PAROHIA ORTODOXĂ BIRDA

Vă invită la o zi de rugăciune și cultură

creștină la începutul Postului Nașterii
Domnului (15 noiembrie)

z
Din Program:

Luni, 14 noiembrie, ora 16,00, Sângeorge,

Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și
Utrenia);
Atelier de Desen la Școala din Sângeorge;
Marți, 15 noiembrie, ora 10,00, Sângeorge,
Sfânta Liturghie;
ora 11,40 Cateheza: ,,Reînnoirea isihastă la
români. Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț”.
z
Anul Comemorativ al Sfinților Isihaști: Sfântul Simeon Noul
Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț.

Anul 2022 a fost proclamat în Patriarhia Română An Comemorativ al Sfin ților

Părinți Isihaști: Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neam ț. La nivelul
Parohiei Birda și al filiei Sângeorge au fost organizate momente liturgice de
rugăciune comună (Slujba Privegherii, Sfânta Liturghie, Acatiste), cateheze, expozi ții
de carte și inițiative filantropice toate reunite sub mijlocirea Sfin ților Isiha ști.

Au fost de asemenea sub mijlocirea Sfinților au fost derulat proiectul catehetic

al Patriarhiei Române ,,Rugăciunea în viața mea”. În urma jurizării proiectul realizat
de Parohia Birda a obținut Premiul al II-lea la nivel eparhial (jude țean). Trei
participanți la activitățile desfășurate au participat la o Tabără de crea ție organizată
de Arhiepiscopia Timișoarei la Muzeul Satului Bănățean. Crea țiile au participat la un
Concurs a cărei premiere a avut loc în 29 septembrie la Liceul Teologic ,,Sfântul
Ierarh Antim Ivireanul” din Timișoara.

Articole dedicate isihasmului românesc și Sfântului Cuvios Paisie de la Neam ț

au fost publicate în revista de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul” din Birda sau
postate pe pagina de internet a parohiei Birda:
http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/.
 Isihasmul românesc
z
Isihasmul este un curent religios, la început monahal care
îmbină rugăciunea particulară cu activitatea culturală și
rugăciunea publică prin participare la Sfânta Liturghie și
împărtășirea cu Sfintele Taine.

Pentru români, isihasmul a fost și un curent care a

încurajat dezvoltarea culturii naționale prin copiere, apoi
tipărire de carte, dezvoltarea cântării corale și a filantropiei
creștine prin ridicarea așezămintelor specifice ( școli, bolni țe,
spitale ș. a.).

Originile creștine ale poporului român se confundă cu cele

ale formării sale, ambele procese evoluând mereu împreună,
în așa fel încât spre sfârșitul primului mileniu apare un nou
popor în întregime creștin. ,,Pe pământul dac, creștinarea
nu s-a făcut de ‹‹sus în jos››, la ordinul vreunei autorită ți
politice, ci s-a continuat de-a lungul mai multor secole, pe
cale populară. Este vorba de o predicare de la om la om,
însuflețită de misionari veniți din sudul Dunării, și chiar din
regiuni mai îndepărtate cum ar fi Capadocia, Siria,
Egiptul...” (Mitropolitul Serafim, 1994, p. 32).
z
Isihasmul românesc (II)

Monahismul a pătruns probabil pe teritoriul românesc încă din primele

secole ale creștinismului, venind fie din Bizan ț prin Sci ția Mică, fie din
Capadocia, Siria sau Palestina. În Sciția Mică sunt aminti ți mai mul ți
călugări între care câțiva sunt mai cunoscuți în spiritualitatea ortodoxă:
Sfântul Ioan Casian care a dus în Apusul Europei monahismul răsăritean;
Dionisie cel Smerit socotit părintele ,,erei creștine” și călugării sci ți care au
dezvoltat formula theopasită: ,,Unul din Treime a suferit în trup” care a fost
oficializată de împăratul Justinian cel Mare în cel de-al doilea antifon al
Sfintei Liturghii.

În celelalte provincii românești, monahismul a fost și mai puternic marcat

de un caracter arhaic, eremitic sau semi-eremitic, fără îndoială isihast. A șa
au fost așezările rupestre de la Nucu-Aluniș din Munții Buzăului, chiliile de
la marginea satelor Moigrad, Jac, Berbi (jud. Sălaj), peștera Gura Chindiei
(Banat, sec. al XI-lea), ansamblul de chilii și biserica rupestră Corbii de
Piatră (Câmpulung), chiliile din apropierea Vărădiei, Mănăstirea Nămăie ști
(Câmpulung).

În primii ani ai sec. al XI-lea este amintită Mănăstirea Sfântului Ioan

Botezătorul din Morisena (Cenad) care a devenit din 1028 o mănăstire
latină.
 Isihasmul românesc (III)
z
Vetre monahale au fost descoperite la Mese ș (jud Sălaj) amintită în
1165, Hodoș-Bodrog (1177). În sec. al XII-lea au fiin țat în jurul Șemlacului
(jud. Timiș) numeroase ,,mănăstiri grecești” și una latină. În vestul
Transilvaniei din veacul al XIII-lea există Mănăstirea Râme ți. Pe o pictură
interioară este menționat numele arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh
ardelean (1376).

În vremea când în Parorea (la granița cu Macedonia) trăia Sf. Grigorie

Sinaitul (1255-1346) și în Bizanț isihasmul și-a cucerit victoria teologică,
fiind proclamat doctrina oficială a Bisericii, peste Dunăre a avut loc
cristalizarea statelor medievale extracarpatice și a mitropoliilor. ,,Ocuparea
țărilor slave balcanice de către turci, spre sfâr șitul secolului al XIV-lea, i-a
determinat pe numeroși călugări și cărturari să vină să- și caute refugiu pe
pământ românesc; odată cu durerea lor, ace știa au adus aici mai multe
comori ale spiritualității ortodoxe traduse din grece ște în limba slavă”
(Mitropolitul Serafim, 1994, p. 45).

După întemeierea Țării Românești în 1330, a fost recunoscută de

Patriarhia Ecumenică, Mitropolia Ungro-vlahiei cu primul ei ierarh, Iachint
care a venit de la Vicina la Câmpulung. Iachint a fost de forma ție isihastă
la fel ca și patriarhul Calist. Din 1370 a apărut a doua eparhie cârmuită de
Antim, fostul jurist al Patriarhiei. El a avut legături epistolare cu
patriarhul Eftimie de Târnovo.
 Isihasmul românesc (IV)
z

După trei decenii de la întemeierea Țării Românești a apărut al doilea stat medieval,
Moldova în două etape, un stat marcă în anul 1352 și apoi după al ți 7 ani, cneazul Bogdan
din Cuhea Maramureșului. La Suceava Petru Mu șat a întemeiat un nou scaun vlădicesc.
Abia în 1401 Patriarhia Constantinopolului a recunoscut autocefalia Mitropoliei Moldovei.
Delegația moldovenească prezentă în capitala Imperiului Bizantin a achizi ționat de la
Mănăstirea Studion o importantă colecție slavonă de texte patristice, în special de
influență isihastă și liturgice corectate de patriarhul Eftimie și ucenicii săi.

Primul reorganizator al vieții monahale la nordul Dunării a fost Sfântul Nicodim.

Călugăr cu tendințe isihaste născut în sudul Dunării dintr-un tată grec, originar și o
mamă sârboaică, călugărit la Muntele Athos. A ridicat o biserică și două mănăstiri la
sudul Dunării. Trecând fluviul, Cuviosul Nicodim a ridicat la Vodița o primă mănăstire în
1370, apoi Mănăstirea Tismana. Potrivit tradi ției, Nicodim a ridicat și o mănăstire în
Ardeal, probabil cea de la Prislop. Aceeași sursă de documentare i-a atribuit și întemeierea
a altor vetre mănăstirești: Topolnița, Coșuștea-Crivelnic, Gura Motrului și Vi șina. Biografii
menționează faptul că Sf. Nicodim se ruga singur în pe șteră cinci zile din șapte și participa
la rugăciunea obștească doar sâmbăta și duminica (Mitropolitul Serafim, 1964, p. 60).

Începând din veacul al XV-lea avem cunoscute primele mănăstiri organizate:

Tismana, Cozia, vechiul Nucet, Bistrița Olteană, unde func ționa și o școală de copi ști de
texte liturgice și patristice; Hurezi. Toate au apărut fie pe locul sau lângă vechi sihăstri.
 Isihasmul românesc (V)
z

În Moldova trăiau în regiunea Neamțului, Gherman, Ciprian,

Sofronie, Pimen și Silvan, ultimii doi ucenicii Sf. Nicodim. Aici a
apărut Mănăstirea Neamțului și o școală de copi ști condusă de Gavriil
Uric. Pe locul unei vechi sihăstri a fost fondată Mănăstirea Bistri ța.
Aici, în apropierea mănăstirii a trăit în secolul al XVII-lea, timp de 60
de ani într-o sărăcie extremă, lipsit chiar de ve șminte. Cuviosul
Chiriac, cel mai mare ascet român al tuturor timpurilor. Un alt
călugăr, Agapie a fondat Mănăstirea Agapia. Paisie de la Neam ț a
ctitorit Mănăstirea Văratec. Tot acum au fost fondate alte mănăstiri:
Secu, Trei Ierarhi, Sihla, Sihăstria, Moldovița și Dragomirna.

În Transilvania și Banat au funcționat Mănăstirea Hodo ș-Bodrog,

Prislop, Sâmbăta de Sus, Partoș, unde s-a nevoit Sfântul Iosif cel
Nou. În Maramureș a existat Mănăstirea din Peri, stravropighie
patriarhală.
z
Isihasmul românesc (VI)
În veacul al XVIII-lea a avut o renaștere isihastă în Țările Române unde via ța
monahală s-a dezvoltat în lini ște, fiind încurajată de domnitori, cât și mitropoli ții țării sau
cuvioși sihaștri. În acest secol au activat mari personalită ți ale vie ții mănăstire ști: Cuvio șii
Vasile de la Poiana Mărului, Paisie de la Neam ț, Gheorghe de la Cernica, Sfântul Calinic
de la Cernica și mitropoliții Veniamin Costachi al Moldovei și Grigorie Dascălu al Țării
Românești.

Starețul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692 și a trecut la cele ve șnice în 1767.
Cuviosul Vasile a ridicat schitul de la Poiana Mărului pentru sine și fra ții slavi și români.
Venit în urma prigoanei catolice în Moldova s-a a șezat la Dălhău ți unde a fost ales
egumen. La Poiana Mărului a organizat schitul după principiile vie ții isihaste și regulile
Sfântului Vasile cel Mare.

Sub îndrumarea spirituală a Cuviosului Vasile s-au aflat unsprezece schituri din
regiune, exercitându-și această sarcină de îndrumător prin vizite personale și scrisori.

Poiana Mărului a devenit un centru de cultură înzestrat cu o bibliotecă care a

însumat 543 de volume în slavonă, rusă și română. Cea mai mare parte din învă țătura
Sfântului Cuvios a fost tipărită la Optima în anul 1847, și e formată din patru traduceri
la sfinții isihaști: Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Isihie, Nil Sorski și o altă lucrare:
Despre înfrânare în privința alimentelor interzise călugărilor.
 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț
z

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în ora șul Poltava la 21

decembrie 1722. La Taina Botezului a primit numele Petru în
amintirea mitropolitului Petru al Kievului (1305-1326) pomenit
pe 21 decembrie. Tatăl copilului este Ioan Velicikovski, protopop
al orașului și Irina, călugărită Iuliana.

Diaconul prof. Petre I. David susține originea română a

Cuviosului. În demersul său s-a folosit de Teodor T. Burada care
nota: ,,Preacuviosul Arhimandrit Paisie s-a născut în ora șul
Poltava din Rusia, în anul 1722, după spusa bătrânilor. Român
de origine și anume din acei moldoveni du și în Rusia de Dimitrie
Cantemir, domnul Moldovei” (Burada, 1974, p. 274-275). În
ceea ce privește numele de Velicikovski, autorul
opiniază: ,,Probabil că numele strămo șului lui Paisie, sau func ția
sa, fusese: Vel... (Vornic, Spătar, Mare Paharnic, poate Mazil
etc.) sau chiar nume vechi românesc ca Velicu, Velcu. Nu este
exclus ca numele de familie să-i fi fost atașat mai târziu, după
numele mai-marelui cetății (guvernator sau bei) Poltavei, care i-a
fost naș de botez. Acest ‹‹gubernator›› era colonel (polcovnic) și se
numea Vasile Cociubei” (David, 1975, p. 164).
z
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (II)

A urmat clasele școlii parohiale, fiind orfan de tată: ,,Mama mea m-a
dat la învățătură de carte împreună cu fratele meu mai mic Theodor... Eu
însă cu ajutorul lui Dumnezeu, în doi ani și mai pu țin am învă țat câte
ceva din Abecedar, Ceaslov și Psaltire, după care am început să citesc cu
ușurință... Iar între orele de învățătură atunci când găseam timp liber
citeam cu sârguință dumnezeieștile Scripturi ale Noului și Vechiului
Testament, Viețile Sfinților, cărțile Sfântului Efrem împreună cu ale
Sfântului Dorotei, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur și alte câte se
mai aflau în sfânta biserică...” (Velicikovski, 1996, p. 86).

De la școala parohială, copilul Petru Velicikovski a fost patru ani

elev extern al școlii mănăstirești din Bratsca reorganizată de Mitropolitul
Petru Movilă sub forma unei Academii duhovnice ști.

Atras de viața mănăstirească, Petru din vara anului 1739 nu s-a

mai întors la școală, ci a rămas în Kiev, participând la sfintele slujbe din
mănăstiri.
 z
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (III)

În acea perioadă a venit din pricina războiului ruso-turc (1735-

1739) din Moldova, mitropolitul Antonie care s-a a șezat la Kiev. Într-o zi
ierarhul moldovean a săvârșit Sfânta Liturghie în limba moldovenească.
Petru a participat la această slujbă și a deprins de acum dragoste către
binecuvântata limbă și poporul moldovenesc. La începutul anului 1740
Petru s-a hotărât să pășească pe calea monahală și a mers la Cernigov
unde era mitropolitul Antonie. Sfătuit de ieromonahul Onufrie l-a sfătuit
pe tânărul novice să plece la Mănăstirea Liube țki. Aici a primit și prima
ascultare, cea de la cămara de alimente.

La Liubețki a început să copieze Scara Sfântului Ioan Scărarul.

Odată cu schimbarea starețului, tânărul Petru a plecat la schitul Rji ștev.
Continuă și aici copierea cărții care s-a făcut cu mari greută ți: ,,...pentru
cu nu avea nici oloiu, nici lumânări de iluminat. A șa scria, apoi după ce
se umplea chilia de fum, încât nu mai putea să scrie, atuncea deschidea
fereastra, și ușa, până eșia și să împu țina fumul de chilie și iară și se
apuca de scris: întru acest chip petrecea Cuviosul mai toată noaptea, și
pentru ca să nu se strice la minte, dormea foarte pu țin” (Ivan, 1997, p.
10).
 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (IV)
z
După șederea în mai multe schituri, Petru a ajuns în Mănăstirea Medvedovski. Aici a
primit alte ascultări, la strângerea fânului, la cor și la servirea mesei. Aici a fost tuns
rasofor la vârsta de 19 ani. Acum a primit numele de Platon. Din neaten ție însă fra ții l-au
strigat nu Partenie, ci Platon cu numele fratelui care a fost și el tuns în această treaptă de
ascultare monahală.

Mănăstirea aflată pe teritoriul supus Poloniei, locul în care se desfă șura o ac țiune
puternică de prozelitism l-a determinat pe Platon să o părăsească. După un popas la
Lavra Pecerska s-a așezat la schitul Trăisteni, apoi Dălhău ți din Moldova. Aici a fost
bucătar, brutar și paznic la vie. Sfătuit de schimonahul Onufrie de la Cârnu, Platon a
părăsit schitul pentru Cârnu cu rânduiala Sfântului Munte Athos. ,,Rânduiala schitului
acesta era oarecum asemănătoare cu cea a schiturilor de la Sfântul Munte, drept pentru
care numai duminicile și în zilele de sărbătoare se adunau to ți fra ții la pravila bisericească
și după dumnezeiasca Liturghie rămâneau cu to ții la masa de ob ște, după Vecernie însă
pleca fiecare la chilia lui, în care fiecare î și făcea pravila separat” (Velicikovski, 1996, p.
183).

După trei ani de nevoințe în Țările Române, Cuviosul împreună cu al ți fra ți a plecat
spre Sfântul Munte Athos. Aici a devenit un învățător și a primit primii ucenici slavi și
români. Pentru început obștea s-a așezat la chilia Sfântului Constantin. Aici, Platon a
primit Taina Preoției de la episcopul Grigorie Râ șca în cel de-al 36 an al vie ții.
 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (V)
z

Mărindu-se obștea, Cuviosul împreună cu ucenicii s-a a șezat în Schitul Sfântului Ilie. Aici au ridicat o
nouă biserică, o trapeză, o brutărie, o bucătărie, cu arhondaric și 16 chilii. Între fiii duhovnice ști ai stare țului s-
a numărat și Serafim, fostul patriarh al Constantinopolului (1733-1734).

Din Sfântul Munte cu două corăbii ob ștea a plecat spre Moldova. De la Gala ți s-a a șezat în schitul
Vărzărești unde a rămas obștea. De la mitropolitul Moldovei, Cuviosul și ob ștea sa a primit Mănăstirea
Dragomirna. În anul 1763 starețul primește mantia, adică schima mare monahală și numele de Paisie. În
timpul șederii aici, starețul a organizat via ța monahală după regulile Sfin ților Părin ți. ,,Mai întâi a a șezat la
biserică o rânduială întru totul athonită, rânduială ca la strana dreaptă să se facă în slavonă, iar la cea stângă
în română. A poruncit ca nimeni dintre frați să nu numească în vreun fel ceva ‹‹al meu›› sau ‹‹al tău››, ci să aibă
de obște tot ceea ce le va fi dat dumnezeu, pentru că a șa va fi între ei un singur gând și dragoste (...) În fiecare
zi, afară de duminici și sărbători, frații se adunau seara în trapeză, se aprindeau sfe șnicele și fericitul nostru
părinte se așeza la locul său obișnuit și citea o carte a Părin ților: fie cea a Sf. Vasile cel Mare, Despre Post, fie a
Sf. Ioan Scărarul sau a Sf. Dorotei sau a Sf. Teodor Studitul. Într-o seară citirea se făcea în ruse ște, iar fra ții de
limbă română citeau Pavecernița, iar seara următoare citirea se făcea în române ște, iar fra ții de limbă rusă
citeau Pavecernița. Temelia învățăturii lui era aceea că, din toată inima și sufletul lor trebuie să se silească cu
osârdie să păzească poruncile dumnezeiești și predaniile Sfin ților Părin ți. Dacă se întâmpla vreo tulburare între
frați, până la sfârșitul zilei trebuia să se facă o împăcare adevărată” (Velicikovski, 1996, p. 217).
 Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (VI)
z
Starețul Paisie a continuat munca de traducător din greacă în
slavonă a scrierilor filocalice. Tihna de la Dragomirna a luat sfâr șit odată
cu cedarea Bucovinei de Nord Imperiului Habsburgic în 1775. Obștea
paisiană părăsit mănăstirea în care au rămas 152 de frați și s-a a șezat la
Secu, apoi la Neamț. În ultima mănăstire a fost ridicată o bolni ță și o casă
de oaspeți. Aici și-au găsit alinare și vindecare bolnavii vremii.

Înainte de a trece la cele veșnice, Cuviosul Paisie a scris și o

Autobiografie care a rămas neterminată din pricina morții petrecută la 15
noiembrie 1794 în al 72-lea an al vieții.

A realizat colecția de texte filocalice care a fost tipărită în anul 1793

cu titlul Dobrololiube la Sankt Petersburg și culegerea cu titlul Spice
culese pentru hrana sufletului apărută în 1794.

La baza aspirației către viața monahală era căutarea ascultării într-

un regim de strictă sărăcie. Cuviosul Paisie a consacrat două scrieri
Rugăciunii lui Iisus: Capitole despre rugăciunea minții, Dragomirna, 1770
și Scrisoare către Agaton, întâistătătorul schitului Poiana Voronei, împotriva
monahului Teomptempt, hulitorul rugăciunii lui Iisus, Neamț, 1793.
z
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (VII)

Starețul Gheorghe de la Cernica i-a atribuit Părintelui său duhovnicesc trei

harisme principale: darul rugăciunii min ții, darul călăuzirii unei mul țimi de fra ți și
darul foarte rar de a ține uniți frații între ei, frați de naționalită ți diferite.

O altă caracteristică a operei paisiene o constituie întemeierea primei forma ții

corale din Țările Române. El nu a fost numai un pasionat, ci un talentat cântăre ț,
înzestrat cu un deosebit simț muzical, cu voce gravă și clară. El este printre primii
care fac transcrieri muzicale din psaltichie în liniară, armonizând (pe 3-4 voci)
cântările tradiționale și antrenând în această preocupare pe mul ți monahi. Stare țul
Paisie a introdus la Neamț în repertoriul slav al mănăstirii cântarea Mărimurile și
Pripealele monahului cozian Filotei, cântări specifice și Școlii de la Putna, cuno ștea
creația ardelenilor, în special Ioan (Sin Radului Duma) Bra șoveanul. Cuviosul de la
Neamț a contribuit și prin muzică la introducerea limbii române în biserică,
diminuând influența grecească și în același timp temperând recitalul liturgic slavon
cu muzica autohtonă românească cu u șoare accente folclorice.

De o deosebită importan ță îl are Așezământul Preafericitului nostru starețului

Paisie pentru viața monahicească în chinovia sa, din anul 1763 și care în 1864,
ianuarie, 13, cu aprobarea guvernului s-a aprobat a se păzi în Mănăstirea Neam țului,
a Înălțării Domnului.
 Moștenirea paisiană

z
Paisianismul a fost un fenomen spiritual unic, un experiment
duhovnicesc remarcabil, o înnoire comunitar-contemplativă a monahismului
ortodox, cu o amplă reverberație culturală și morală atât în Rusia prin
ucenicii săi, Sf. Tihon de Zadonsk și mitropolitul Platon Lev șin al Moscovei,
cât și în Țările Române prin ucenicii de aici: stare țul Gheorghe de la Cernica,
mitropoliții Veniamin Costachi și Grigorie Dascălu și Sfântul Calinic de la
Cernica.

Nichifor Crainic nota: ,,Eu sunt absolut sigur că dacă Mântuitorul nu

ne-a pedepsit pentru prăbușirile morale și nevredniciile ce au urmat și dacă
el totuși a acoperit cu slavă neamul nostru ridicându-i toate umilin țele
istorice, această bogată îndurare i-a fost cucerită de veacul transfigurat al
paisianismului. E veacul de aur al Ortodoxiei române ști” (Crainic, 1993, p.
150).

Ce ar însemna această titulatură de paisieni? Examinând atent opera

starețului s-ar putea rezuma în câteva puncte principale: organizarea
cenobitică a vieții monahale, renașterea spiritului isihast și introducerea sa în
viața de obște, studiul biblic și patristic conjugat cu efortul de traducere a
literaturii filocalice.

Spiritul acestui curent de renaștere a supravie țuit după Unire în

România prin viața și scrierile marilor duhovnici români din veacul al XX-lea:
Paisie Olaru, Cleopa Ilie sau Ioanichie Bălan.
 BIBLIOGRAFIE:
z
1. Bugariu Valentin, ,,Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski și mo ștenirea duhovnicească”, în ,,Almanahul
Arhiepiscopiei Timișoarei”, 2022;

2. Burada T. Teodor, Opere, vol. I, Editura Muzicală, București, 1974;

3. Crainic Nichifor, Sfințenia – împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Ia și, 1993;

4. David I. Petre, ,,Cuviosul Paisie de la Neam ț (Velicikovski) un desăvâr șit monah român. Noi cercetări și
ipoteze”, în ,,Biserica Ortodoxe Române”, 1975, nr. 1-2;

5. Ică jr. Ioan, ,,Posterioritatea românească a ‹‹paisiniasimului›› și sensul unei edi ții”, în vol. Cuviosul Paisie
Velicikovski, Autobiografia unui stareț, Editura Deisis, Sibiu, 1996;

6. Ică jr. Ioan (editor), Cuviosul Paisie Velicikovski, Autobiografia unui stareț, Editura Deisis, Sibiu, 1996;

7. Ivan Ioan, ,,Actualitatea ‹‹Așezământului›› Starețului Paisie Velicikovski”, în ,,Mitropoliei Moldovei și

Sucevei”, 1957, nr. 8-9;

8. Ivan Ioan (editor), Viața Cuviosului Paisie de la Neamț, Editura Trinitas, Iași, 1997;

9. Serafim Mitropolitul, Isihasmul, tradiție și cultură românească, Editura Anastasia, București, 1994.