Universitatea de Studii Politice și Economice Europene

”CONSTANTIN STERE”

CHIMIOTERAPIA ANTIINFECȚIOASĂ
 Definiție:

• Chimioterapicele antiinfecțioase sunt grupe de medicamente care

inhibă activitatea vitală a microorganismelor (bacterii, riketsii, viruși,
fungi, protozoare, helminți și alte structuri similare (prioni)) și sunt
utilizate pentru combaterea și tratamentul maladiilor infecțioase
provocate de agenții în cauză.
Unele caracteristici specifice medicamentelor antiinfecțioase:

- Spre deosebire de majoritatea celorlalte medicamente, ținta (receptorul)

medicamentelor antiinfecțioase nu se află în țesuturile umane, ci în celula
unui microorganism sau parazit.
- Activitatea selectivă a lor a contribuit la stabilirea unui spectru de acțiune
propriu medicamentelor chimioterapice antiinfecțioase.
- Activitatea medicamentelor antiinfecțioase nu este constantă, dar scade în
timp, ceea ce se datorează formării rezistenței microorganismelor la
medicamente (rezistența microbiană).
- Rezistența este un fenomen biologic inevitabil și este aproape imposibil de
prevenit.
 Agenții chimioterapici antiinfecțioși ar trebui să îndeplinească
următoarele condiții:

1. Toxicitate scăzută pentru pacient.

2. Bună penetrare în locul infecției.
3. Să aibă efect terapeutic pe termen lung.
4. Nu trebuie să provoace reacții alergice.
5. Nu trebuie să provoace fenomene de suprainfecție sau disbioză.
 Clasificarea grupelor de preparate chimioterapice antiinfecțioase:

1. Antibiotice;
2. Chinolonele și antisepticele intestinale și urinare (nitrofuranii,
derivați de nitroimidazol etc.);
3. Sulfamide;
4. Antiprotozoice;
5. Antihelmintice;
6. Antimicotice (Antifungice);
7. Antivirale;
8. Antituberculoase;
9. Antiseptice și dezinfectante
 I. Antibioticele
• Antibioticele spre deosebire de alte chimioterapice antiinfecțioase sunt
substanțe produse de celulele microorganismelor în rezultatul
metabolismului lor sau sunt obținute prin semisinteză pe baza structurii
analogilor naturali.
• Termenul de antibioză („viață împotriva vieții”) a fost propus de L. Pasteur,
iar substanțele care pun în aplicare antibioza au fost numite antibiotice.
• Funcția lor este de a preveni multiplicarea microorganismelor sau uneori
de a le distruge.
• Fiecare antibiotic are un spectru selectiv de acțiune care cuprinde
microorganismele asupra cărora acționează.
• Agenții patogeni aproape întotdeauna susceptibili la antibiotice sunt
bacteriile și rickettsiile.
• Antibioticele nu pot funcționa asupra virusurilor.
 Succint istoric

• Aceea cutie Petri cu cultura de Staphylococcus sp., în care Alexander Fleming, întorcându-se din
vacanță, a găsit mucegaiul Penicillium notatum în loc de coloniile bacteriene. (anul 1928). În 1945,
Fleming, Cheyne și Flory au primit Premiul Nobel pentru descoperirea penicilinei
 Succint istoric

• După descoperirea penicilinei rapid au început să apară și alte antibiotice

naturale:
• Gramicidina a fost izolată în 1939,
• Streptomicina în 1942,
• Clortetraciclina în 1945,
• Levomicetina (cloramfenicol) în 1947
• din1950 până în prezent au fost descrise mai mult de 100 de antibiotice.
 Principiile terapiei cu antibiotice

1. Stabilirea diagnosticului corect (determinarea tipului de agent responsabil

de patologie, determinarea localizării procesului infecțios, prezicerea sau
stabilirea sensibilității microorganismelor la antibiotice (antibiograma).
2. Alegerea antibioticului se va face în funcție de particularitățile agentul
cauzal stabilit, localizarea acestuia (intracelulară sau extracelulară) și
sensibilitatea lui la antibiotice, ținând seama de particularitățile
farmacocinetice ale antibioticului și spectrul lui antibacterian (de preferință
antibiotice cu spectru îngust) și de caracteristicile stării pacientului.
3. Forma farmaceutică a medicamentului, doza și frecvența administrării sunt
selectate pentru a maximiza realizarea rapidă a concentrațiilor terapeutice
ale antibioticului în sânge și în regiunea afectată.
 Principiile terapiei cu antibiotice

4. Durata tratamentului cu antibiotice, în cazul unor infecții banale, trebuie să fie până la
recuperarea definitivă a pacientului, plus trei zile detemperatură normală, dar nu mai mult de 10-14
zile.

5. Eficacitatea tratamentului trebuie să fie evaluată în decurs de 3-4 zile de la începutul

administrării antibioticului.

6. Controlul tratamentului efectuat trebuie să fie confirmat de un test de laborator microbiologic

repetat.

7. În cazul prescrierii unui antibiotic este necesar să se țină seama de posibilitatea apariției
efectelor adverse asupra organismului, asupra fătului în cazul femeilor gravide și asupra nou-
născuților în cazul alăptării.

8. Dacă sunt indicații absolute și în caz de utilizare îndelungată a antibioticelor: se recomandă de

efectuat profilaxia candidozelor, de administrat hepatoprotectoarele și corectat deficiențele de
vitamine posibile.
 Grupele principale de antibiotice

1. Beta-lactame 13. Grupe noi de antibiotice:

-Peniciline -Cefalosporine - Streptogramine
-Carbapeneme -Monobactami Quinupristin/dalfopristin
Pristinamicină
2. Macrolide și azalide
Virginiamicină
3. Aminoglicozide - Lipopeptides ciclice
4. Lincosamide Daptomicină
5. Glicopeptide Dalbavancină
- Pleuromutiline
6. Polipeptide
Retapamulină
7. Tétracicline - Antibiotice gliciclice
8. Cloramfenicoli (levomicetine) Tigeciclină
9. Ansamicine (antituberculoase) - Antibiotice macrociclice
10. Polienele (antimicotice/antifungice) Fidaxomicină
11. Fusidamine
12. Oxazolidinonele
 ANTIBIOTICE BETA-LACTAMICE

• Antibioticele beta-lactamice (denumite și beta-lactamine) reprezintă grupe

de antibiotice care conțin un nucleu comun beta-lactaminic în structura
moleculei lor.

carbapenemi
peniciline
Inelul beta-lactamic

monobactami
cefalosporine
GRUPELE DE ANTIBIOTICE BETA-LACTAMICE

1. PENICILINE
2. CEFALOSPORINE
3. CARBAPENEME
4. MONOBACTAMI
 PENICILINELE

• Penicilina este o toxină sintetizată de anumite culturi de microorganisme din

genul Penicillium și care sunt inofensive pentru oameni.
• Penicilinele sunt derivate din acidul 6-aminopenicilanic.
• Penicilinele și toate beta-lactamele nu afectează microorganismele
intracelulare, deoarece nu intră în celulele umane.
• Cele mai frecvente proprietăți ale penicilinelor sunt: ​
- acțiune bactericidă;
- toxicitate scăzută;
- o gamă largă de doze;
- alergie încrucișată între toate penicilinele și parțial între cefalosporine și
carbapeneme.
• Penicilinele pătrund bine în țesuturi și lichidele corpului uman (sinoviale,
pleurale, pericardice, biliare), unde ating rapid concentrații terapeutice.
• Excepția este lichidul cefalorahidian, mediul intern al ochiului și secretul
prostatei - aici concentrația penicilinelor este scăzută.
 CLASIFICAREA PENICILINELOR
I. Biosintetice (spectru îngust de acțiune)
Benzilpenicilina (penicilina G)
Fenoximetilpenicilina (penicilina V)
Procain benzilpenicilina
Benzatin benzilpenicilina (Bicilina 1);
Combinații (Bicilina 3; Bicilina 5)
II. Semisintetice
1. Medicamente antistafilococice (rezistente la penicilinază)
Oxacilina Nafcilina
Cloxacilina Meticilina
Dicloxacilina Flucloxacilina
 CLASIFICAREA PENICILINELOR
2. Spectru larg de acțiune (inclusiv anti-Pseudomonas aeruginosae)
Azlocilina
Mezlocilina
Piperacilina
Carbenicilina
Ticarcilina
3. Cu spectru larg de acțiune (aminopeniciline)
Ampicilina Bacampicilina
Amoxicilina Metampicilina
Pivampicilina Talampicilina
 Clasificarea penicilinelor

4. Cu spectru ultra larg de acțiune (peniciline cu inhibitori ai beta-lactamazelor)

amoxicilina + acid clavulanic (Augmentin®)
ticarcilina + acid clavulanic (Claventin®)
piperacilina + tazobactam (Tazocilline®)
ampicilina + sulbactam (Unacim®)
 Mecanismul de acțiune al penicilinelor

• Penicilinele au o acțiune bactericidă.

• Inhibă sinteza peretelui celular.
• Datorită mecanismului său de acțiune, efectul bactericid al penicilinelor
este mai exprimat doar în timpul multiplicării bacteriilor.
 Mecanismul de acțiune al penicilinelor
• Peretele celular există doar la bacterii. Învelește (înfășoară) membrana
bacteriană și menține forma bacteriilor și le protejează de influența presiunii
osmotice ridicate.

Celula umană eucariotă

(prezența membranei
nucleului)
 Mecanismul de acțiune al penicilinelor

• Peretele bacterian cuprinde în

structura sa un complex de
glicopeptide (numite și peptidoglican),
care conține un polimer glicopeptidic
(constituit din reziduuri de acid N-
acetil-glucozamină și N-acetil-
muramic) și un lanț peptidic scurt,
terminat de proteine ​-alanil-D-alanină.
• Sinteza lanțului peptidic are loc de
către enzimele transpeptidaze
(proteinele care leagă penicilina (PBP))
legate de proteinele D-alanil-D-alanină
și asigură formarea conexiunilor în
structurile peptidoglicanului. Astfel,
transpeptidazele bacteriene (PBP) sunt
implicate în ultima etapă a sintezei
peptidoglicanului.
• PBP - Penicillin-Binding Proteins
 Mecanismul de acțiune al penicilinelor

• Beta-lactamele, prin legarea de

proteinele de fixare a penicilinelor
(PBP) inhibă sinteza lanțurilor
transversale a peptidoglicanului
(component esențial al peretelui
bacterian), în faza finală de formare a
lui.
• În cele din urmă, peretele bacterian
este incomplect format și sunt dereglate
funcțiile lui de menținere a osmozei,
formei bacteriene și integrității.
• În rezultat bacteriile își pierd formele
(apar diverse forme – alungite,
polimorfe etc.), iar devierile de presiune
osmotică a mediului în care nimeresc
bacteriile (hipertonic, hipotonic)
contribuie la pierderea cantităților de
apă și componentelor celulare vital
importante sau din contra o infuzie
majorată de apa întracelular
incompatibila cu viața bacteriilor.
 Caracteristica penicilinelor biosintetice
I. DISTRUSE DE ACIDITATEA GASTRICĂ (ADMINISTRATE PARENTERAL)
Cu durată de acțiune scurtă (3-4 ore)
- Benzilpenicilina Na , 1.000.000 UA, administrare i/m, i/v, s/c, endolombar, fiecare 4 ore;

- Benzilpenicilina K, 1.000.000 UA, administrare numai i/m, s/c, fiecare 4 ore;

- Procain benzilpenicilina, 600.000 UA, administrare numai i/m, de 1-2 ori pe zi.
Cu durată lungă de acțiune sunt:
- ”Bicilina 1” (Benzatin benzilpenicilina) 300.000 – 600.000 UA, administrare, numai i/m, 1 dată în săptămână UA,
administrare 1 dată în 2 săptămâni.
- ”Bicilin 3” (Benzatin benzilpenicilina (200.000 UA) + Procain benzilpenicilină (200.000UA)+ Benzilpenicilina Na (200.000 UA)),
administrare, numai i/m, 1 dată în săptămână.
- ”Bicilina 5” (Benzatin benzilpenicilina (1.200.000 UA) + Procain benzilpenicilină(300.000UA)), administrare numai i/m, 1 dată
în lună.
II. ACIDOREZISTENTE (ADMINISTRATE PE CALE PERORALĂ)
- Fenoximetilpenicilina 250 mg (1.000.000 UA), administrare de 2 -3 ori pe zi.
 Penicilinele naturale sunt distruse de beta-lactamaze (deci sunt ineficiente pentru tratamentul infecțiilor cu stafilococi producători
de beta-lactamaze).
 Penicilinele naturale (cu excepția fenoximetilpenicilinei) sunt distruse de aciditatea gastrică, din aceste considerente nu se
administrează pe cale perorală.
Spectrul de acțiune al penicilinelor biosintetice

 Penicilinele biosintetice posedă un spectru îngust de acțiune.

Acest spectru de acțiune este similar pentru toate penicilinele și include următoarele tulpini:
- Cocii și bacterii gram-pozitive (Streptococcus pyogenes, Streptococcus pneumoniae,
Enterococcus spp., Corynebacterium diphtheriae);
- Coci gram-negativi (Neisseria meningitidis, Neisseria gonorrhoeae);
- Microorganisme anaerobe și Bacili gram + (Bacillus anthracis, Clostridium tetani, Clostridium
botulinum, Clostridium perfringens, C. novyi, C. septicum, C. histolyticum, Actinomyces israelii);
- Spirochete (Treponema pallidum, Borrelia spp., Leptospira interrogans).

Bacteriile gram-negative în mod normal sunt rezistente la penicilinele biosintetice.

Penicilinele deasemenea sunt ineficiente contra - virușilor, micobacteriileor, protozoarelor și
ciupercilor.
 Caracteristica penicilinelor antistafilococice
 Sunt izoxazolilpeniciline rezistente la acțiunea beta – lactamazelor;
Oxacilină – flacoane de: 250 mg, 500 mg, 1 gr, administrare i/m, i/v, peroral.
Spectrul de acțiune antibacteriană al grupei date este similar cu spectrul de acțiune al
benzilpenicilinelor biosintetice, dar datorită rezistenței la beta-lactamaze, sunt active și împotriva
stafilococilor producători de penicilinaze rezistenți la benzilpeniciline, fenoximetilpenicilină și
alte antibiotice (Staphylococcus aureus, Staphylococcus haemolyticus).
În staționarele medicale sunt stafilococi rezistenți la oxacilina și la meticilină (methicillin-resistant
Staphylococcus aureus, MRSA).
Medicamentele de elecție pentru infecțiile provocate de stafilococii MRSA sunt vancomicina sau
linezolidul.
Privind activitate împotriva cocilor gram-pozitivi izoxazolepeniciline, inclusiv oxacilina, sunt
semnificativ inferioare penicilinelor biosintetice, prin urmare, pentru tratamentul bolilor cauzate de
microorganisme sensibile la benzilpenicilina, acestea sunt mai puțin eficiente.
Pot fi administrate atât parenteral cât și enteral.
Se indică în infecțiile produse de stafilococi rezistenți la penicilinele biosintetice.
Se elimină pe cale renală și biliară.
 Caracteristica penicilinelor antipseudomonazice

Carboxipenicilinele (carbenecilina, carfecilina, ticarcilina). Sunt antibiotice

cu spectru de activitate antimicrobiană similară cu aminopenicilinele și cu
acțiune suplementară pe Pseudomonas aeruginosa.
Ureidopenicilinele (piperacilina, azlocilina, mezlocilina). Sunt mai active
decât carboxipenicilinele împotriva Pseudomonas aeruginosa.
Toate penicilinele antipseudomonale sunt distruse de beta-lactamaze.
Din cauza rezistenței microorganismelor, sunt rezervate pentru infecțiile
nosocomiale cauzate de tulpinile sensibile de Pseudomonas aeruginosa,
în combinație cu aminoglicozidele și fluorochinolonele.
 Caracteristica penicilinelor cu spectrul larg
Aminopenicilinele (ampicilina, amoxicilina) cele mai des utilizate în practica medicală.
 Au cel mai larg spectru de acțiune comparativ cu alte peniciline. Conține toate
microorganismele penicilinelor biosintetice și semisintetice inclusiv tulpinile de Escherichia
coli, Proteus mirabilis, Salmonella spp., Shigella spp., Haemophilus influenzae;
 Dintre toate beta-lactamele perorale, amoxicilina are cea mai mare activitate împotriva
Streptococcus pneumoniae rezistent la penicilinele biosintetice.
 Diferența dintre amoxicilină (care este unul dintre cele mai importante antibiotice orale) față
de ampicilină este profilul său farmacocinetic: atunci când este administrată oral,
amoxicilina este mai rapid și mai bine absorbită în intestin (75-90%) decât ampicilina (35-
50%), biodisponibilitatea nu depinde de utilizarea de alimente. Amoxicilina pătrunde mai
bine în unele țesuturi (inclusiv în sistemul bronhopulmonar), unde concentrația sa este de 2
ori mai mare decât concentrația din sânge.
 Aminopenicilinele – posedă şi acţiune antihelicobacteriană.
 Toate sunt distruse de beta-lactamazele atât ale bacteriilor gram-pozitive, cât și ale
bacteriilor gram-negative.
 Caracteristica penicilinelor protejate
(rezistente la beta-lactamazele microbiene)

Beta-lactamezele sunt enzime (fermenți) produse de microrganisme

pentru a se proteja de acţiunea antibioticelor prin distrugerea lor.
Există 5 tipuri de beta lactamaze:
• Tip I – descompun cefalosporinele
• Tip II – descompun penicilinele
• Tip III şi IV – descompun diverse peniciline cu spectrul larg de acţiune
• Tip V – descompun izoxazolilpenicilinele.
Microbi producători de beta-lactamaze sunt: Staphylococcus aureus,
Pseudomonas aeruginosae, Haemophilus influenzae, Moraxella catarrhalis,
Neisseria gonorrhoeae, Escherichia coli, Klebsiella spp., Citrobacter diversus,
Shigella spp., Salmonella spp., Proteus mirabilis, Enterobacter spp., Citrobacter
freudii, Serratia spp., Morganella morganii, Providencia stuartii, P. Rettgeri etc.
 Clasificarea beta-lactamazelor comform structurii moleculare
• Clasa A include majoritatea beta-lactamazelor plasmidice, precum și unele dintre β-
lactamazele cromozomiale ale bacteriilor gram-negative (Klebsiella, Citrobacter diversus,
Proteus vulgaris și în majoritatea genului Bacteroides spp.). Ele hidrolizează penicilinele
naturale și semisintetice, cu excepția meticilinei și oxacilinei și cefalosporinele.
• Clasa B include beta-lactamaze cromozomiale care conțin zinc de la bacterii gram-
negative, care au capacitatea de a inhiba majoritatea antibioticelor beta-lactamice,
inclusiv carbapenemele.
• Clasa C include beta-lactamazele cromozomiale, la care sunt sensibili majoritatea
derivaților naturali și semisintetici ai penicilinei, precum și cefalosporinele din generațiile I-
III.
• Clasa D include β-lactamazele plasmidice ale unor bacterii gram-negative (în principal
Pseudomonas aeruginosa).
 Inhibitori de beta-lactameze
Sunt şi două tipuri de inhibitori a beta-lactamezolor.

La prima grupă se referă antibioticele, stabile la acţiunea enzimelor. Pe lângă acţiunea lor
antibacteriană, în doze mari, posedă şi acţiune inhibitorie asupra beta-lactamazelor. La ele se referă
meticilina, izoxazolilpenicilinele, carbapenemii (tienamicină).

La al doilea grup se referă inhibitorii beta-lactamazelor, care în doze mici posedă acţiune inhibitoare
asupra beta-lactamazelor i-ar în doze mari posedă și proprietăţi antibacteriene.
La ele se referă:
• Acidul clavulanic – inhibă beta lactamazele de tipul II, III, IV, V (posedă acţiune faţă de beta-
lactamazele produse de Haemophilus ducreyi, Haemophilus influenzae, Neisseria gonorrhoeae,
Moraxella catarrhalis, Bacteroides fragilis şi unele Enterobacter spp.
• În afară de aceste inhibă şi beta-lactamazele produse de Staphylococcus aureus).
• Este neactiv faţă de beta-lactamazele de tip I produse de Pseudomonas aeruginosa, Serratia spp.,
Acinetobacter spp.
 Inhibitori de beta-lactameze

• Acidul sulfon penicilanic (Sulbactam) Sulbactamul are o activitate

antibacteriană proprie împotriva cocilor gram-negativi din familia
Neisseriaceae bacteriilor Acinetobacter. Sulbactamul este capabil să
inhibe cele mai frecvente forme de β-lactamaze, dar nu poate interacționa
cu cefalosporinazele.
• Tazobactamul este un inhibitor puternic al multor beta-lactamaze de clasă
A (penicilinaze, cefalosporinaze etc). Are activitate împotriva
carbapenemazelor din clasa A și beta-lactamazelor din clasa D.
Tazobactamul este practic inactiv împotriva majorității cefalosporinazelor
din clasa C și metalo beta-lactamazelor din clasa B.
 
 Caracteristica penicilinelor protejate
infecţii extraspitaliceşti Infecţii intraspitaliceşti
• Amoxicilină + ac. clavulanic Ticarcilină + ac. clavulanic
• Ampicilină + sulbactam Piperacilină + tazobactam
 Prezența inhibitorului de beta-lactamaze în preparat protejează penicilinele de distrugerea de
către beta-lactamaze, ceea ce face posibilă extinderea spectrului antibacterian al antibioticelor.
 O creștere a dozei de amoxicilină în raport cu acidul clavulanic prelungește perioada de timp în
care activitatea medicamentului este menținută împotriva microorganismelor sensibile. În acest
sens, pentru a depăși rezistența pneumococului, datorită noilor tehnologii inovatoare, a fost
posibil să se obțină forme fundamental noi de peniciline protejate pe cale orală, numite forme
prelungite.
 Aceste forme conțin 1000 mg de amoxicilină cu eliberare prelungită, care îmbunătățește
parametrii farmacocinetici ai medicamentului și 62,5 mg de acid clavulanic (doza mica de acid
clavulanic scade riscul de apariție a efectelor adverse).
 Regimul de dozare recomandat pentru tratamentul exacerbării sinuzitei cronice - 4000 mg de
amoxicilină și 250 mg de de acid clavulanic pe zi, împărțit în două doze, vă permite să acționați
nu numai asupra tulpinilor moderat rezistente, ci și asupra tulpinilor absolut rezistente.
 Inidcațiile penicilinelor
Tratamentul și prevenirea infecțiilor cauzate de microorganisme sensibile:
Infecții ale organelor ORL (, amigdalită, faringită, laringită, otită medie, sinuzită), cavitate bucală (parodontită,
stomatită bacteriană, actinomicoză) (Streptococcus pneumoniae , Haemophilus influenzae, Moraxella catarrhalis);
Infecții ale pielii și țesuturilor moi (erizipel, erizipeloid, impetigo contagios, eritem migran cronic, furunculoză,
abces, flegmon) (Streptococcus pyogenes);
Infecții ale căilor respiratorii superioare și inferioare (bronșită, pneumonie, bronhopneumonie) (Streptococcus
pneumoniae);
Meningita (Neisseria meningitidis),
Gonoree (Neisseria gonorrhoeae),
Difterie (Corynebacterium diphtheriae),
Sifilis (spirochetă Treponema pallidum),
Tetanos (Clostridium tetani),
Antrax (Bacillus anthracis),
Botulism (Clostridium botulinum),
Scarlatină (Group A β-hemolytic Streptococcus) (Streptococcus pyogenes),
Leptospiroză (Leptospira interrogans),
Inflamație a ganglionilor limfatici (limfadenită) (Streptococcus pyogenes).
 Inidcațiile penicilinelor

Gangrena gazoasă (Clostridium perfringens (80-90%), Clostridium novyi (40%), C.

septicum, Clostridium histolyticum),
Toxiinfecții alimentare (Clostridium perfringens),
Prevenirea infecțiilor bacteriene după intervenția chirurgicală
Recidivele reumatismului, artrita reumatoidă (Group A β-hemolytic Streptococcus),
Recidivele meningitei pneumococice după traumatism cerebral traumatic,
Infecția pneumococică la copii după splenectomie sau cu hipoalbuminemie,
Endocardită bacteriană (Staphylococcus aureus, Streptococcus viridans,
Pseudomonas aeruginosa),
Glomerulonefrită,
Prevenirea pe termen lung (pe tot parcursul anului) a reapariției reumatismului;
 Efectele adverse ale penicilinelor

1. Hipersensibilitate. Reacţii alergice cutanate (prurit, urticarie, eritemă, erupţii maculo-papuloase).

Reacţii alergice de tp imediat (edem angioneurotic, bronhopasm, şoc anafilactic).
2. Dereglări dispeptice (greaţă, vomă, diaree).
3. Hepatotoxicitate (majorarea reversibilă a transaminazelor şi fosfatazei alcaline).
4. Neurotoxicitate (irită ţesutul nervos, cefalee, vertij, tremor, în doze mari pot provoca convulsii). Cu
prudenţă se administrează la pacienţii epileptici.
5. Dereglări hematologice (trombocitopenie, posibil sindrom hemoragic) cu prudenţă la pacienţi cu
trombocitopenie şi cei care au folosit recent sau folosesc anticoagulante.
6. Dereglări locale (dureri la injectarea intramusculară, posibil apariţia infitratelor, flebite şi durezi la
administrarea intravenoasă).
7. Dereglări electrolitice (apar la administrarea în doze mari şi se manifestă prin: creştrea cantităţii de
ioni de Na şi scăderea de ioni de K).
8. Nefrita interstiţială
9. Dezvolte suprainfecției, candidoză a cavității bucale, vaginală, disbioză intestinală. Penicilinele
(de obicei ampicilina) pot adesea provoca diaree asociată cu antibiotice.
• Utilizarea ampicilinei duce la apariția unei erupții cutanate „ampicilinice” (la
5-10% dintre pacienți), însoțită de prurit și febră.
• Acest efect secundar apare mai des la 5-10 zile de doze mari de
ampicilină la copii cu limfadenopatie și infecții virale sau cu administrare
concomitentă de alopurinol, precum și la aproape toți pacienții cu
mononucleoză infecțioasă.
 ASISTENTA MEDICALA URGENTA IN SOCUL ANAFILACTIC
PENTRU PACIENTUL ADULT
1.Stopati administrarea medicamentului;
2.Solicitati echipa ATI;
3.Plasati pacientul in decubit dorsal cu membrele inferioare ridicate (contraindicatie – dispnee sau voma);
4. Sol. Epinefrină ”ADRENALINA” 0,1% sau 0,18% intramuscular – 0,5 ml (nediluat) in partea laterala a
coapsei; doza la necesitate se va repeta fiecare 5 min.
•Daca este punctionata o vena periferica Sol. Epinefrină ADRENALINA 0,1% sau 0,18% se va
administra in felul urmator: 1 ml sol. 0,1% sau 0,18% se va dilua cu 9 ml sol.0,9% NaCl si se va
administra lent 0,5 ml (50 mcg), monitorizand tensiunea arteriala.
5. Administrati O2 pe masca în flux de 10 l/min, la necesitate - ventilatie artificiala cu balon AMBU.
6. Perfuzati rapid 500-1000-2000 ml sol. 0,9% NaCl, monitorizand TA.
7. Administrați H1 - antihistaminice
• Sol. Difenhidramină Dimedrol 25-50 mg i.v. lent sau i.m.
8. Glucocorticoizi
• Hidrocortison 200 mg i.v. lent sau i.m.
9. Daca pacientul continua sa prezinte semne de bronhospasm –Salbutamol -1 puf, la necesitate de repetat.
 Interacţiuni:
• Nu se asociază cu antibiotice bacteriostatice (cloramfenicol, lincozamide,
tetracicline, sulfanilamide) mecanisme contrare de acţiune;
• Se asociază cu antibioticele potențial bactericide (cefalosporine, aminoglicozide,
cicloserină, vancomicină, rifampicină) mecanisme sinergice;
• Diureticele, AINS (fenilbutazonă, metamizol, acid acetilsalicilic, diclofenac,
indometacină e.t.c.) şi Alopurinolul provoacă o creştere a concentraţiei
plasmatice a penicilinelor;
• În asociere cu contraceptivele orale – scad eficacitatea lor.
• În asociere cu anticoagulantele indirecte – se intensifică efectul
anticoagulantelor (din cauza micşorării florei intestinale şi respectiv a sintezei de
vit. K);
• În asociere cu preparatele de potasiu apare un risc de hiperpotasemie.
Contraindicaţii:
• În caz de hipersensibilitate faţă de peniciline sau alte componente.

• NB! Trebuie de memorizat că utilizarea unor doze insuficiente de peniciline

(ca și alte antibiotice) sau întreruperea tratamentului prea devreme poate
duce la dezvoltarea unor tulpini rezistente de microorganisme.
• NB! Pentru cei care vor utiliza primar penicilinele este utilizată proba
biologică pentru evitarea șocului anafilactic.