Albă, mov sau rozulie Nume de animal ea poartă Care-i floarea căutată? (Liliacul)
Primăvara când s-arată,
Prin grădini apar deodată Ciorchini albi şi albăstrii Din steluţe, mii şi mii! (Liliacul) Patria liliacului este Persia. Această floare are o legendă plină de poezie.
Odată, prin aprilie, când pământul aștepta cu nerăbdare darurile cerești,
Flora, zeița florilor și a tinereții, s-a dus să-l deștepte pe Soare, ca să poată vedea mai curând veșmântul fermecat al copacilor, să audă cântecul păsărilor, să se cufunde în marea de flori parfumate. Auzind chemarea Florei, soarele, în tovărășia zeiței Iris, frumoasa sa soție, a coborât pe pământ. Amestecând razele multicolore ale curcubeului cu cele aurii ale soarelui, zeița florilor și a tinereții a început să stropească cu acest amestec pășunile, câmpiile, copacii. Oriunde cădeau asemenea stropi, pe loc apăreau clopoței albaștri, steluțe bătând în roz, felinare purpurii, umbreluțe aurii. Când a ajuns pe tărâmurile de nord ale pământului, a văzut cum culorile curcubeului se terminaseră. Îi rămăsese doar un pic de liliachiu. Atunci, Flora a început să stropească pământul cu această culoare. Pe locurile în care cădeau stropii, apăreau florile de liliac. Iată de ce, liliacul nu înflorește, nicăieri, atât de abundent ca în țările nordice În Balcani, există o legendă despre liliac. O zeitate puternică și-a vărsat asupra rasei umane furia ei, dând ploaie zile și nopți fără oprire, chiar și pentru o clipă. Râurile și lacurile s-au umplut, au dat peste margini și a fost o inundație teribilă.Apele au spălat până departe totul în calea lor. Oamenii îngroziți s-au grăbit la munte, în speranța de a scăpa pe vârfurile lor. Apa a crescut mai mare și mai mare, încât cel mai înalt munte era pe cale să dispară sub apă. Atunci un cioban tânăr și frumos a decis să se sacrifice zeului furios. Cerând îndurare, el s-a aruncat în abis. Dumnezeu a văzut, i-a fost milă, și a oprit ploaia, apele s-au retras, iar oamenii au fost salvati. Și, tot pământul a fost acoperit cu tufișuri verzi care au fost împânzite cu ciucuri albi și violet cu un parfun delicat . Acesta a fost liliacul. Povestea noastră, dragi copii, Începe-n vremi îndepărtate, Pe când pământu-ntreg avea, Mulţime de regate. Pe-atunci nici prunul, nici stejarul De-a lor menire nu ştiau, Iar florile erau domniţe, Ce în brocart se-nveşmântau Şi toţi arbuştii din grădină, Domneau atunci peste suflare, Povaţa lor lege era Iar în cel mai vestit regat, Şi-aveau o blândă-nfăţişare. Ce-şi avea turle pân` la cer, De soaţe lipsă nu duceau, Doar munţi de valuri înspumate, Iar de la flori voi v-aţi gândit, Brodau pe nori perle de ger; C-ar fi prinţese ori regine, Căci marea şi cerul atunci Să ştiţi că bine-aţi socotit. Un tot armonios formau Vegheat de-un rege Curcubeu, Frumos cum alţii nu erau. În lumea Mărilor Celeste, El tron, regat îşi împărţea, Cu o înţeleaptă regină, Ce se numea chiar Fulg de nea. Dar într-o zi surori sosiră, Din misterioase depărtări, Regatele ca să-şi împartă, Fără refuz, fără ocări. Întâi de toate Primăvara Chemă pe florile regine, Pe regi cu mantii aurite, Sclipind de sute de rubine. Nici Vara mai prejos nu fu, Doar ea şi-l luă pe Curcubeu, Dar biata noastră Fulg de Nea, Cu tot alaiul lui regal, Cu toată apa din regat, Spre a-l numi al ploii zeu. La pas cu Gerul cel năpraznic, De Toamnă nici nu mai vorbim, Ajunse-n al Iernii palat. Căci ea a fost cea mai mâhnită, De-atunci nicicând al nostru rege, Cu Apa, Bruma şi Tristeţea, Regina nu şi-a mai vazut, Ea se văzu nedreptăţită. Iar din prea marea întristare, Liliacul alb s-a şi născut Ca să-nflorească an de an, Când iarna fulgul nu şi-l cerne, Nici curcubeul nu se-arată, Simbol al dragostei eterne. O legendă spune că într-o vreme-ndepărtată au fost doi tineri ce se iubeau foarte mult şi doreau să-şi petreacă tot restul vieţii împreună. Însă o boală l-a cuprins pe tânăr şi cum atunci nu existau aşa multe leacuri, în scurt timp a murit. Nu trecea seară în care fata să nu stea lângă mormântul lui, plângându-l şi dorindu-l înapoi. Se ducea la el zi de zi, până când, odată, nici ea nu se mai putu ridica de pe mormântul lui. Se spune că în locul unde a rămas a răsărit o floare mov-albastră ca şi ochii ei, pe care oamenii au numit-o Liliac, de la numele fetei: Lili.
De la începutul lumii florile au preluat o parte din încărcătura de sentimente a oamenilor. Ca să nu fie uitată, semnificația acestora a fost preluată din mituri, legende, povestiri, ritualuri. Prin secolul XVIII, regele Charles al Suediei a adus în Europa, din Persia, "arta semnificaîiei florilor". Noutatea a prins în așa măsură încât, dupa nici un secol, s-au publicat zeci de lucrări pe această temă. Astfel, secretul de a transmite un întreg mesaj cu un simplu buchet de flori a ajuns la îndemâna tuturor. Se credea că, cine găsește o floare de liliac cu cinci petale,va fi fericit. În Anglia, liliacul,în mod ciudat, a fost considerat floarea aducătoare de nenorocire. Un vechi proverb englezesc spune că cel care poartă liliac, nu va purta verighetă. Liliacul se numara printre cadourile facute de Soliman al II-lea ambasadorilor Europei Occidentale. Cu asemenea prilej avea să prindă rădăcini în sens propriu si în vestul bătrânului continent, acolo unde s-au obținut la scurtă vreme noi varietăți. În Evul Mediu se considera că liliacul adăpostește în ramurile sale spirite bune, care puteau îndruma și călăuzi pe cel care le chemă. Barbu Gheorghe A. Bulgaru