CINSTIREA SFINTEI CRUCI

PR.PROF.SORIN POPA
Sfânta şi cinstita Cruce pe care o sărbătorim este de
fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost
răstignit pentru mântuirea noastră. Precum se ştie,
cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul
Apostolilor.

Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor, vorbind

despre taina Crucii:
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în
Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care
lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru
lume” (Galateni 6, 14). Iar, în altă parte, tot el
spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este
nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este
puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).
•Cu această cinstire faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute
de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337). Vremea
marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a
evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli.
•Mai întâi împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca şi Sfântul
Apostol Pavel pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea, în amiaza zilei, pe cer, a
semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele şi cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn
vei învinge!”.
•Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşterilor lui şi făcând
cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să
meargă înaintea oştilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxenţiu, în anul 312, la Podul
Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în Roma. În anul următor, el a dăruit
libertate creştinilor prin edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313.
Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce,
fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim,
tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost
răstignit, pentru noi, Hristos Domnul.
Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată
împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe
maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre
cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre
căutarea lemnului Crucii Domnului.
Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile
marii biserici a Învierii Domnului, prin
dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe
de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui
Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii.
 SARBATORI INCHINATE
SF.CRUCI
• Inălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi
sărbători ortodoxe
• Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe
închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14
septembrie. În această zi sărbătorim, de fapt, două evenimente
deosebite din istoria Lemnului Sfintei Cruci. Primul eveniment
este reprezentat de aflarea Crucii pe care a fost răstignit
Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către
episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie, anul
335, iar al doilea eveniment este caracterizat de întoarcerea
Sfintei Cruci de la perși în anul 629 pe timpul împăratului
bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste la biserica
Sfântului Mormânt sau a Sfintei Cruci din Ierusalim, după ce
patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul credincioșilor la 14
septembrie 630.
• După o cronică anonimă, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ar fi luat ființă în anul 335, când în
ziua de 13 septembrie a avut loc sfințirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel
Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunați acolo cu acel prilej mulți
episcopi și credincioși, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată de pe
amvonul bisericii, Sfântul Lemn al Crucii răstignirii pentru ca să-l vadă și să-l venereze toți cei
de față. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălțării sau Arătării
Sfintei Cruci. Cu timpul, sărbătoarea principală de la 13 septembrie, adică aniversarea anuală a
sfințirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înălțarea solemnă a Sfintei Cruci, a rămas în
umbră și deși a fost celebrată prin slujba zilei, care figurează încă în Mineiul ortodox pe
septembrie, la ziua de 13, ea a rămas ca o simplă înainte-prăznuire a sărbătorii Înălțării Sfintei
Cruci de a doua zi, 14 septembrie, pe care a trecut accentul principal.
• Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălțarea Sfintei Cruci avea un caracter
local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra Lemnul Crucii Răstignirii de la
descoperirea lui până la 634, când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnă prin care
se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă s-a păstrat acolo până astăzi în rânduiala
slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a întins și în părțile
Constantinopolului unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire și dezvoltare, mai ales din
secolul al VII-lea de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol în anul
634. Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci s-a generalizat treptat în toată Biserica de Răsărit. Spre
deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea
aduce aminte de Patimile și moartea Mântuitorului.
 DUMINICA SFINTEI CRUCI

Semnul iubirii mântuitoare a lui Hristos

• A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Paștilor,
numită ‘Duminica Sfintei Cruci’. Această sărbătoare a fost instituită la Constantinopol în
secolul al VIII-lea și este cu dată variabilă. Caracteristica slujbei din aceste două sărbători
principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne și venerării Sfintei Cruci, care are
loc între Utrenie și Liturghie. El înlocuiește și amintește ceremonia liturgică a expunerii sau
înălțării solemne și a venerării generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim,
apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor, dar care a pierdut din importanță și din
strălucirea de odinioară, deoarece a fost eclipsată de ritualul posterior al Prohodului..
Sărbătoarea are la origine mutarea unui fragment din Lemnul Sfintei Cruci de la
Ierusalim la Apameia pentru construcția unei biserici. Potrivit Typikon-ului catedralei
Sfintei Sofia din secolele IX-X, praznicul Sfintei Cruci apărea exact în mijlocul Postului
Mare, miercurea, iar nu duminica. Prăznuirea s-a extins la întreaga săptămână a IV-a,
pentru a permite populației să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de
marți și miercuri erau rezervate bărbaților, iar cele de joi și vineri, femeilor. Din cauza
faptului că praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, pentru a solemniza mai mult
sărbătoarea Sfintei Cruci a fost necesar transferul praznicului Înjumătățirii postului
într-o zi de duminică. Crucea are un rol fundamental în anul liturgic și mai cu seamă în
timpul Postului Mare, în care îi sunt consacrate numeroase tropare. Ea este semnul
pogorârii lui Hristos și al iubirii Sale de oameni mântuitoare.
 SCOATEREA CINSTITULUI LEMN AL
CINSTITEI ȘI DE VIAȚĂ FĂCĂTOAREI CRUCI

• În calendarul ortodox mai avem încă două sărbători, fără prăznuire, și

anume ‘Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei
Cruci’, din 1 august, care coincide cu începutul postului Adormirii
Maicii Domnului. Sărbătoarea are scopul de a aminti eliberarea
minunată a grecilor din robia saracinilor în timpul împăratului Manuel
Comnenul secolul al XII-lea, cu ajutorul Sfintei Cruci.
 ARĂTAREA SEMNULUI SFINTEI CRUCI
PE CER
• Altă sărbătoare fără ținere a Sfintei Cruci este la 7
mai, când prăznuim pomenirea ‘Arătării semnului
Sfintei Cruci pe cer’ în timpul împăratului
Constantie, fapt petrecut probabil la anul 351 și
relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al
Ierusalimului către împăratul Constantie.
• De asemenea, pentru cinstirea permanentă a Sfintei Cruci în
serviciul zilnic al Bisericii Ortodoxe au fost rânduite zilele de
miercuri și de vineri. Venerarea Lemnului Crucii e un dar dat de
Dumnezeu, precum se arată în una din cântările slujbei Sfintei
Cruci: ‘Mare ești, Doamne, și mult milostiv! Căci ne-ai dat să ne
închinăm acum făcătoarei de viață Crucii Tale, pe care s-au
pironit mâinile și picioarele Tale, pe care s-a vărsat sângele din
preacurată coasta Ta, izvorându-ne nouă viață’.
 TEMEI SI MODALITATI DE CINSTIRE
•
A SF.CRUCI
Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve care
aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al
religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar, ea bucurându-se de un cult relativ.
• Este adevărat că sfânta Cruce pe care s-a răstignit Domnul — din ‘pricina’ împrejurărilor istorice
vitrege, care caracterizează istoria creștinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării și
îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele
materiale ale evenimentului Crucificării și învierii lui Hristos.
• Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era așa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea
adversari decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei
noi era „adorarea” crucii de către creștini, care scandaliza mentalitatea păgână și pe care păgânii,
neînțelegând-o, o răstălmăceau și o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai Crucii. Dar
tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existența unui cult creștin al Crucii în
acea vreme.
• Apologeții creștini din secolele II și III sunt nevoiți să răspundă și să restabilească adevărul, justificând
cinstirea Crucii; așa fac, de exemplu, Tertulian (Apologeticum, XVI (P.L., t. I, col. 365 ș.u.).), Minucius
Felix (Octavius, IX—XII (PL.., t. III, col. 260 ș.u.), Origen ș.a. Ceva mai tîrziu (sec. IV), printre ultimii și
cei mai înverșunați adversari ai Crucii, îl aflăm pe împăratul ‘Iulian Apostatul, care reproșa creștinilor :
„Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor
voastre…” La Sf. Chiril al Ierusalimului, Împotriva lui Iulian, cart. VI (PG., LXXVI, col. 796-797)
• Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care creștinii înconjurau
Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului II și, începutul secolului III, Tertulian
numește pe creștini cinstitori ai Crucii (Crucis religioși). Cele mai vechi acte martirice arată pe martiri
pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății și pătimirii lor sau închinîndu-
se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor (Vezi, de ex., cazul Sfântului Mucenic Teodot
și cele șapte fecioare – la Gherasim Timuș, Dicț. aghiogiatic, București, 1898, p. 815). Un mod de a
exprima prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase
împrejurări și momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă
etc.), despre care ne încredințează, de ex., Tertulian (De corona militis, III și IV – P.L., t. II, col. 80) și
Origen, precum și purtarea ei ca semn protector de către creștini (așa, de ex., Sf. Procopiu, martir din
persecuția lui Dioclețian (303), purta la gât o cruce de aur și argint 
 Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat
semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii,
bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi.
Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e
reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în
simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T sau monogramul, în diferitele lui
variante, care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuțiilor.
Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe
peretele unei case din Herculanum, înainte, de anul 79 (Vezi la Daniel Rops, Jesusj in seiner
Zeit Wien Munchesn, 1936, p. 228); alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un altar din
Palmiria, din anul 134.
In inscripțiile și epitafele din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii,
iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era
folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparțind chiar membrilor primei
comunități creștine din Ierusalim
• In sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare și începe să se manifeste în
chip public, trecând în cultul obștesc și oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente
istorice :
• a) Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câștigă
biruința împotriva lui Maxențiu – 312 (Vezi Eusebiu, Viața Iui Constantin, I, 28 ș.u. trad. rom. de Iosif
Gheorghian, p. 345); faptul acesta determină pe împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale
pedeapsa răstignirii pe cruce, obișnuită până atunci la romani (Vezi Eusebiu, Ist. Bis., I, 8 și Sozomen, Ist. Bis., I,
8. (trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 15). De aici înainte, semnul Crucii a luat locul vechilor embleme păgâne
(dragonul sau altele) pe steagurile, ostașilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților, pe
monezi și acte oficiale, pe diptice etc.; îl găsim însă și pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale
imperiului, creștinate mai de mult cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
• b) Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii
originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 și se datorează stăruințelor Sfintei
Elena, conform unei tradiții pioase, consemnată la mulți scriitori și Părinți bisericești din secolele IV—V, ca de ex.,
istoricul Eusebiu, Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul,
Sozomen ș.a. Toți aceștia vorbesc și despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât și părticelelor ei, dispersate în
lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă Sf. Chirii al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în
aur și argint și purtate la gât, ca o bijuterie de mare preț, spun Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Paulin de Nola. „Întreaga
Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost țintuit Hristos și lemnul cinstit al Crucii”, spune diaconul
Rusticus. (Dialogus contra acephalos, P.L., t. LXVII, col. 1169 ș.u. Istoricul bizantin Procopiu din Cezareea (sec.
VI), în Bell. Pers., 2 spune că un sirian a furat o bucată mare din Lemnul Sfânt, pe oare a dus-o la Apamea în Siria,
unde a fost multă vreme venerată (cit. la G. E. Gingras, Egeria, Diary of a Pilgrimage, translated and annotated,
New. York, 1970, p. 239, n. 384).
• Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată
în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și
oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii
biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Patimilor și al
îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau
Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci,
spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită
de curând. Vederea, atingerea și cinstirea acesteia deveniră unul din
obiectivele de căpetenie al mulțimilor de pelerini care începură să se
îndrepte de aci înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) și
cinstirea liturgică (publică și solemnă) a Sfântului Lemn aveau loc la
început de două ori pe an: o dată la 13 septembrie (ziua în care,
precum spune pelerina apuseană Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) și
a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în
aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfârșitul secolului
IV, pelerina Egeria 
• Mai târziu, din pricina afluenței crescânde a credincioșilor, cinstirea generală, solemnă, a
Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor : Joi, Vineri și
Sâmbătă.
• Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perșilor, și depunerea ei
solemnă (la 629—630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim
adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina
pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius
aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Fragmente mici din ea
se află în toată lumea creștină.
• Prin veacurile VII—VIII, ceremonia liturgică a expunerii și venerării publice și solemne a
Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată și în Apus.
• Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci și ve-nerația obștească de
care se bucură el în toată lumea creștină din secolele III—IV înainte, e amintită de
numeroși Sf. Părinți și scriitori bisericești, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria,
Sf. Cipri- an, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret Fericitul Augustin
ș.a. După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în simboluri și Crucea monogramatică
cedează cu încetul locul Crucii simple, latinești sau grecești. Din sec. V înainte, pietatea
artiștilor creștini începe să împodobească figura Crucii cu ‘flori și piese scumpe, așa cum o
întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrăvite
în acest timp (San Vitale, Sant Apolinarie Nuovo și Mausoleul Gallei Placidia din Ravena,
Sf. Puidentiana din Roma ș.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.
• Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe
ea), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta și pietatea apuseană. Legi ale împăraților
Teodosie și Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci
în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca
de ex., pe pardoseala bisericilor
• Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină
particulară și în cultul liturgic (public) al Bisericii
s-a manifestat, precum am văzut până aici, prin
numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului
Crucii sau închinarea și invocarea ei în diverse
împrejurări și momente, venerarea lemnului
Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici
închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la
Ierusalim și Roma, cuvântări și imne de laudă în
cinstea Sfintei Cruci ș.a. Dar cea mai importantă
for-mă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor
liturgice anume orânduite de Biserică spre
venerarea (cinstirea-și închinarea) Sfintei Cruci,
despre care am și pomenit, pe scurt, până acum,
referindu-ne la trecut.