Ancheta Judiciară

Autor:Oganesean Cătălina
Ancheta judiciară și coordonatele ei psihologice. Problematica
psihologică a relației ofițer de urmărire penală-învinuit

Termenul anchetă judiciară este utilizat

pentru a desemna ceea ce Codul de
procedură penală numește urmărire
penală. în tratatele de procedură penală,
„urmărirea penală" este considerată o fază
distinctă a procesului penal. Ancheta
judiciară se poate defini drept o cercetare
efectuată de către un organ de stat (ofițer
de urmărire penală) desfășurată sistematic
și organizată științific, în vederea strîngerii
dovezilor privind o faptă ilegală, apoi a
prelucrării și verificării acestora pentru a
lămuri împrejurările în care s-a produs fapta
și pentru a stabili răspunderile (Mitrofan &
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze
care se succed logic:

 ancheta de urmărire penală;

 cercetarea judecătorească.
 Uneori, prima fază poate lipsi (cînd părțile se adresează direct instanței de
judecată sau în situațiile de extindere a acțiunii penale datorită suficienței
probelor cînd cercetarea judecătorească îndeplinește obiectivele urmăririi
penale).
Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică
specifică unei partide de șah, în care se confruntă doi parteneri cu
stiluri diferite:

ofițerul de
urmărire penală -
tehnic, plin de
imaginație;

infractorul -
viclean și
speculativ.
Cele mai frecvente planuri situaționale în care se
confruntă ofițerul de urmărire penală și învinuitul sînt:

Planul
deschis

Planul orb

Planul
ascuns

Planul
necunoscut
Problematica psihologică a relației ofițer de
urmărire penală-bănuit

Relația interpersonală
dintre cei doi pune în
evidență trăirea emoțională
creată de confruntarea cu
reprezentantul oficial al
autorității, în cadrul căreia
se va desfășura un cîmp
psihologic cu valențe
speciale
Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ținută și vocabular a ofițerul de urmărire penalăui, creează un fundal
emoțional difuz, încordat pentru interlocutor (bănuit, învinuit, martor, reclamant).

ofițerul de urmărire penală apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o multitudine de trăsături și
caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții afective a căror interpretare corectă este o necesitate
absolută.

ofițerul de urmărire penală trebuie să surprindă atît componentele voluntare ale comportamentului, cît și cele deghizate, simulate. învinuitul
poate simula cu multă ușurință calmul, stăpînirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferință (afecțiuni cardio-respiratorii, leșin),
atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe ofițer de urmărire penală.

Intuiția profesională a ofițerului de urmărire penalăui, experiența acestuia sînt esențiale în interpretarea corectă a tabloului
psihocomportamental al persoanei învinuite.

Pentru a atenua starea emoțională a învinuitului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracțional,
de starea de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomandă unele discuții introductive cu referire la
situația familială, profesională, starea de sănătate, probleme de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel, se poate obține o deconectare a
subiectului, o „încălzire" a relației interpersonale, care favorizează chestionarea cu privire la cauza aflată în cercetare (în această fază se
poate da un sfat, eventual, se poate strecura o glumă).

în cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vîrstnicii, unii convalescenți etc.) este necesară
crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la
inhibiții emoționale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative.

Gesturile de nervozitate, de agitație, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea ofițerul de urmărire penalăui pot provoca un haos în
gîndirea și stările emoționale ale învinuitului emotiv.
Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau a
inculpatului

Una dintre modalitățile de abordare a

persoanei de-a lungul procesului penal este
ascultarea. Aceasta reprezintă actul
procedural prin care anumite persoane
(învinuitul sau inculpatul, martorii) care dețin
informații în legătură cu infracțiunea sau
făptuitorul acesteia, sînt chemate să ofere
explicații în fața organelor judiciare penale.
Alături de termenul de ascultare este utilizat
și termenul de audiere, iar atunci cînd cel
audiat este învinuitul sau inculpatul, această
activitate este denumită interogatoriu.
Strategii și tactici de interogare:

 se pleacă de la făptuitor spre scena crimei și de aici la probațiune (probele

sînt obținute de la făptuitor sub presiune!);
 se pleacă de la identificarea, recoltarea și exploatarea urmelor scenei crimei,
probatoriul fiind elaborat exclusiv de psihologul criminalist;
 se exploatează constructul dinamic de identificare și exploatare atît a nevoilor
interne, cît și a presiunilor externe, apte să conducă la mărturisire;
 se exploatează incapacitatea de ripostă psihică și fizică a făptuitorului de a se
apăra;
 se recurge la constrîngeri generatoare de mărturisiri prin utilizarea unor
proceduri de tortură, tratamente necorepunzătoare, provocare de dureri fizice
și psihice, abuzuri, actualmente unanim aprobate de legislația unor state
nedemocratice.
Unul din modelele de interogatoriu recomandate de practica
internațională constă într-o serie de operații codificate sub
denumirea de PEACE și este extras din practica anglo-
saxonă:

P - pregătire și planificare (proceduri premergătoare interogatoriului);

E - angajarea și explicarea;

A - contabilizarea (stadiul în care a ajuns);

C - interogatului i se dă posibilitatea de a pune întrebări, el este informat în

legătură cu ceea ce se va întîmpla la următoarea ședință;

E - de la evaluare: are loc după fiecare interogatoriu, cînd informația obținută

este corelată cu contextul speței.

Pentru planificarea interogatoriului se
recomandă respectarea următoarelor principii:

înțelegerea
scopului
interogatoriului;

abordarea
schița obiectivelor
flexibilă a
interogatoriului;
interogatoriului.

înțelegerea
recunoașterea și
adecvată a
înțelegerea
Codului de
aspectelor legale
procedură
ale probei;
penală;

evaluarea
analiza probei care
necesității unei
este deja la
probe și de unde
îndemînă;
poate fi obținută;
Surse de eroare în cadrul
interogatoriului:
relatarea obținută este incompletă sau falsă;

circumstanțele și natura interogatoriului fac ca

declarația obținută să nu fie admisă de instanță;

o serie de erori judiciare subminează încrederea

cetățenilorîn sistemul justiției penale;

oamenii reacționează la interogatoriu cu ostilitate

deoarece au convingerea că au fost presați să dea
o declarație;

ofițerul de urmărire penală nu reușește să obțină

declarații de la cei care refuză să coopereze;

învinuitul suferă tulburări de stres post-traumatic

în urma interogatoriului
Caracteristicile interogatoriului
conform practicii judiciare:

Opozabilitatea intereselor

Tensiunea comportamentului expresiv.

Demersul rectiliniu, neuniform

Intimitatea, stresul și riscul

Audierea învinuitului sau inculpatului
presupune mai multe etape:
1.Verificarea identității învinuitului sau
inculpatului. Parcurgerea acestei etape este
obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă
persoană decît cea care a săvîrșit infracțiunea.
Verificarea identității constă în întrebări cu privire
la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii,
numele și prenumele părinților, cetățenia, studii,
situația militară, locde muncă, ocupație, domiciliu,
antecedente penale, precum și alte date care pot
contura situația personală a învinuitului. Verificarea
identității constituie și un bun prilej de a studia
comportamentul învinuitului față de situația în care
se află, modul cum reacționează la întrebările ce i
se adresează, gesturile, starea de tensiune sau
calmul pe care le afișează.
2. Ascultarea relatării libere

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări - temă, cu

caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare
tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. în
această etapă, ofițerul de urmărire penală are posibilitatea să-
l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile,
ezitările. Toate observațiile făcute vor constitui suport pentru
stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare.
în timpul ascultării libere ofițerul de urmărire penală trebuie
să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau
dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția
ori nemulțumirea față de cele declarate. Trebuie să
dovedească stăpînire de sine, răbdare, calm, în general o
atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de
învinuit.
Adresarea de întrebări și ascultarea
răspunsurilor sau ascultarea dirijată:
După ce învinuitul a relatat liber cu privire la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce
constituie obiectul cauzei și la învinuire. întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să fie clare și precise;

să fie formulate clar si concis;

să fie pe înțelesul celui interogat;

să nu sugereze răspunsul;

să oblige pe învinuit să relateze și nu să determine un răspuns scurt de genul „da" sau „nu";

se recomandă ca întrebările care țin de esența cauzei să fie intercalate printre cele mai puțin importante;

să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.

Calități psihointelectuale și moral-afective
ale ofițerului de urmărire penală:

1.Nivelul general de
pregătire. Trebuie să facă
dovada unui nivel ridicat de
pregătire generală; să aibă o
concepție clară despre lume
și viață, despre societate și
legile care o guvernează și,
îndeosebi, despre sistemul
social bazat pe democrația
autentică. El trebuie să știe
precis care sînt, în ce
constau și ale cui sînt
valorile și interesele pe care
le apără. Domeniul de
activitate al ofiterului fiind
omul, aceasta presupune
stăpînirea noțiunilor de
psihologie a personalității.
2.Calitățile psihointelectuale

Calitățile psihointelectuale. Gîndirea ofiterului trebuie să se orienteze spre esența

realității judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerență
și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic.

De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întîmplă ca unele
din afirmații, mai ales la nivelul amănuntelor, să fie contradictorii sau neplauzibile,
sesizarea inadvertențelor, de multe ori deosebit de subtile, solicită perspicacitate din
partea ofițerul de urmărire penalăui. De asemenea, ofițerul trebuie să dea dovadă de o
mare putere de discernămînt; el trebuie să deosebească ușor realul de ireal, semnificativul
de nesemnificativ, să pătrundă și să aprecieze faptele la justa lor valoare: numai în acest
mod va putea fundamenta o soluție judiciară.

Pentru un nivel optim de funcționalitate, ofițerul de urmărire penalăui îi este necesară atît
memoria de scurtă durată, cît și memoria de lungă durată. Memoria nu cuprinde numai
informație pur cantitativă despre relatările învinuitului, ci și evaluările, interpretările ei
prin prisma unor criterii de esență socio-culturală, științifică, filosofică, etică, estetică
etc.
Calitățile moral-afective.

Echilibrul emoțional vizează componenta afectivă a

personalității ofițerului. Acesta stă la baza unor calități necesare
în reușita activității ofițerul de urmărire penalăui, reprezentate
prin tact, răbdare, toleranță, disponibilitatea de a asculta,
stăpînire de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic
general pozitiv.
Tipuri de ofițeri de urmărire penală:
temperat se caracterizează printr-un comportament firesc, își ascultă cu atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și
analitic. Intervine oportun și eficient cu tactul corespunzător situației, pentru lămurirea aspectelor esențiale ce
interesează ancheta;

amabil manifestă o anumită transparență și jovialitate în relația cu învinuitul, nu ezită să-și trateze interlocutorul cu o
țigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al învinuitului.
Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă;

autoritar se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunîndu-și la modul imperativ voința în fața învinuitului. Nu
este preocupat de studiul psihologic al învinuitului și, implicit, nu găsește modalități eficiente de a stimula ancheta. Acesta
mizează mai mult pe intimidarea învinuitului decît pe stimularea psihologică a acestuia și astfel cooperarea devine
ineficientă;

comunicativ (vorbăreț, expansiv); este activ la maximum și își exprimă cel mai evident personalitatea. Expresivitatea
verbală (intonație, accent, timbru) și cea extralingvistică (mimică, gestică) sînt orientate către învinuit într-un mod
accentuat, astfel încît intervențiile sale sînt uneori inoportune și lipsite de eficiență, compromițînd ancheta;

cabotin în cadrul anchetei judiciare dorește să obțină succese ușoare prin mijloace ieftine, făcînd apel la unele exagerări,
amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau
chiar inhibarea învinuitului, situații care pot prejudicia rezultatele anchetei;

patern adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestînd uneori chiar compasiune față de învinuit. Asemenea
atitudine poate fi speculată, mai ales, de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.
 Culegerea depozițiilor de la copii/minori:
Comunicarea cu copiii/minorii timizi, cu probleme în stabilirea relațiilor interpersonale, se recomandă să nu se înceapă cu o adresare directă. Copilul
are nevoie de timp pentru a se obișnui cu anturajul nou, prezența persoanelor necunoscute. în această situație, este bine să începem discuția despre
copil cu persoanele care îl însoțesc, cu trecerea ulterioară la diferite precizări făcute cu ajutorul copilului/minorului.

Nu este eficientă folosirea intonațiilor nereale în comunicarea cu copilul/ minorul și nici abuzul cu diminutivele. Este greșită concepția că ele pot să
ajute la stabilirea unei relații mai eficiente. Minorii preferă intonațiile reale, atitudinea serioasă, de la egal la egal.

în cazul în care apar dificultăți de stabilire a relației cu copilul, se folosește următoarea tehnică: rămînem indiferenți față de copil; din momentul în
care copilul se obișnuiește cu situația, el se implică singur, devine inițiator al comunicării.

Începînd cu vîrsta de 5-6 ani, putem deja să explicăm copilului motivul invitării la discuție, să-i creăm predispunere serioasă față de procesul
interogării, să-l motivăm să ajute ancheta. Totodată, ținem cont de faptul că minorul, din dorința de a fi valorificat, poate să creadă că se cer de la el
doar răspunsuri pozitive; el poate fi predispus să completeze golurile informaționale cu lucruri inventate de el însuși.

Se recomandă ca interogarea minorilor să cuprindă etapa de orientare în situație cu scop de a predispune respondentul către discuție, stabilirea
relației. La această etapă putem să discutăm cu minorul despre activitățile lui uzuale; totodată, putem identifica capacitatea lui de a descrie cursiv
evenimentele. în cazul în care cunoaștem că minorul are probleme la școală, în familie, evităm discuțiile pe temele date.

Nu se recomandă folosirea elementelor de joc în procesul interogării copiilor. Jocul poate să sustragă copilul de la subiectul discuției. Se recomandă să
începem interogarea cu povestirea liberă despre situația evaluată.în cazulîn care minorul povestește cursiv și consecutiv evenimentele, putem să
presupunem neindependența respondentului, intervenția adulților în procesul de formare a mărturiilor. Interogarea copiilor trebuie să se facă sub
formă de dialog, cu folosirea întrebărilor accesibile, clar formulate. Nu folosim întrebări care sugerează un anumit răspuns: „Ai văzut cum X a întrat în
casă?"; se recomandă formularea sub această formă: „Ai văzut sau nu cum X a intrat în casă?".