitor clasic era dominat de rațional
și întotdeauna rămânea lucid, prudent și lipsit de orice fantezie.
Ce este clasicismul?

Mai exact, acesta se caracterizeaza prin:

▪ accentul pus pe raţionalitate (chiar şi în artă) în dauna pasiunii;
▪ cultivă legile armoniei, echilibrului, simetriei;
▪ personajele sunt construite ca eroi ideali, funcționând ca modele pentru societate;
▪ ele sunt animate de principii morale ferme (cinste, prietenie, adevăr, patriotism etc.);
▪ sunt strâns legate de stat, datoria cetățenească fiind mai presus de sentimentele personale;
▪ puritatea genurilor şi a speciilor ( ne amestecul lor);
▪ speciile utilizate (imn, odă, poem epic, tragedie) erau socotite specii superioare ale literaturii,dar și poezii cu formă
fixă (sonet, rondel, glosă etc.);
▪ în tragedie (specie dramatică specifică perioadei antice) se respectă regula celor trei unităţi: (timp- 24 h, spaţiu –
decor unic, acţiune – un singur conflict);
▪ stilul este caracterizat de simplitate și veridicitate;
▪ are în prim planul reflectării aristocrația ca și clasă social.
 Cum a apărut?

🞆 Clasicismul apărut inițial în Franța și ale cărui principii au dominat scena culturală europeană între secolele al XVII-lea
si al XIX-lea. Pornind de la modelele sculpturii, arhitecturii și literaturii Greciei antice, considerate ca întruchipări
perfecte ale idealului de frumusețe armonioasă, echilibrată, clasicismul aspiră să reflecte realitatea in opere de artă
desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om sa atingă idealul înalt al frumuseții morale. În primul
rând, să punem în discuție etimologia: „Clasic” este derivat din adjectivul în limba latină „classicus” care este un
cuvânt format de la substantivul „classis” (clasă, sub împărțire). În limba latină, îi desemna pe cetățenii aparținând
primei clase sociale. Reluând subiectele și formele artei antice, scriitorii clasicii le-au folosit pentru a exprima idealurile
morale și sociale ale epocii lor. Clasicismul pune la baza creației artistice supremația rațiunii asupra fanteziei și a
pasiunilor, face ca interesele generale în literatură să primeze asupra celor individuale și pune mai presus datoria
cetățeneasca față de sentimente personale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje sa fie animate de înalte
idealuri eroice si de principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod deosebit de crearea unor eroi ideali,
legați de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți cetățenești și capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de
regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați în specii literare clasice cum oda, imn, poem epic, tablou
istoric, tragedie - socotite specii superioare ale literaturii, potrivit Poeticii lui Aristotel, care consideră tragicul superior
coicului. Reflectarea vieții sociale cu adevăratele ei conflicte, prin tipuri de oameni reprezentativi, era reprezentată în
comedie, fabulă, satiră - socotite specii inferioare ale literaturii. Conceptia care dusese la aceasta ierarhizare a
diverselor specii ale genurilor literare în creația clasică a determinat și formularea unui sistem de norme, cum ar fi,
spre exemplu, respectarea în drama a celor trei unități, cele de timp, de loc și de acțiune.
În literatura română

🞆 Elemente specifice ale clasicismului în literatura română s-au întâlnit la autori precum: Ion Luca
Caragiale, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă sau Ion Budai Deleanu. Ca și specii literare clasice
amintim: oda, satira, epistola, comedia, fabula, epopeea, epigrama, idila și pastorala.
🞆 În operele scrise de Mihai Eminescu se întâlnesc elemente clasice, în special la nivelul formei, a
versurilor, dar și elemente romantice. În operele scrise de Ion Luca Caragiale se găsesc mai multe
caracteristici ale clasicismului. Spre exemplu, în comedia „O scrisoare pierdută”, se găsesc regulile celor
trei unități de timp și anume:
🞆 Unitate de acțiune – un singur fir epic;
🞆 Unitate de loc – întreaga acțiune se desfășoară în același spațiu;
🞆 Unitate de timp – acțiunea se desfășoară pe parcursul a 24 de ore.
🞆 Clasicismul manifestă preferință pentru anumite specii: dramatice– tragedia și comedia, lirice– oda,
idila, epigrama, poeziile cu forma fixă și epice– fabula, satira, epopeea, scrisoarea.
În literatura română

🞆 În țările române și în alte țări din sud-estul Europei, condițiile au fost mai vitrege si literatura nu a înregistrat salturi
spectaculoase decat tarziu. Țările române nu au putut oferi clasicismului un teren fertil. Puținele elemente din cultura
si literatura greco-latina existente in scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente.
Astfel, cultura română n-a receptat clasicismul in secolul al XVIII-lea,cand el se manifesta plenar in Europa, ci
aproape peste un secol, prin forta acestuia diminuase. Literatura română ramane insa cu o adevarata "vocatie" a
clasicismului. Asa se explica persistentă elementului clasic de-a lumgul literaturii romane pana in epoca actuala. Un
classicist incipient gasim in poezia lirica a Vacarestilor si a lui Conachi (în primele decenii a sec.XIX-lea), influentati
mai mult de neoanacreontismul grec, forma tarzie a clasicismului. O opera de influenta clasica este, ca specie cel
putin epopeea eroi-comicosatirica TIGANIADA, a lui Ion Budai-Deleanu. Dar pe de o parte, ea este scrisa sub
inraurirea puternică a iluminismului ,iar, pe de alta parte, nu a intrat in constiinta publica decat tarziu, dupa 1875,
cand literatura romana se maturiza la focul marilor genii creatoare ale literaturii noastre: Eminescu, Creanga,
Caragiale. Totusi, clasicismul- cel francez, in primul rand- va influenta puternic literatura romana. Comediile lui
Alecsandri, scrise dupa 1840, urmează modelele molieresti, mai ales in ceea ce priveste prototipurile comice. Fabula
românească afirmandu-se prin D. Tichindeal si Al. Donici, se va maturiza datorita lui Grigore Alexandrescu. Niciunul
dintre ei nu este străin de opera lui La Fontaine.
În literatura română

🞆 În randul preocuparilor cu caracterul uman amintim" fiziologiile": Costache Negruzzi (Fiziologia provincialului);
Mihail Kogălniceanu (Fiziologia provincialului în Iași). La randul lor, Epistolele si satirele lui Grigore
Alexandrescu isi afla si ele modele strălucite in literatura clasica franceza. Fără nici o alta precizare, doar
amintind aceste opere si autori, e usor de facut o constatare, si anume ca marele, adevaratul clasicism francez
inraureste literatura romana in epoca pre pasoptista si pasoptista, adica destul de tarziu, cand, concomitent, se
cristaliza, in ideologia noastra literara, estetica, romantica, prin Introductia lui Mihail Kogalniceanu la "Dacia
literara" (1840). Observam ca la noi clasicismul si romantismul se intrepatrund traducand in romaneste Arta
poetica a lui Boileau, Ion Heliade Radulescu va ramane multa vreme adept al normelor si principilor estetice
clasice. In literatura noastra, el va fi primul mare poet romantic, prin poeme ca Anatolida sau prin balade cu
sursa folclorica: Zburatorul. Clasicismul romanesc se va implini in Pastelurile lui Alexandrescu, excelente creatii
atat prin frumusetea limbii literar-artistice, prin cumpanita lor compozitie, precum si prin cenzurarea si
stapanirea starilor afective in fata naturii. Prin tema (vanatoarea), prin echilibrul sufletesc pe care il transmite,
prin stilul inalt in care este scrisa, Pseudokynegetikos al lui Alexandru Odobescu este, de asemenea, o opera
de incontestabila valoare artistica clasicista.
 George Călinescu (1899 - 1965)

🞆 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor,
publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari
români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu
pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.
🞆 Chiar daca George Calinescu nu a fost un a compus la fel de multe opere literare care pot fi atribuite curentului de
clasicism, comparativ cu Caragiale, Creanga etc, acesta a comentat asupra acestui curent, influentand in propriul mod
evolutia clasicismului in literatura romana.
🞆 In articolul sau, el isi exprima opinia asupra clasicismului si romantismului, aprofundand si mai mult aceste doua subiecte.
🞆 In articolul sau, Calinescu pune accent pe faptul ca romantismul si clasicismul se amesteca, neputand sa le definesti unul
dintre ele fara a face referinta la celalalt, romantismul fiind considerat opus clasicismului."Fenomenal, aceste tipuri se
amesteca si, spre scandalizarea multora, al caror intelect e paralizat de formulele de manual, istorice, am putea ca La
Bruyere bate spre romantism, ca Hugo are fond clasic, ca Renasterea e mai mult ori mai putin romantica, iar romantismul
german e considerabil clasic. [...] Nu exista in realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e si clasic si
romantic. Clasicismul elin e si clasic, si romantic.
 George Călinescu (1899 - 1965)

🞆 Clasicism-Romantism sant doua tipuri ideale, inexistente practic in stare genuina, reperabile numai la analiza in retorta "
Clasicul si romantismul reprezinta niste modele teoretice, intangibile. Calinescu a realizat portretul omului clasic/romantic:

Individul clasic este utopia unui om perfect sanatos trupeste si sufleteste, "normal" (slujind drept norma altora), deci "canonic ".
Individul romantic este utopia unui om complet "anormal" (intelege exceptional), dezechilibrat si bolnav, adica cu sensibilitatea si
intelectul exacerbate la maxim, rezumand toate aspectele spirituale de la bruta la geniu. Expresiile trebuiesc luate intr-un sens cu
totul literar, evitandu-se confuzia cu patologia medicala.

Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e "sanatos" cu o sanatate insa de tipul gladiator care presupune o insuficienta a
antenelor nervoase.Romanticul, se stie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (citam suferintele "clasice" ale
romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzoriala si sufleteasca mai mare decat acesti bolnavi o au in realitate.

Trupeste, eroul clasic e "mai mare", fara expresie clara, adanca, de o oarecare asprime lapidara. Clasicismul a cultivat indeosebi
arta statuara, unde se evia din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este in acelasi timp un semizeu ori un rege
cu ascendenta divina (Achille) incat iluzia de "mai mare" este canonica, inerenta formulei dignitatii umane, caracteristica
clasicismului. [..]
Eroul romantic e cocosat, orb, schiop, etc. sau in fine niciodata "normal" frumos, ci de o frumusete stranie, de o delicateta
maladiva. [..]
 George Călinescu (1899 - 1965)

🞆 Sub raportul varstei, clasicul are o unica varsta incerta, de tanar perfect dezvoltat ( varsta lui Achille). Romanticul e foarte tinar (13-14 ani
femeia) sau foarte batran.
Trei sant profesiile clasicului: rege, pastor, vanator sau, mai bine ziss, una singura, de rege care pastoreste si vineaza (razboiul e implicat).

Sant clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirma preferinta in romantism pentru profesiile urmatoare: proletar, calugar,
student, militar, puscarias, marinar, nobil, doctor , savant, femeie usoara, bufon, calau, vrajitoare etc. [..], clasicul e un om ca toti oamenii
(canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru in toate: un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate ori de rautate, ori de
toate acestea amestecate. [..]

Clasicul are o perceptie de sine stearsa, e obiectiv, mod de a spune ca nu se distinge de categoria lui ideala, romanticul are un stentiment de
sine acut subiectiv, de unde orgoliul.
Clasicul trateaza o unica sau unice teme, doar usor variate. Romanticul cauta ineditul.

Clasicul "imita" modelele. Romanticul "intenteaza".

Clasicul aplica "reguli", e "preceptistic. Romanticul e independent, revolutionar. [..]Clasicul cultiva starile clare, logice; Romanticul, starile de
noapte, ilogice. >>

De asemenea, Calinescu a creat o analiza a epocilor istorice din punct de vedere al clasicismului, romantismului si al barocului. "Antichitatea
elina era clasica, cu umbre romantice. Evul mediu e romantic cu persistenta de forme clasice. Renasterea e neoclasica, cu mari tulburari
romantice. Epoca moderna e romantica cu inclinari spre baroc."; si al tarilor europene: "Spania poseda educatie clasica si temperament
romantic, in parte de origine gotica;

Germania suflet romantic si aspiratii clasice. Franta are temperament clasic, oroare teoretica de romantism si e profund calofilica; totusi e
capabila de a exprima si romanticul, poate din cauza factorului rasial gotic. Italia este clasica, antiromantica, cu propensiune spre baroc."
 In pictura

Să ne întoarcem spre prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Franța. Atunci apar numeroase construcții, clădiri civile
și hoteluri particulare, mai ales intre moartea lui Ludović al XIV-lea si Ludovic al XV-lea, adica intre 1715-1774. In arta, mai
ales in arhitectura, tot ce e simplu, tot ce precede din linia dreapta sau din arcurile in plin cintru este evitat cu grija.

Ornamentele sunt foarte bogate, contururile clădirilor, formele si ansamblul sub care apar dandu-ne impresia de
continuă tremurare si lipsa de echilibru. Liniile sunt curbe, intortocheate, incolacindu-se si intretaindu-se, iar simetria
lipsește cu desăvârșire. Acest stil obositor este numit rocaille sau rococo.

In regiunile mai îndepărtate de capitala, apar imitații exagerate sau rau înțelese, oamenii saturandu-se de aceasta
ornamentare excesiva.

E normal sa urmeze in arta o epoca potolita, in care liniile si unghiurile drepte sa aiba rol predominant, deci o epoca a
simplității si sobrietatii.

Vizitele artistilor francezi in Italia se înmulțesc, iar contactul acestora cu construcții romane, cu ruinele lor marete, in
planuri marginite de drepte, scandate de ritmul grav al coloanelor, cu suprafețe in care toate muchiile erau perpendicular
sau paralele cu pamantul, cu ornamentele simple, il intereseaza si ii inspira.
Portretul Doamnei de Pompadour
O mare influenta asupra artei, in special asupra arhitecturii, o au cateva personalitati importante, cum ar fi doamna De
Maurice Quentin de la tour,1755
Pompadour. Aceasta era o curtezana odiosa, prin amestecul ei in treburile statului, dar si o femeie cultivată, interesata de
pictura in ulei
arta si literature. Ea intervine pentru simplificarea stilului in arta, înconjurându-se de artiștii fericiți sa ii fie pe plac.
 În pictură

Acum se fac mari descoperiri arheologice, scotandu-se la iveala

fragmente veritabile din viata antichitatii. Se descopera cele doua
orase antice Herculanum si Pompei (1720 si 1735), fapt ce va
influienta arhitectura franceza.

O alta personalitate ce va influienta arta franceza este Contele de

Caylus. Acesta prezinta o mare atractie pentru istoria antica,
preocupandu-l tehnicile artistice ale celor vechi. Devine membru al
Academiei de Arta, unde se discuta diverse probleme.

Contele de Caylus El nu dispretuieste Evul Mediu, simtind nevoia sa isi

explice lucrurile de azi prin cele de ieri.Este atras de Renastere, de
Antichitate, mergand dincolo de lumea greco-romana, spre egipteni si
etrusci.
 🞆 În fruntea dezvoltării clasicismului a fost Franța napoleoniană, urmată de Germania, Anglia și Italia. Mai

In arhitectura târziu, această tendință a venit și în Rusia. Clasicismul în arhitectură a devenit un fel de expresie a filosofiei
raționaliste și, prin urmare, caracterizat de dorința unui sistem armonios și rezonabil de viață.

Epoca clasicismului a căzut într-o perioadă foarte importantă în dezvoltarea urbană europeană. La acea
vreme, nu numai unitățile rezidențiale, dar și obiectele nelocuite și spațiile publice, care necesită un design
arhitectural, au fost plasate masiv: spitale, muzee, școli, parcuri etc.

🞆 Apariția clasicismului

Deși clasicismul sa născut în Renaștere, a început să se dezvolte în mod activ în secolul al XVII-lea, iar până în
secolul al XVIII-lea a fost deja înrădăcinat în arhitectura europeană. Conceptul de clasicism a fost încheiat pentru a
forma toate formele arhitecturale în asemănarea vechiului. Arhitectura erei clasicismului se caracterizează printr-o
întoarcere la standarde vechi precum monumentalitatea, rigoarea, simplitatea și armonie.
Clasicismul în arhitectură a
apărut grație burgheziei - a devenit arta și ideologia sa, pentru că antichitatea a fost asociată cu societatea
burgheză cu ordinea corectă a lucrurilor și dispozitivul universului. Burghezia sa opus aristocrației Renașterii și, în
consecință, a contrabalansat clasicismul la "arta decadentă". Pentru arta similară a atribuit astfel de stiluri în
arhitectură, cum ar fi rococo și baroc - au fost considerate prea complicate, nu stricte, neliniare.

Strămoșul și inspiratorul estetica stilului clasicismului considerat Johann Winckelmann - istoric de artă germană,
care este fondatorul istoriei artei ca știință, precum și de gândire actuale despre arta antichității. Teoria
clasicismului este confirmată și întărită în lucrarea sa "Laocoon" critic-educator german Gotthold Lessing.

🞆 Clasicismul în arhitectura Europei Occidentale

Clasicismul francez sa dezvoltat mult mai târziu decât engleza. Formarea rapidă a acestui stil rănit în urma
formele arhitecturale ale Renașterii, în special, un baroc târziu, dar în curând, și arhitecți francezi predat înainte de
declanșarea reformelorîn arhitectura, deschizând calea pentru clasicism.
Dezvoltarea clasicismului în Germania a fost destul de ondulată: a fost caracterizată prin respectarea
strictă a formelor arhitecturale ale antichității sau prin confuzia lor cu formele stilului baroc. În același timp,
clasicismul german a fost foarte asemănător cu clasicismul în Franța, astfel încât Germania și școala arhitectonică
au preluat rolul principal în răspândirea acestui stil în Europa de Vest.

Din cauza situației politice dificile, chiar și mai târziu, clasicismul a venit în Italia, dar curând după aceea Roma a
devenit centrul internațional al arhitecturii clasiciste. Clasicismul a ajuns la un nivel înalt în Anglia ca un stil de
decorare a casei de țară.
 🞆 Caracteristicile clasicismului în arhitectură
Principalele caracteristici ale stilului clasic în arhitectură sunt:
În arhitectură • forme și volume simple și geometrice;
• linii orizontale și verticale alternante;
• aspect echilibrat al spațiilor;
• proporții restrânse;
• decoratia simetrica a casei;
• structuri arcuite și dreptunghiulare monumentale.
🞆 În urma unui ordin al sistemului antichității în proiectarea de clădiri și
site-uri în stilul clasic, folosind caracteristici, cum ar fi colonade,
rotundas, porticuri, reliefuri pe suprafața peretelui, statui de pe
acoperiș. Principala soluție de culoare pentru decorarea clădirilor în
stilul clasicismului este culorile luminoase și pastelate.
🞆 Ferestrele în stilul clasicismului, de regulă, sunt alungite în sus,
dreptunghiulare în formă, fără un design țipător. Ușile sunt adesea
obturate, uneori decorate cu statui sub formă de lei, sfinxuri etc.
Acoperișul din casă, dimpotrivă, este destul de complicat, acoperit cu
dale.
🞆 Materialele cele mai des utilizate pentru a crea case în stilul
clasicismului sunt lemnul, cărămida și, de asemenea, o piatră
naturală. La înregistrare folosiți aurire, bronz, sculptură, mătase și
perle.
 În muzică

? Clasicismul poate fi definit ca o mişcare artistică şi literară care promovează armonia şi echilibrul. Clasicismul este o epocă stilistică
încadrată cronologic între sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, fiind o noţiune estetică ce echivalează ca sens cu
cel de echilibru, soliditate, simplitate, sobrietate şi perfecţiune.
? Clasicismul poate fi împartit în două perioade:     
? - perioada de formare (mijlocul secolului al XVIII-lea) cu reprezentanţi precum: Giovanni Batista Sammartini (1701-1775), Carl Philipp
Emanuel Bach (1714-1788), Cristoph Willibald Gluck (1714-1787), Johann Stamitz (1717-1757) şi François Joseph Gossec (1734-
1829);                          
? - perioada de manifestare (cea de-a doua jumătate a secolului XVIII şi începutul secolului XIX), avându-i ca reprezentanţi de seamă pe:
Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig van Beethoven (1770-1827).
? În Clasicism, armonia, este un element principal de limbaj, ea fiind transparentă, clară, aerisită, simplă şi transparentă. În această
perioadă aproape toate lucrările încep şi se termină în aceeaşi tonalitate, pe parcurs, ele modulând la dominantă sau la relativa majoră
(în cazul în care lucrarea este scrisă în minor).
? Ritmica are o simetrie perfectă, elocvența ei stăruind în vigoarea formulelor ritmice şi în modul de utilizare al acesteia. Un element
component devine pauza, ea având un rol nuanţat.
? Forma de sonată clasică, a cărei cristalizare se realizează în această perioadă, este constituită din trei secţiuni: expoziţia (prezentarea
materialul tematic al formei), dezvoltarea (prelucrarea materialului tematic) şi repriza/reexpoziţia (temele revin la o formă apropiată de
forma iniţială).
 Joseph Haydn

🞆 Joseph Haydn , în întregime Franz Joseph Haydn , (n. 31 martie 1732, Rohrau, Austria – 31 mai 1809, Viena),
compozitor austriac care a fost una dintre cele mai importante figuri în dezvoltarea stilului clasic în muzică în perioada
secolul al 18-lea. El a ajutat la stabilirea formelor și stilurilor pentru șircvartetul și celsimfonie .
🞆 Primii ani
🞆 Haydn a fost al doilea fiu al unor părinți umili. Tatăl său a fost roți, mama lui, înainte de căsătorie, bucătăreasă pentru
domnii satului. Haydn a dezvăluit devreme daruri muzicale neobișnuite, iar un văr care era director de școală și director
de cor în orașul din apropiere, Hainburg, s-a oferit să-l ia acasă și să-l antreneze. Haydn, care nu avea încă șase ani, a
plecat de acasă, pentru a nu se mai întoarce niciodată la cabana părintească, cu excepția unor vizite scurte rare.
🞆 Tânărul Haydn a cântat în corul bisericii , a învățat să cânte la diferite instrumente și a obținut cunoștințe de bază bune
de muzică. Dar viața lui s-a schimbat decisiv când avea opt ani. Directorul muzical al Catedralei Sf. Ștefan din Vienaîl
observase pe băiat într-o vizită la Hainburg și îl invitase să slujească ca corist la cea mai importantă biserică a capitalei
austriece. Părinții lui Haydn au acceptat oferta și astfel, în 1740, Haydn s-a mutat la Viena. A stat nouă ani la școala de
cor, dobândind cunoștințe practice enorme de muzică prin spectacole constante, dar, spre dezamăgirea lui, primind
puține instrucțiuni în teoria muzicii. A trebuit să muncească din greu pentru a-și îndeplini obligațiile de corist, iar când i
s-a schimbat vocea, a fost dat afară atât din corul catedralei, cât și din școala corală.
 Joseph Haydn

🞆 Când prințul Miklós a murit în 1790, el a fost succedat de fiul său, prințul Antal, căruia nu-i pasă de muzică și i-a
concediat pe majoritatea muzicienilor de la curte. Haydn a fost reținut însă și a continuat să-și primească salariul.
Nu i se cerea nicio îndatorire, permițându-i lui Haydn să facă tot ce voia. După atât de mult timp la curtea
Esterházy, compozitorul a fost însă dornic să încerce un alt mod de viață. În acest moment, un violonist și manager
de concert, Johann Peter Salomon, a sosit din Anglia și a comandat de la Haydn 6 noi simfonii și 20 de compoziții
mai mici care să fie dirijate de compozitor însuși într-o serie de concerte orchestrale la Londra sponsorizate de
Salomon. Haydn a acceptat cu bucurie această ofertă, iar cei doi bărbați au pornit spre Londra în decembrie 1790.
🞆 În ziua de Anul Nou 1791, Haydn a sosit în Anglia, iar următoarele 18 luni s-au dovedit extrem de pline de
satisfacții. Numeroasele impresii inedite, întâlnirea cu muzicieni eminenti și admirația acordată lui au avut un
impact puternic asupra muncii sale creative. A fost sărbătorit, leionat și tratat ca un geniu; Charles Burney a
publicat o poezie în onoarea sa. Cele 12 simfonii pe care le-a scris în prima și a doua vizită la Londra reprezintă
punctul culminant al producției sale orchestrale. Virtuozitatea lor în instrumentație, tratarea cu măiestrie a formelor
muzicale și inspirația melodică care curge liber - ca să nu mai vorbim de inteligența lor - au îndrăgit lucrările
publicului britanic. Popularitatea lor se reflectă în diferitele porecle care le-au fost acordate — de exemplu, Surpriza
(nr. 94), Military(Nr. 100) , Ceasul (Nr. 101) și Drumroll (Nr. 103).
 Joseph Haydn

🞆 Haydn a fost un adevărat reprezentant al Iluminismului . Abordarea lui optimistă asupra vieții; efortul său pentru
un echilibru între intelect și emoție; simțul lui de moderație, ceea ce duce la evitarea stărilor de spirit puternic
discordante; toate acestea și-au găsit o expresie superbă în muzica sa și au fost apreciate de contemporanii săi.
Iubitorii de muzică au găsit, de asemenea, irezistibile noblețea și simplitatea înșelătoare a idiomului său, stârnită de
izbucniri încântătoare de umor. Veselia și naturalețea muzicii lui Haydn au atras mai puțin romanticulepoca
secolului al XIX-lea, totuși, când stările de spirit întunecate, complexe și emoțiile ambivalente erau explorate în
muzică; deși multe dintre simfoniile și cvartetele sale au fost interpretate cu o anumită frecvență cu mult peste
1850, până la sfârșitul secolului, acestea au scăpat din repertoriu. Dar în secolul al XX-lea a avut loc o reevaluare a
operei lui Haydn, iar elaborările sale tematice remarcabile, inteligența sa de încredere, originalitatea modulațiilor
sale și măiestria și măiestria superbă a orchestrației sale au fost din nou apreciate pe deplin.
În sculptură 🞆 Baza clasicismului a fost arta antică. Sculptura din epoca clasicismului a fost concepută pentru
a decora interiorul casei, pentru a servi ca exemplu ideal, un deliciu impecabil pentru ochi. În
același timp, conținutul multor sculpturi este civil, patriot inerent în întreaga direcție a
clasicismului.
🞆 Subiectele sculpturii repetă în mare măsură mitologia greacă și romană, există replici sincere
ale operelor maeștrilor antici, printre care predomină lucrările din epoca elenistică.
🞆 În lucrările sculptorilor, în special cele destinate expunerii publice, sunt lăudate valorile
militare, curajul și devotamentul față de datorie.
🞆 De asemenea, au fost populare sculpturile alegorice (ceea ce aduce conținutul mai aproape
de o altă direcție în artă - Barocul).
🞆 Tradiția antică și-a asumat imaginea nudității, iar moralitatea secolului al XVIII-lea nu a
permis-o. Calea de ieșire din această contradicție s-a găsit simplă: comandanții și oamenii de
stat au fost înfățișați de sculptori ca niște zei străvechi în deplasare. Sculpturi feminine
îmbrăcate și ele în tunici. Ulterior, oamenii de stat au fost înfățișați în togele romane.
🞆 Pietrele de mormânt sub formă de sculpturi au devenit răspândite. Acest lucru s-a datorat
faptului că cimitirele publice au început să se formeze în apropierea marilor orașe. Pietrele de
mormânt se remarcă prin lipsa statică, emoțională. Ca o probă, stăpânii aleg cele mai bune
sculpturi din epoca arhaică.
🞆 Moda pentru clasicism a fost pan-europeană, atât de mulți sculptori ruși au creat în această
zonă.
🞆 Printre cei mai cunoscuți maeștri ai clasicismului în sculptură este sculptorul italian Antonio
Canova. În timpul vieții sale, a fost comparat cu sculptori antici. Lucrările sale s-au distins prin
har extraordinar, fluiditatea formelor și decorativitate.
 🞆 Lucrările Canova împodobesc Luvrul, Schitul, precum și piețele mai multor orașe italiene. Cele mai
cunoscute sculpturi: Napoleon Bonaparte (Pinacoteca Brera din Milano), Cupidon și Psihie (Muzeul
Luvru), Trei haruri (Schitul).
🞆 În ciuda faimei și a unei reputații artistice impecabile, criticii l-au acuzat pe sculptor de imagini
abstracte și de dominare a decorativității.
În sculptură 🞆 Sculptura lui Napoleon este încă controversată. Unii o consideră un exemplu de aderență exactă la
tradițiile antice - împăratul este înfățișat sub forma lui Zeus cu o zeiță Nika în palmă. Alții remarcă
frumusețea excesivă a statuii, încălcarea tradiției proporțiilor corpului masculin, de dragul unei poze
spectaculoase și a unei stări exagerate a imaginii.
🞆 Printre sculptorii ruși ai clasicismului, unul dintre cei mai cunoscuți a fost Fedot Shubin, ale cărui
portrete sculpturale au câștigat faimă nu numai în Rusia, ci în toată Europa. Cele mai cunoscute
opere: portretele lui Potemkin și Rumyantsev, Orlov și Golitsyn. Mulți cunosc și aspectul marelui
Lomonosov din portretul șubin. Stăpânul a apelat și la imaginile monarhilor: a creat un portret al
Ecaterinei Mari și al Pavelului Primul.
🞆 Fără îndoială, opera lui Ivan Martos, ale cărei opere (Minin și Pozharsky și ducele Richelieu) sunt
cunoscute de toată lumea, aparțin stilului clasicismului.
🞆 Clasicismul târziu capătă o oarecare răcoare a imaginilor, componenta decorativă și sentimentalismul
cresc. Printre maeștrii din epoca târzie, o conducere indubitabilă aparține lui Bertel Thorvaldsen, un
sculptor din Danemarca. Lucrările sale - un monument al lui Copernic (Varșovia), statuile apostolilor
(Catedrala din Copenhaga), Ganymede hrănind vulturul (Muzeul Torvaldsen, Copenhaga) - fără
îndoială lucrări talentate și extrem de artistice. Maestrul a intrat în istoria artei ca unul dintre cei mai
prolifici sculptori. Au venit comenzi din toată lumea veche. Dar la examinarea atentă, puteți vedea că
majoritatea lucrărilor sale - monumente, pietre funerare, portrete - sunt executate foarte superficial.
🞆 Complet tehnice din punct de vedere tehnic, lucrările lui Thorvaldsen sunt în mod inerent
superficiale, lipsite de baza ideologică a clasicismului. Stăpânul a controlat perfect forma, dar
conținutul lucrării sale nu lasă nicio impresie.
🞆 Dând loc altor tendințe în artă, clasicismul a revenit de mai multe ori și a devenit la modă, deși într-o
formă ușor modificată.
 🞆 Clasicismul în filozofia politică datează din grecii antici. Filosofia politică occidentală este
adesea atribuită marelui filosof grec Platon. Deși teoria politică a acestui timp începe cu
Platon, devine rapid complexă atunci când elevul lui Platon, Aristotel, își formulează
În filosofia politică propriile idei. „Teoriile politice ale ambilor filozofi sunt strâns legate de teoriile lor etice,
iar interesul lor este în chestiunile referitoare la constituții sau forme de guvernare”.
🞆 Cu toate acestea, Platon și Aristotel nu sunt patul de semințe, ci pur și simplu semințele
care au crescut dintr-un pat de semințe de predecesori politici care dezbătuseră acest
subiect cu secole înainte de vremea lor. De exemplu, Herodot a schițat o dezbatere între
Tezeu, un rege al vremii și Creonmesagerul. Dezbaterea arată pur și simplu susținătorii
democrației, monarhiei și oligarhiei și cum se simt cu toții despre aceste forme de
guvernare. Schița lui Herodot este doar unul dintre paturile de început pentru care Platon
și Aristotel și-au dezvoltat propriile teorii politice.
🞆 Un alt filosof grec care a fost esențial în dezvoltarea filozofiei politice clasice a fost
Socrate. Deși nu a fost un constructor de teorii, el a stimulat adesea concetățenii cu
paradoxuri care i-au provocat să reflecteze la propriile lor credințe.Socrate a crezut că
„valorile care ar trebui să determine modul în care indivizii își duc viața ar trebui să
modeleze și viața politică a comunității”. el credea că oamenii din Atena implicau prea
mult bogăție și bani în politica orașului lor. El i-a judecat pe cetățeni pentru modul în
care adunau bogăția și puterea asupra unor lucruri simple, cum ar fi proiecte pentru
comunitatea lor.
🞆 La fel ca Platon și Aristotel, Socrate nu a venit cu aceste idei singur. Idealurile Socrate
provin din Protagora și alți „sofiști”. Acești „profesori de arte politice” au fost primii care
au gândit și au acționat așa cum a făcut Socrate. Unde cei doi sunt diferiți în modul în
care și-au exersat idealurile. Idealurile lui Protagoras au fost iubite de Atena. În timp ce
Socrate a provocat și împins cetățenii și el nu a fost la fel de iubit.
🞆 În cele din urmă, Grecia antică trebuie să fie creditată cu fundamentul filozofiei politice
clasice.
În teatru 🞆 În prima jumătate a secolului al XVII - lea ,
apreciem comedii tragi-complot romantic si
decoratiuni complexe. Pe măsură ce secolul a
progresat, mai ales sub influența teoreticienilor,
comploturile au fost simplificate și decorurile au
fost dezbrăcate pentru a ajunge în ceea ce se
numește acum teatru clasic. Starețul Aubignac
a jucat un rol important, deoarece în La
Pratique du Théâtre în 1657 a analizat teatrul
antic și teatrul contemporan și a atras de la ei
principiile care constituie bazele teatrului clasic.
Această reflecție asupra teatrului a fost hrănită
de-a lungul secolului de către cărturari și
dramaturgi. Boileau în Arta sa poetică din 1674
va prelua și rezuma în versuri eficiente reguli
deja aplicate.

În teatru: Regulile teatrului
clasic
🞆 Regula probabilității, explicată mai sus, este la originea tuturor
regulilor teatrului clasic.
„Că într-o zi, că într-un singur loc, un singur fapt împlinit
Păstrează teatrul plin până la capăt. "
🞆 Aceste două linii ale lui Boileau rezumă celebra regulă a celor trei
unități : acțiunea trebuie să aibă loc în douăzeci și patru de ore
(unitate de timp), într-un singur loc (unitate de loc) și trebuie să fie
formată dintr-un singur complot (unitate de acțiune). ). Aceste reguli
au două scopuri principale. Pe de o parte, este vorba de a face
acțiunea teatrală plauzibilă, deoarece seturile nu trebuie să se
schimbe și acțiunea are loc într-un timp care ar putea fi momentul
spectacolului. Pe de altă parte, acțiunea este mai ușor de urmărit,
întrucât comploturile complicate care implică multe personaje sunt
interzise în favoarea graficelor liniare centrate pe câteva caractere.
Aceste reguli au condus la o formă de internalizare a acțiunilor. Într-
adevăr, vorbirea s-a dezvoltat în detrimentul pieselor spectaculoase și
clasice oferă mult spațiu expresiei sentimentelor și analizei
psihologice.
🞆 Regula decorului vă obligă să reprezentați doar pe scenă ceea ce nu
va șoca publicul. Excludem violența fizică, dar și intimitatea fizică. Prin
urmare, scenele violente trebuie spuse de un personaj. Unele excepții
sunt notorii, cum ar fi moartea lui Phèdre în piesa omonimă de Racine
, moartea lui Dom Juan în piesa de Molière și nebunia personajului lui
Orestes din Andromaca lui Racine.
 🞆 Tragedia nu a existat în timpul evului mediu francez. A renăscut în secolul al xvi- lea după
recitirea vechiului tragic. Acesta transformă totul în al xvi - lea și xvii - lea secol. Mai întâi
evoluează către ceea ce s-a numit tragicomedie, hrănindu-se cu intrigi din ce în ce mai
romantice. Dar savanții și dramaturgii apără întoarcerea la un model mai potrivit cu
canoanele antice și în cele din urmă devine marele gen al erei clasice. Acesta este motivul
pentru care regulile stabilite mai sus se aplică în principal tragediei.
În teatru: Tragedia 🞆 Tragedia este apoi definită în primul rând de subiectul și personajele sale. O piesă tragică
trebuie să aibă un subiect mitic sau istoric. Personajele sale sunt eroi, regi sau cel puțin
personaje ale înaltei nobilimi. Stilul adoptat trebuie să fie în concordanță cu înălțimea celor
care livrează textul. Cele mai multe dintre tragedii sunt scrise în alexandrini și aderă
întotdeauna la un stil înalt. De multe ori am asimilat tragedia cu un final nefericit. Deși este
adevărat că majoritatea tragediilor se termină prost, acesta nu este un criteriu definitoriu,
deoarece unele tragedii se termină bine.
🞆 La fel ca în teatrul antic, tragedia are un scop moral. Ar trebui să le permită spectatorilor
să se îmbunătățească la nivel moral, luptând cu unele dintre pasiunile lor. După Aristotel,
se consideră că tragedia ar trebui să inspire „teroare și milă” în fața soartei eroilor zdrobiți
de consecințele greșelilor lor. Aceste două sentimente trebuie să permită spectatorilor să
se disocieze de pasiunile care i-au împins pe eroi să acționeze și, prin urmare, să nu le
reproducă singuri. Mai mult decât atât, teoreticienii clasici au luat de la Aristotel noțiunea
de catharsis care înseamnă aproximativ purgarea pasiunilor. Ideea este că, văzând
personaje cu pasiuni violente, spectatorii își vor îndeplini cumva propriile lor pasiuni și se
vor elibera de ele.
🞆 Marele tragedian clasic este Racine . Scrie tragedii în care eroii sunt condamnați de soartă,
blocați într-o soartă care dezvăluie absurdul existenței lor și nu îi poate duce decât la
moarte.
🞆 Corneille evoluează în timpul carierei sale de la baroc la clasic. Tragediile sale acordă mult
mai multă valoare eroului care, deși este adesea condamnat la un rezultat fatal, se
realizează de fapt ca erou în piesele sale. În plus, Corneille a putut propune identificarea
cu eroul ca un posibil mod de edificare a spectatorului.
🞆 În plus, în perioada clasică s-au dezvoltat tragedii lirice . Acest gen este reprezentat în
special de Philippe Quinault, care lucrează în colaborare cu Jean-Baptiste Lully . Va duce la
crearea operei franceze.
 🞆 Comedia din perioada clasică este foarte puternic dominată de figura lui Molière,
chiar dacă autorii de benzi desenate erau foarte numeroși. Comedia este mult

În teatru: Comedia mai puțin încadrată de reguli explicite decât tragedie, deoarece, considerată ca
un gen minor, cu greu îi interesează pe teoreticieni. Mai mult, nu avem partea de
poetică pe care Aristotel ar fi dedicat-o lucrărilor de benzi desenate
🞆 Cu toate acestea, un autor ca Molière încearcă să dea o formă de nobilime
comediei și este inspirat pentru asta de regulile teatrului clasic. Dacă unitatea
acțiunii este rar respectată, unitatea locului și a timpului este destul de des. Mai
presus de toate, urmând Corneille , a lucrat la comedie de intrigă inspirată din
comediile latine de Térence și Plaute . Prin urmare, este inspirat din Antici. Dar s-
a îndepărtat și de farsă pentru a contribui la dezvoltarea de noi comedii. Acestea
se bazează pe comploturi complexe și pot fi executate în trei sau cinci acte.
Caracterele lor cu siguranță nu pot aparține marii nobilimi, dar aparțin adesea
burgheziei sau micii nobilimi. Prin urmare, dacă limbajul este comun și uneori
chiar familiar, stilul nu este neapărat foarte scăzut. Unele comedii sunt scrise
chiar în alexandrini. Molière folosește efectele comice destul de grosolane
moștenite de la farsă și comedia dell'arte (bătăi, neînțelegeri etc.), dar comediile
sale caută un echilibru care nu are legătură cu bunul gust.
🞆 Dimensiunea morală prezentă în tragedie se regăsește și în comedie. Comediile
își bat joc de greșelile bărbaților. Astfel, spectatorii ar trebui să se poată
îndepărta de defectele reprezentate de râsul ridicolului personajelor. Când
Molière ridiculizează ipocrizia falsilor adepți din Tartuffe , speră să lupte
împotriva acestei ipocrizii. Formula cunoscută „ castigat ridendo mores ” are o
origine incertă, dar a fost preluată de Molière. Exprimă o idee dezvoltată de
Horace în arta sa poetică și rezumă această dorință de a folosi râsul ca vehicul
pentru instruire. Teatrul lui Molière este atât clasic, cât și baroc
Jean La Fontaine 🞆 Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franţa - d. 13 aprilie 1695, Paris)
a fost un poet francez din perioada clasică, moralist, dramaturg, libretist şi romancier. La
Fontaine este consacrat pentru fabulele pe care le-a scris.
🞆 Deşi un apropiat al lui Nicolas Fouquet, controlor general al Finanţelor, La Fontaine
păstrează distanţa faţă de curtea regală; totuşi frecventează saloane ca cel al doamnei
de La Sablière şi, în ciuda opoziţiilor, este primit în Academia Franceză în 1864.
Amestecat în dezbaterile epocii, el trece de partea clasicilor în faimoasa Ceartă între
Clasici şi Moderni.
🞆 Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin Fabulele sale, publicate în 12
cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii Esop și Fedru, precum și de tradițiile
populare, și înzestrat cu un talent deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al
vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă.
🞆 Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franța în timpul
absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă viciile claselor dominante necruțându-
l nici pe rege și nici pe curtenii săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul
și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal,
personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța
acelui timp.
🞆 Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele sale, prin aceasta
deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie
a poporului. La Fontaine este inițiatorul versului liber în literatura franceză.
🞆 Unul dintre secretele farmecului degajat de fabule este ritmul extrem de rapid ţi variat al
naraţiunii, obţinut prin folosirea versului liber, prin alternarea alexandrinului cu versuri
mai scurte, pare sau impare, ca în cunoscutul “Même il m'est arrivé quelquefois de
manger/Le Berger.” (“Iar uneori năpasta m-a-mpins chiar să mănânc/ ciobanul…” din Les
Animaux maladies de la peste…
🞆 Vestitoare ale secolului Luminilor prin caracterul lor protestatar şi umanist, fabule lui La
Fontaine îşi păstrează şi azi o prospeţime, o tinereţe care fac din el poate cel mai modern
şi mai apropiat de noi dintre toţi scriitorii veacului clasic.