UNIVERSITATEA DE STAT A MOLDOVEI

Departamentul Administrarea Afacerilor

Facultatea: Științe Economice

Disciplina: Metodologia cercetării economice

Tema: Procese esenţiale în ştiinţa economică. Curentul

realismului științific și empirist în știință
Profesor: Elena BĂDĂRĂU
Doctor, conferenţiar universitar.
A elaborat: Alexandru BUGA,
Grupa - 123 MP Management.
Chișinău - 2022
 CUPRINS

1. Introducere
2. Procese esentiale in stiinta economica
3. Controverse teoretice și metodologice în știința
economică
4. Concluzii
 INTRODUCERE

Știința este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiție științei care să 
fie unanim acceptata. Ea apare ca:
- un ansamblu de cunoștințe despre lume;
- o bază a concepției despre lume;
- o formă a conștiinței sociale (o formă de reflectare a lumii în conștiință);
- o componentă a culturii spirituale;
- o componentă esențială a factorilor de producție.

Tadeusz Kotarbinski „știința este orice cunoaștere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea
fi predată ca disciplina în învăţământul superior„
Einștein: „știința este încercarea de a face diversitatea haotică a experiențelor noastre senzoriale sa 
corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic„
Știința este „un ansamblu de cunoștințe sistematizate și verificate de practica„ .

În mod adițional, sunt menționate și alte condiții pentru a fi știință, si anume: la baza științei stau
întotdeauna principii generale, legi, metode, procedee, instrumente specifice etc.
 Știința are o structura, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot unic,
coerent, definit prin:
- materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de dezvoltare a științei;
- ipotezele confirmate și neconfirmate;
- rezultatele observațiilor și experiențelor, generalizările teoretice făcute pe baza
materialului faptic (legi, teorii, axiome) și confirmate de practică;
- modelul de cercetare a realității (metodologia).

Știința este cunoaștere exacta, universală și verificabilă, exprimată prin legi (Dicționarul
Petit Robert);
Asemenea cerințe se înscriu, deci, în patru componente ale științei (obiectul, structura,
metoda și limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiții date științei, fiecare
având valoarea şi limitele ei.
 PROCESE ESENTIALE IN STIINTA ECONOMICA

Științele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relații strânse cu celelalte

domenii ale științei și, în primul rând, cu științele naturii. Revoluția din științele naturii și, în
special, din fizică (teoria relativității și mecanica cuantică) readuce în discuție conceptul de
predicție perfecta - ca unic obiect al științei, inclusiv al științelor economice.
- mai mulți economiști accepta transformarea științelor economice în știință exactă, ca orice
alta știință a naturii. Pe cale de consecința, conceptele, teoriile și metodologia științelor
economice ar trebui amplu restructurate. De pilda, teoria echilibrului economic, născuta la
timpul său din progresele fizicii mecanice a lui Newton, este pe punctul de a ceda locul astăzi, pe
baza revoluției fizicii moderne, în fața teoriei haosului, a dezechilibrului. Așa se explică de ce unii
economiști fac, în măsura tot mai mare, apel la teoria haosului.
 - creșterea aplicării matematicii în cercetarea fenomenelor economice. Matematica s-a dovedit
a fi un instrument esențial, indispensabil în elaborarea de modele, în analiza și explicarea cu
ajutorul acestora a laturilor profunde, mai puțin vizibile ale proceselor și fenomenelor
economice. Promovarea matematicii în procesele de cunoaștere și previzionare a fenomenelor
economice contribuie substanțial la apropierea economistului de adevăr, la accentuarea
caracterului și statutului științei economice.
- extinderea experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise. Daca in anii '60
experimentarea era considerată un procedeu de cunoaștere „fără perspective″, începand din anii
'75-'80 se constată o largă utilizare a acesteia. În aceasta privință opiniile economiștilor sunt
practic identice, toți excluzând din economie posibilitatea experimentării de laborator, pe oameni
și grupuri de oameni. Este, de pilda, cazul lui Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, care
spune: „Noi nu putem realiza experiențe controlate ale chimistului sau biologului. Ca astronomul
și meteorologul, noi trebuie, în mare măsura, să  ne mulțumim să observăm″ . Iar în Enciclopedia
britanica (1991) se consemnează că „nu exista nici un laborator în care economiștii să-și poată
testa ipotezele lor. Economia este, în mod esențial, o știință morală″ .
 - promovarea cercetărilor inter- și multidisciplinare. Punând un accent considerabil sporit pe
aspectele sociale, psihologice, istorice, antropologice, știința economică a devenit tot mai
capabilă sa evite simplificări și largi fenomene reducționiste, concluzii și soluții sterile pentru
practica economică. Alături de importanța deosebită a explicării laturilor sociale, se afirma
nevoia viziunii istorice în știința economica. Unii oameni de știința socotesc, de pildă, că istoria
este chiar mai necesara cercetătorului economist decât este matematica. Pe aceasta linie, în
ultimele decenii, se remarcă eforturi pentru elaborarea noii istorii economice.
Dezvoltarea cercetărilor inter- și multidisciplinare rezultă din nevoia științelor economice de
verificare a teoriilor, conceptelor și metodelor sale de cercetare. Atașamentul permanent pentru
cercetările economice empirice inter- și multidisciplinare reprezintă singura modalitate de creare
a unei bogate baze factuale și de realizare a unor generalizări științifice viabile, recunoscute de
practica economică. Fără acestea știința economică nu poate progresa și demonstra o tot mai
înalta eficiență.
Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot
unic, coerent, definit prin:
- materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de dezvoltare a
ştiinţei;
- ipotezele confirmate şi neconfirmate;
- rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice făcute pe
baza materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;
- modelul de cercetare a realităţii (metodologia).
Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică a ştiinţei în timp şi
în spaţiu, reflectată în următoarele sensuri:
♦ ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un system determinat de semne, construit pe
baza unor reguli precise;
♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare, având o determinare
maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi dezvoltării obiectelor;
♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată în mod empiric;
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează continuu. Această completare
se realizează cu ajutorul celor mai perfecte metode de investigare;
♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi (Dicţionarul Petit
Robert);
Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul,
structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii
date ştiinţei, fiecare având valoarea şi limitele ei. Totuşi, în ciuda acestui fapt,
procesele din interiorul lumii ştiinţei, îndeosebi din ştiinţele naturii,
demonstrează că se conturează tot mai evident şi un trend al unificării ştiinţei în
ansamblul ei, inclusiv în ştiinţa economică.
 CONTROVERSE TEORETICE ȘI METODOLOGICE ÎN ȘTIINȚA ECONOMICĂ

Știința economică, deși cunoaște progrese incontestabile, manifesta doua slăbiciuni majore:
a) include un deficit de realism;
b) constituie un ajutor limitat pentru practică.

Știința economică implica doua particularități organice, doua adevărate provocări:

a) pe de o parte, funcționarea sistemului econo­mic include instabilitatea relațiilor variabilelor
economice și caracterul neliniar, puțin predictibil al comportamentului uman;
b) formularea concluziilor și recomandărilor, în ciuda incertitudinii ambientale, implică o
subiectivitate rezonabilă.
Știința economică este marcată de o puternică ambiguitate, oscilând undeva între științele
dure ale naturii și științele umane. Știința economică este o știință umană cu efecte imediate.
Ridicarea sau reducerea impozitelor în societate, de exemplu, atinge imediat interesele
oamenilor de toate categoriile, ceea ce nu se întâmpla în cazul științelor naturii prin
descoperirea unei noi structuri a celulei cărbunelui.
Dominația gândirii pure și a modelului fizicii în știința economică are doua
consecințe majore:

a) Una de excludere a altor curente și teorii care nu se încadrează în liniile de

gândire vechi care domină știința economică de la nașterea acesteia. Studiile de
epoca, factuale, empirice care contravin „gândirii logice″ sunt excluse pe cele
mai diferite căi, inclusiv instituționale, financiare etc. Din aceasta cauză, se asistă
astăzi la explozia puternică de studii teoretice, undeva separat, de sinestătător,
de colectarea și acumularea de studii empirice, faptice; se înțelege astfel de ce
acestea din urmă rămân în afara științei economice neincorporate în conținutul
acesteia, în corectarea vechilor teorii ale științei economice.

Astăzi, nivelul de considerare este funcție de raritate: cu cât un studiu este mai
abstract, mai riguros, mai general, cu atât este mai distins. Cei ce fac cercetări
directe, de firma, sunt considerați ca jucători ai echipei de rezervă.
b) Păstrând o serie de principii clasice, cum sunt raționalitatea, echilibrul, concurența etc., știința
economică în urma integrării unor noi concepte, curente și teorii, s-a îmbunatățit continuu (teoria
jocurilor s-a afirmat prin analiza relației conflict - cooperare; teoria incitației conferă contractului
dintre parți o valoare superioara relației simple de vânzare - cumpărare etc.). Penetrarea acestora
în teoriile dominante a dus la apariția noii economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea
postkeynesismului, instituționalismului și, în general, a structuralismului, dând naștere teoriei
organizațiilor, teoriei convențiilor, teoriei incitațiilor, teoriei echitații, teoriei justiției și altele.

Aceasta a doua consecința este considerata însa râul cel mai mic, de departe de preferat decât
tendința de conservare în știința economică a unor teorii vechi și de eliminare a faptelor noi,
empirice, susceptibile de noi conceptualizări și generalizări, atât de necesare științei economice,
eliminării deficitului sau de realism și de incapacitate de a servi și mai bine practica economică.

Deficitul de realism al științei economice, sumar reliefat, cu toate ambiguitățile pe care le

generează, demonstrează ca știința economică nu are încă o epistemologie (filosofie) pe care o
merită. Acesta rămâne un domeniu principal de confruntare în știința economică.
 Concluzii

Organizaţii sunt: întreprinderile, institutele, societăţile ştiinţifice, asociaţiile,

fundaţiile, şcolile, armata, biserica, statul, familia etc. Unele organizaţii sunt primare
(familia), cu relaţii directe între oameni, altele secundare (întreprinderea) cu relaţii
contractuale.
Vă mulțumim pentru atenție!