Experimentul Pitești

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut

fostul penitenciar din Pitești, România, renumit pentru așa-
zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația
autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952
(cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau
Fenomenul Pitești). Experimentul Pitești a fost stopat în
septembrie 1951 imediat după înlăturarea de la fruntea
Partidului Comunist Român a comuniștilor extremiști -
facțiunea moscovită, Ana Pauker, Teohari Georgescu și
Vasile Luka - de către noua linie a desprinderii de Moscova România comunistă
sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Acest experiment poate fi redus la o scuză pentru
administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate
zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici,
majoritatea studenți, membri în grupări interzise de
comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național
Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau
membri sioniști ai comunității evreiești din România.
Esența metodei folosite la Pitești este transformarea
victimelor în călăi, tortura putând fi apreciatǎ drept un
simplu mijloc, nu un scop.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în
interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor
politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă
alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.
Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit
acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 și
5000. A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de
spălare a creierului prin tortură din blocul de Est. După anul
1989, generalul de Securitate Alexandru Grunberg Nikolski a
decalarat că Securitatea a implementat Fenomenul Pitești la Iosif Vissarionovici Stalin (21 decembrie
ordinul bucureștean al Anei Pauker care - implicit - executa 1879 – 5 martie 1953)
ordinele moscovite directe ale lui Iosif Vissarionovici Stalin.

În Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional

„Experimentul Pitești – Reeducarea prin Tortură”, ajuns în
2016 la ediția a 16-a. Piteștiul original a generat literatură
memorandum a deținuților supraviețuitori, dar și opere
literare de foarte mare semnificație, Fenomenul Pitești
(Editura Humanitas, București, 1990; reeditat în 2007) de
Virgil Ierunca (1920+2006), Patimile după Pitești (1981) de
Paul Goma (1935+2020), beletristică din diaspora ori
pământeană ignorată de Comitetul Nobel. Alexandru Grunberg Nikolski
 Istoric
Începuturile
Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen
Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost
terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Pentru o perioadă după proclamarea Republicii
Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la
Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți
politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și
membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi (pe
numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub
directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani”
trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților
cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) - i-a inclus ca
membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul
Petrică Fux.

Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde
tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui
Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.
Stadiile "reeducării"
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a
descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de
instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin,
de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele
reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un
supus total, dedicat regimului.

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost
aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit
"demascarea externă"). Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în
interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au "recunoscut" păcate
imaginare. A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai
puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică"); deținuții
erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții
credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte;erau forțați să blasfemeze simboluri
religioase și texte sfinte.
Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au
fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.Conform
relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și
adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o
imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât
aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens."Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al
valorilor în care victima crezuse până atunci".

Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat
(de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare,
deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în
rarele situații când ieșeau din celule.Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea
lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu
mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui
Anton Makarenko referitoare la reabilitare. În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.

Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele
Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue
experimentul.

În penitenciarul Pitești, au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște
deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu
rămâne dovezi posterității.
 Sfârșitul și urmările
În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes
împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a
fost oprit de autorități.Membrii ODCC au fost judecați în secret
pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte,
în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit
responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile
exercitate asupra altor 780).Dintre aceștia, au fost executați 16
condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie
1954.Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost
înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6
condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la
închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită
Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în
cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu
conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu,
au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și
au fost puși în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile
directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost
rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii
de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din
România.
După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca
închisoare pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări
pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident,
închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii
Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții
penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura
penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii
s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951);
locotenent Kovacs Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan
Mândreș Petre (1954 - 1956); maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian
(1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 - 1977).

După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în
1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.Un memorial a fost construit în
fața intrării închisorii.
Deținuți în timpul experimentului
Dumitru Bordeianu
Constantin Merișca
Neculai Popa Nicolae Călinescu
Ioan Ianolide Paul Limberea
Eugen Măgirescu
Sergiu Mandinescu
Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Cornel Niță
Constantin Oprișan
Ieronim Comșa
Mihai Iosub Petru Cojocaru
Ioan Pintilie Ghoerghe Stănică
Pr. Roman Braga
Gheorghe (Gelu) Georghiu
Nicolae Purcărea
Traian Popescu
Dumitru (Dan)Constantin
Lucinescu (Tache) Rodas
Ștefan Ioan Davidescu
Victor Lichi