Latinitate si dacism

~studiu de caz~

Proiect de grup
Clasa a XI-a M.I.
Balmez Cristina Maria
Jega Laura
Radu Iuliana Georgiana
Liceul teoretic „General Dragalina” Oravița
Profesor coordonator: Țepeneu Alideia Petronela
ÎNAINTE
ÎN PREZENT
• „ Limba românã este limba latinã vorbitã neîntrerupt  în partea orientalã a
Imperiului Roman cuprinzând  provinciile dunãrene (Dacia, Panonia de
Sud, Dardania, Moesia Superioarã si Moesia Inferioarã), din momentul
pãtrunderii limbii latine în aceste provincii și pânã în zilele noastre.”
(A. Rosetti- Istoria limbii române literare)
• Motto: “În cultura noastră a fost necesar să ne
întoarcem mereu la începuturi, să reluăm iar şi
iar totul de la capăt. Mereu ne-am văzut
obligaţi […] să repetăm că «de la Râm ne
tragem», că suntem români şi vorbim
româneşte, că e normal să scriem cu caractere
latine, de vreme ce limba noastră derivă din
latină, că n-am părăsit nicicând o clipă,
meleagurile pe care locuim.”
• limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi
susţinută cu argumente lexicale, morfologice şi sintactice;
• Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-
au păstrat foarte puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente
scrise şi inscripţii din această perioadă;
• Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor
două civilizaţii (dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă
la baza formării poporului român şi a limbii române.
• Temelia limbii şi a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate şi
dacism.
• LATINITATEA este un „curent apărut în lingvistica şi în filologia românească în
secolul XIX,care a demonstrat caracterul latin al limbii române. El a atras prin
prestigiul istoric al imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-
militare ale romanilor .
• DACISMUL este un “curent în istoriografia autohtonă, afirmat la începutul
secolului al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului
român şi în general la istoria universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii
mai puțin cunoscute şi fascinaţia arhaicului.
Latinitatea și dacismul sunt concepte care 
desemnează două curente de idei ce
străbat cultura și literatura română.
 Latinitatea
• Cronicarii – autori reprezentativi pt perioada veche a culturii şi a literaturii române, pentru
umanismul românesc. Cronicarii moldoveni sunt Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce,
autorii Letopiseţului Ţării Moldovei, preocupaţi să demonstreze originea latină a poporului şi a
limbii române. Operele lor se află la limita între literatură şi documentul istoric, în sensul că numai
anumite pasaje au, pe lângă funcţie informativă, şi funcţie emotivă sau poetică. Grigore Ureche
este creatorul primului portret din literatura română prin portretul lui Ștefan cel Mare. Miron
Costin este autorul primului pasaj descriptiv (invazia lăcustelor), Ion Neculce fiind primul povestitor
deoarece el relatează întâmplări cărora le-a fost martor. Cronicarii munteni (Stoica Ludescu, Radu
Popescu, Radu Greceanu, Stolnicul Constatin Cantacuzino) sunt mai subiectivi, au un spirit
pamfletar şi sunt preocupaţi de conflictul dintre două familii boiereşti, Cantacuzinii şi Brâncovenii.
• Portretul lui Ştefan este realizat concis, prin următoarele tehnici: prezentarea iniţială a trăsăturilor
fizice, prin procedeul litotei pentru a atenua defectele domnitorului (om nu mare de stat), apoi
prezentarea portretului moral, întâi prin evidenţierea defectelor (mânios, impulsiv), apoi a
calitaţilor (curajul, puterea de a transforma un eşec în victorie, spirit de lider); vodă are o aură
mitică şi legendară prin proiectarea morţii lui la nivel cosmic (suferinţa naturii la moartea lui).
Predomină substantive şi adjective la nivel morfologic, portretul ese realizat în manieră obiectivă.
• Rolul cronicarilor a fost esenţial în formarea conştiinţei istorice şi în dezvoltarea literaturii române.
 Latinitatea
• Dimitrie Cantemir: personalitate enciclopedică al culturii române, primul român admis
la o Academie internaţională, anume cea din Berlin. Două din capodoperele sale sunt:
1. Descriptio Moldaviae – reconstituirea unui cadru temporal şi spaţial într-un stil
savant, descrierea cadrului fizic, istoric, politic, cu rigurozitate documentară,
ştiinţifică, într-un stil argumentativ, dar și prin introducerea legendelor, miturilor. În
capitolul „Despre năravurile moldovenilor” este prima schiţă de caracterizare psiho-
etnică a românilor (plăcerea de a vorbi mult, de a polemiza, generozitatea şi
ospitalitatea moldovenilor)
2. Istoria ieroglifică– o istorie secretă, o alegorie, prin ascunderea persoanelor cu
existenţă istorică bine determinată sub nume de animale şi păsări himerice. Prezintă
lupa dintre moldoveni şi munteni, arbitraţi de turci, toate personajele având măşti
animalere. Dezvăluirea numelor adevărate la final se face în Scara tâlcuitoare a
numelor. Este o operă literară pentru că nu mai primează valoarea documentară a
faptelor şi accentul cade pe stil, pe discurs, numărul mare de pagini de naraţiune
fictivă, prezenţa unor parabole.
 Dacismul
• În multe din poeziile sale, George Coşbuc a evocat trecutul glorios
al poporului nostru din cele mai vechi timpuri și până în zilele lui. El
vede istoria ca o luptă neîncetată pentru libertate socială şi
naţională.Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal,
legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către
popor”, ,,Moartea lui Gelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).
• În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă
atribuită dacilor: „E rău destul că ne-am născut”, numai pentru a
sublinia că viaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai vrem şi-al
doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă întreg poporul dac la
luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă jertfă,
moarte demnă.
 Dacismul în perioada interbelică
• Dacismul îşi face prezenţa odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneză şi pentru
mitologia din spaţiul traco-dac. Se conturează ca un curent de idei, mai mult sau mai puţin
unitar, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea tradiţionalistă.
Cunoaşte câteva puncte de maxim interes între care, apariţia, în 1926, a monumentalei opere a
lui Vasile Pârvan, „Getica”, de referinţă în istoriografie.
• În perioada interbelică, ideea dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism ori tracomanie,
devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (mişcarea legionară). În perioada
postbelică, în plin ceauşism, dacismul a avut adepţii lor frevenţi, atât în ţară, cât şi în diasporă.
• Dacismul iraţional şi magic în perioada interbelică a apărut în opera unor mari scriitori români,
cum ar fi Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, George Călinescu etc.
• „Anul 1933 marchează un moment important pentru destinul artistic al lui Sadoveanu: apare
romanul Creanga de aur. Scriitorul atingea o vârstă a deplinei maturităţi creatoare – 53 de ani.
Avea publicate, la acel moment, 70 de volume, fiind apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare.
Încerca să se apropie de o temă de mare importanţă pentru creaţia sa, experienţa trăită
permiţându-i să abordeze subiecte complexe şi să imprime scrierile sale un caracter totalizator.”.
• Vechimea, după cum s-a mai afirmat, a constituit, în permanenţă, ruminaţie pentru scriitor,
adică o frământare a unei idei obsedante.
 Substratul dacic

Este fondul autohton, limba părăsită de populaţia dacă în urma cuceririi de

către romani. Cea mai consistentă parte a moştenirii dace se observă la
nivelul lexicului, deşi nu s-au păstrat mai mult de 200 de cuvinte:
• Nume proprii: Argeş, Cerna, Criş, Dunăre, Iaşi, Jiu, Lotru, Oituz, Olt, Siret,
Someş, Timiş, Turda, Bucur;
• Substantive comune: abur, baci, balaur, barză, brad, brânză, brâu, buză,
ceafă, cioară, copil, gard, fluier, groapă, grumaz, mazăre, mânz, moş, mărar,
pârâu, raţă, scrum, stână, strungă, şopârlă, ţap, ţarc, urdă, vatră, viezure,
zer.
• Verbe: a ciupi, a băga, a se bucura, a cruţa, a scăpăra.
• Sufixe: -esc, -eşte, -andru, -ăni.
 Elemente latine
• În limba moldovenească fondul lexical latin a fost şi rămâne cel mai impunător, cantitativ şi
calitativ. O bună parte din această componentă a limbii moldoveneşti are un caracter general:
fie în fonetică, gramatică sau în lexic. Cuvintele de origine latină, unităţile cu rădăcini traco-
dacice şi elementele împrumutate formează fondul lexical de bază al limbii moldoveneşti.
• Denumirile principale, de însemnătate primordială pentru viaţa şi activitatea umană în limba
moldovenească sunt asemănătoare celor de origine latină:
— părţi ale corpului: cap, mână, faţă, ochi, nas, păr, ureche, limbă, piele, inimă, os.;
— obiecte, fenomene ale naturii: apă, gheaţă, cer, munte, rîu, piatră, nour, rîpă;
— raporturi de înrudire: părinte, soră, nepot, fiu, bărbat, familie, frate, femeie;
— animale, păsări, insecte: cal, capră, cîne, cerb, iepure, lup, găină, furnică, muscă;
— copaci, ierburi: pom, plop, măr, iarbă, frunză ş. a;
— cereale: pîne, secară, orz ş. a;
— obiecte de cultură materială: casă, roată, uşă, fereastră, car;
— metale: fier, aramă, aur, argint;
— zile, luni, anotimpuri: august, zi, an, sară, noapte, luni, marţi, iarnă ;
— cuvinte referitoare la orînduirea social-politică: ţară, cetate, lege, stat, guvern
 Cronicarii
1. Grigore Ureche

• Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și
de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a fost scris spre
sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647. Baza informativă a
cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie
latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
• Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“
și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija
ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat
importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a
poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
• Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza
tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile
interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la
rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin.
Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima
publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.
 Cronicarii
2. Miron Costin

• Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul - continuă
cronica lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. Opera are în ultima parte un caracter
memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a păstrat
în 56 de copii manuscrise.
3. Nicolae Manolescu

• În Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:

a) caracter mai modern decât al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic,
politic și social;
b) folosirea frecventă a dialogului: opera este plină de conversații fermecătoare și de replici extraordinare.
Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus
acestea pînă era în Iași logofătul.”;
c) aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci când știe, bârfele și stratagemele diplomatice, anticipându-
l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lângă el un
călău „pierzător de oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său
Gheorghe Ștefan etc;
d) stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu verbul la sfârșit, după model latin.
 Cronicarii

4. Constantin Cantacuzino

• Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705) este considerată prima
încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic.
• Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această
luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog
și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei
populare. Istoria ieroglifică este un "adevărat Roman de Renard românesc, [apreciază George
Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul
(Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la
epitropia dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra se apără
ținând un discurs după toate regulile retoricii... Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei
care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer".
Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate
paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales
în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la matca noastră autohtonă.
(apud Serban Cioculescu, op. cit).
 Cronicarii
5. Dimitrie Cantemir

• Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în
limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh
vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire
religioasă. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură
sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte
viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra
condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască
o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos,
microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29). În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e
pus în fața implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban
Cioculescu[37]apreciază că " opera lui de debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel,
sub îndrumarea unui dascăl superior, cum a fost ieromonahul cretan Ieremia
Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir grecește și latinește, dar nu și
disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia Cacavelas.
 Școala Ardeleană
• Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania.
Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii
transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub
numele de latinism.
• Școala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de
iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un
curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu
Roma.
• Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și
la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția
Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea,
în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.
• O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice,
și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.
• Deviza Școlii Ardelene a fost "Virtus Romana Rediviva" (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea
vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru
unirea tuturor românilor într-o singură țară.
• Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.
• Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.
 Reprezentanții Școlii Ardelene
• 1. Samuil Micu

• A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe
învățații străini despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea
românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru
egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea
iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit
Supplex din 1791.
• Autor de lucrări teologice și cuvântări, a tradus din Sfinții Părinți răsăriteni, a dat o nouă
traducere a Bibliei, în 1795, a doua tipărită în românește, după Biblia de la București (cea a
Episcopului Petru Pavel Aron, din 1760-1761, a rămas în manuscris până în anul 2005), și a
fost unul din apărătorii vechilor rânduieli și tradiții răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite
cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de centralizare ale episcopului Ioan Bob.
• Istoria și lucrările și întâmplările românilor (1805) a fost publicată integral abia în anul 1995
de Ioan Chindriș, sub titlul "Istoria românilor", edție princeps după manuscrisul original, cu
prefață și note de autor, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, București, 1995.
• 2. Gheorghe Sincai

• A fost poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche,
italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului
de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia,
precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat
bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.
• A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la
întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste
300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga
Transilvanie, propus de episcopul Grigore Maior.
• În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica,
Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de
către elevi.
• Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens scrisă în spirit iluminist de
superintendentul Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai
(1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției norodului.
• 3. Petru Maior

• Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor și a
toată tocmeala bisericețască spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima
dată publicat de Constantin Erbiceanu la București, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în
1948, (XXIV + 154 p.);
• Protopapadichia, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1997.
• Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românești din Ardeal
(1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigore Silași în foaia "Sionul Românesc", Viena,
(1865 - 1866);
• Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici și 11 "iertăciuni";
reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);
• Didahii, adecă învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu
15 cuvântări);
• Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 - 1811, 237 + 296 + 92
p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);
• Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
• Petru Maior, Istoria bisericii românilor, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ioan Chindriș, I, București, 1995.
 George Călinescu şi „complexele” literaturii
române
• Nici un fir de praf nu s-a asezat peste rândurile acestei superbe cărti care este George Călinescu și “complexele” literaturii române,
cu toate că două decenii despart întâia ediție si cea de acum*.
• Două decenii și mai ales o răsturnare colosală de sistem politic, de neimaginat în 1981, la data primei apariții, iar azi foarte probabil
încă nedigerată, neinteriorizată la nivelul conștiinței istorice, nici de generațiile mai vârstnice, nici de cele tinere, ceea ce îngăduie
atâtea curioase si pestrițe amalgamuri intelectuale, produsele dintotdeauna ale vremurilor în criza de repere.
• Scrisă si tipărită într-un moment despre care acum știm că în adâncurile lui se zămislea pieirea unui imperiu printre sateliții căruia se
află și România, reeditată în circumstanțele unei accelerate realcătuiri a “mașinii lumii” după alte criterii și alte reguli decât cele care
funcționaseră până în 1989-1991, cartea lui Mircea Martin pare neatinsă de radicala schimbare a contextelor. I se poate aplica, i s-a
și aplicat, obișnuita constatare că îsi păstrează, întreagă, actualitatea, de nu cumva chiar îi va fi sporit.
• La fel de adevărat ar fi sa se spună însaă că este indiferentă la actualitate, iar unul din secretele longevitatii ar consta tocmai în
aceasta evitare a raportarii la imediat. Fiindca un anumit refuz al actualitatii, ori mai degraba refuzul unei anumite “actualitati”, nu
lipseste. Mircea Martin si-a retiparit cartea în versiunea din 1981, nu a rescris-o, nu a reconstituit paginile scoase de cenzura (a
repus la loc unele cuvinte sau franturi de fraza eliminate atunci, dar aceste recuperari sunt marunte, neesentiale, doar dau o idee
despre nemarginita frica stupida a institutiei), nu a adaugat capitolele pe care nu le-a scris atunci, cum marturiseste el însusi, “ca
efect al cenzurii interioare mai mult sau mai putin constiente”.
• Intr-o vreme cand lumea culturala postcomunista este bantuita de agitate statui vivante în cautare de socluri de martiri si eroi ai
rezistentei anticomuniste, aceasta asumare austera fixeaza o atitudine de o exemplara noblete intelectuala.
• Si fara ostentatie. Intr-un preliminar Argument la editia a II-a, Mircea Martin evoca, pe ton detasat, peripetiile primei aparitii. O
“marturie de epoca”, dar care devine si o marturie despre sine.
• De la cenzura, care oficial nu mai exista de peste trei ani, cartea s-a întors cu pagini lipsa, nu doar interzise. Fusesera scoase în sensul
propriu al cuvantului, scoase si, probabil, distruse - autorul nu a mai reusit vreodata sa reintre în posesia lor. Dupa un timp, cartea a
fost ceruta de “un personaj important de la Consiliul Culturii” (denumirea de atunci a Ministerului Culturii era “Consiliul Culturii si
Educatiei Socialiste”), care voia sa-i verifice “orientarea ideologica”.
 George Călinescu şi „complexele” literaturii
române
• Verificarea se prelungeste, blocajul dureaza mai multe luni, pana cand autorul este chemat de directorul editurii,
Mircea Sintimbreanu, la “o discutie”. Desi matinala, desi într-un birou oficial, discutia este umanizata de o sticla de
whisky, pusa de la început pe masa de directorul editurii, un simbol al destinderii cu atat mai pregnant, cu cat în
epoca asemenea alcooluri nu existau în comert. Al doilea obiect important este “un carnetel”. Tot al directorului
editurii: aici sunt notate impresiile dupa lectura cartii. Impresii “personale”, sustine Mircea Sîntimbreanu, desi în
epoca era un secret cunoscut de toata lumea ca slujbasii din edituri, de la redactori la directori, erau obligati sa
prezinte ca fiind ale lor observatiile facute de cenzura, astfel încat publicarea unei carti implica doua randuri de
targuieli, una între editori si cenzura, alta între editori si autori, editorii fiind astfel destinati rolului de “tapi
ispasitori”.
• Comunicate autorului, impresiile iau forma unor “sugestii” de modificare a textului, “mici, dar importante” si, mai
ales, decisive pentru aprobarea aparitiei.
• Tot “degustand si închinand din vreme în vreme”, sugestiile sunt acceptate, dar cu doua exceptii. Mircea Martin a
reusit sa obtina ramanerea unei propozitii din Argument (“Nici un decret nu va putea stabili vreodata un mod -
singurul - de a fi patriot”) si a ultimelor doua fraze ale cartii - “Exemplul lui Calinescu poate servi spre a ne convinge
ca patriotismul nu se confunda cu traditionalismul si nici macar cu iubirea pentru traditie sau cu evlavia fata de
trecut. Patria de azi poate fi preferata celei de ieri, dupa cum patria de maine poate fi si chiar trebuie preferata celei
de azi”.
• Adevarate si suparatoare în 1981, aceste afirmatii raman la fel de adevarate si suparatoare în 2003: caci se opun
absolutizarii si confiscarii Binelui (sau a cauzei drepte), indiferent de continutul care i se atribuie. Pe ton calm, nu sub
forma de manifest incendiar. Asa cum nici marturia despre aparitia cartii nu se preface într-o confesiune patetica, de
natura sa-l aseze pe autor într-o ipostaza cat mai favorabila, de victima, de martir, de erou sau de toate laolalta.
 George Călinescu si „complexele” literaturii
romane
• Miza reala a scurtei evocari este alta, adevarul uman si istoric al epocii trece înaintea perceptiei subiective.
Desi epica, probabil pentru a se ocoli generalitatile, marturia lui Mircea Martin capata sensul unui subtil
concentrat de analiza istorica.
• Aceasta esentializare, stilistic tradusa prin concizie si masura, este si principala caracteristica a cartii lui
Mircea Martin despre G. Calinescu si “complexele” literaturii romane, foarte probabil cea mai buna opera a
lui de pana acum. Longevitatea prin ea i se explica în primul rand. Mascata de o fobie a superficialului si
frivolitatii avand ca rezultat o rigoare si o sobrietate expresiva ce au fost uneori confundate cu
impersonalitatea, o vointa încordata, poate chiar o mistica a justetii imprima scrisului sau o tensiune ce-i
asigura si în timp o invidiabila rezistenta. Frazele lui par daltuite într-o materie dura, greu perisabila, dar
acestei austeritati îi corespunde o anume atitudine intelectuala. Unul dintre “complexele” criticii romanesti
de dupa 1960-1965 a fost (si a ramas), de pilda, cel al noilor metode. Citite în simpla lor însiruire
cronologica, lucrarile multor critici ale caror începuturi au fost aproximativ simultane cu debutul lui Mircea
Martin sunt marcate pana la fanare de trecerea prin succesivele “metode” prefacute în tot atatea mode, cu
idoli de-un moment si terminologie azi vetusta. Nu este si cazul lui Mircea Martin, care a preferat sa
asimileze selectiv, în acord cu personalitatea proprie si fara sa faca vreodata uz de referinte decorative si de
jargoane perisabile. De altfel, înca un semn distinctiv, toate trimiterile bibliografice din G. Calinescu si
“complexele” literaturii romane sunt facute la editiile princeps, si nu pentru efecte de fatada. Serios,
temeinic, mizand pe exactitate si precizie, Mircea Martin foloseste cu zgarcenie persoana întai singular,
fara a fi totusi frigid aulic.
• Discretia afectiva e o forma de implicare precumpanitor intelectuala a cititorului în acea cautare a
esentialului pe care o propune fiecare scriere a lui. Dictiunea ideilor, titlul unei carti de Mircea Martin
aparute tot în 1981, are valoarea unei declaratii de identitate si, deopotriva, a unui manifest.
 La Italia
Gheorghe Asachi
• Locul ocupat candva de maretii romani este un loc sfant, care aduce aminte si astazi de
bataliile si luptele ce s-au petrecut intre ei si popoarele pe care le-au cucerit cu atata
stradanie. Versul „unde floarea nu se trese sub un ceri ce-i tot senin” se refera la faptul ca
viata romanilor nu a fost una usoara mereu, dar ei au muncit si au luptat pentru ei u ravna
iar munca lor a dat roade, desi nu intotdeauna viata e senina, floarea muncii lor se vede
frumoasa si maiastra chiar si in ziua de azi.
• Gheorghe Asachi imbina in aceasta poezie de adoratie elemente si termeni istorici
referitori la luptele dintre daci si romani, la conducatorii ambelor parti si la urmarile
luptelor dintre cele doua civilizatii. In strofa a patra este prezentata Columna lui Traian,
falnica, simbol al rezistentei romanilor si al puterii lor de lupta.apare o comparatie meinta
sa faca columna lui Traian mai puternica ”ca un turn de fier intreaga sta colona lui Traian”,
este intreaga, puternica, exact ca si fierul, indistructibila, la fel ca puterea Imperilui
Roman. Aceasta zidire este o povestire a decaderii lui Decebal: „cum cu patria sa pere-a
Decebalului ostean” si a romanizarii poporului dac: „si cum in desarta Dacie popor nou se-
ntemeiaza”. Ultimul vers al acestei strofe exprima credinta lui Asachi referitoare la faptul
ca romanii sunt un popor d origine latina, romana: „de-unde limba, legi si nume a
romanilor dereaza”.
 La Italia
Gheorghe Asachi
• In ultimele versuri ale poeziei autorul exprima faptul ca desi sunte un popor
latin exista foarte multe elemente dacice in limba noastra, in modul de a trai,
de a vorbi, de a gandi: „un roman a Daciei vine la strabuni, ca sa sarute
Tarana de pe-a lor mormanturi si sa-nvete-a lor virtute!”. Aici este explicat
respectul pe care il avem pentru stramosii nostrii, dacii, pentru curajul cu
care si-au aparat teritoriul si pentru viata lor.
• Poezia mai face referire si la mari filozofi sau descoperitori cum ar fi:
Aristotel, Rafael, Galileo Galilei si Columb. Lor, autorul le asociaza un
caracter roman, astfel fiind recunoascuta din nou inteligenta si maretia
Imperiului Roman.
• Prin aceasta opera literara, scriitorul Gheorghe Asachi a oglindit teoria
latinitatii poporului roman din punctul sau de vedere, adoptand o stare de
respect fata de romani si mandrie fata de apartenenta la spiritualitatea
romana.
Formarea poporului roman si a limbii romane
• Poporul român plămădit din romanizarea triburilor trace, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe
ambele maluri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii Nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură teritorială cu
lumea romană din Apus.
• Procesul de romanizare, s-a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de către romani. Începănd cu anul 15
după Hristos când a fost organizată provinciei Moesia Inferior şi Moesia Superior ,geto-dacii vin în direct cu
lumea romană. Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Pârvan, “tot malul drept al Dunării
era plin de oraşe şi cetăţi romane”. Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele două Moesii, provincii
care au fost cucerite cu aproape două secole înaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare
a populaţiei romanizate în populaţie românească propriu-zisă să continue într -un ritm alert. Un rol important
în procesul de romanizare la avut oraşele formate şi consolidate de romani cuceritori în cele aproape două
secole de dominaţie politică îndeosebi în Transilvania, Banat şi Oltenia.
• Limba română provine din latina populară vorbită, NU din cea scrisă. Fondatorul filologiei romane
• Friederich Diez susţine că din fuziunea a două limbi se naşte a treia, în care se impune cea mai evoluată. Apoi
explicaţia este continuată prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat) (neolatin)
din care au rezultat limbile romanice: limba dacă s-a contopit cu limba latină populară din care a rezultat limba
română. Poporul român este urmaşul geto-dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto -dacii au fost nevoiţi să
se amestece, începând cu anul 106, cu coloniştii romani, aduşi în Dacia după al doilea război cu Imperiul
Roman, din diferite zone ale Europei, Africii şi chiar Asiei. Vorbitor de limbă latină populară, limbă pe care au
impus-o popoarelor cucerite şi mult superioară limbilor autohtone.
Formarea poporului roman si a limbii romane
• Dacia fiind transformată în provincie a imperiului a fost ocupată de armată, apoi de meseriaşi si negustori din diverse
părţi ale Imperiului Roman. Civilizaţia şi cultura acestora, face ca Dacia să prospere, fiind şi o ţară bogată. Încetul cu
încetul populaţia autohtonă s-a desprins cu instituţile, cu civilizaţia şi cultura romană, apoi pe măsură ce trecea timpul
au învăţat latineşte – proces ce se numeşte romanizare. Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară
au făcut-
• o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu
ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, etc., apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în
ce mai mulţi. După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia, datorită migraţiei popoarelor. Ei au lăsat
populaţia daco-romană fără apărare în faţa goţilor, vizigoţilor, huniilor, gepizilor. Ele se luptau adesea unele cu altele,
împingându-se spre Roma sau Constantinopol. Populaţia daco-romană, nemaiavând armată permanentă nu putea să-I
alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca dacoromani. Au trebuit să se retragă în locuri ferite, unde
invadatorii nu ajungeau prea uşor.
• Un factor important în continuarea procesului de romanizare a Daciei la constituit creştinismul . Un rol important în
constituirea creştinismului l-a avut coloniştii şi ostaşii aduşi în Moesia Inferior şi Dacia Traiană.
• Creştinismul la români s -a produs chiar înainte de declararea creştinismului ca religie oficială după romani. Pătrunderea
slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs schimbări în această parte a Europei. Primul val al slavilor, se înscrie în
secolul al VI – lea. Ei s- au aşezat în peninsula Balcanică peste populaţia romanizată. O parte din ei au trecut în nordul
Dunării unde densitatea populaţiei romanizate este mai mare. Convieţuind cu eceste popoare autohtone, ei încep să se
romanizeze, să primească multe cuvinte de la autohtoni în limba lor, proces ce se manifestă şi invers.
• În secolul al VII-lea Europa este călcată de barbarii care sunt toţi de rasă galbenă (popare turanice), bulgarii, tătarii,
turcii si ungurii. Abia în sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultură românească în limba română cu litere latine în
perioada
 Bogdan Hasdeu
• Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894),
monumentala Arhivă istorică a României și Istoria critică.
• La Iași a publicat Arhiva historică a României (1865-1867), în care multe
documente vechi slavone și românești au fost editate pentru prima dată. Începută
în 1865, Arhiva este o colecție în trei mari volume de documente străine și interne
privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un mare număr de
acte inedite românești și străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor
istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Șincai,
de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu și Laurian și de letopisețele lui
Kogălniceanu.
• În Historia antică a Românilor (1875), deși incompletă, începe investigațiile critice
asupra istoriei României.
• Istoria critică (1873-1874) își propune studierea secolului al XIV-lea, epoca
înființării formațiunilor statale românești din nordul Dunării. Au apărut numai un
volum și un fascicul din al doilea volum.
 Revolta fondului nostru nelatin
 
•Articolul "Revolta fondului nostru nelatin", aparut in revista "Gandirea" in 1921,
se incadreaza in viziunea traditionalista a acestei reviste, fiind scris de Lucian Blaga
pentru a contracara exclusivismul latin in configurarea componentei spirituale a
poporului roman:  "Un prieten imi vorbea despre inraurirea slava asupra literaturii
romane; inchinator indarjit la altarul latinitatii - clare si masurate - el nu ingaduia nici
cea mai mica alterare sau spalacire a acestuia prin «maximalismul» slav." 
•Se ajunge, in felul acesta, la un "exclusivism latin", prin care multi impartasesc
convingerea ca exista spirite nationale si culturi superioare si inferioare, de pilda
parerea lui Anatole France despre opera lui Dostoievski, aceea ca ar fi "o monstruoasa
ciudatenie". 
•Mostenirea acestei atitudini despre latinitate este expresia unor timpuri mai vechi,
"cand a trebuit sa suferim rasul batjocoritor al vecinilor, care cu orice pret ne voiau
subjugati." 
In momentul aparitiei studiului, aceasta atitudine nu este decat dovada unor vremuri
zbuciumate ale istoriei, in care lumea se supune unor reguli ale dezvoltarii organice in
spirit meliorist. Pentru a-si argumenta pozitia despre "insemnatul procent de sange
slav si trac, ce clocoteste in fiinta noastra", Lucian Blaga supune analizei un experiment
biologic semnificativ: "Cunoastem experimentul incrucisarii unei flori albe cu o floare
rosie a aceiasi varietati. Biologii vorbesc despre asa numitele dominante." 
 Revolta fondului nostru nelatin
• Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii noastre; închinator îndârjit la altarul latinitătţi - clare şi
măsurate - el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin "maximalismul sclav" [...]. În
entuziasmul de o clipă al învierii - sUnt foarte mulţi cei ce împărtaşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole
France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudăţenie.
• Se exagerează. Şi nu ţnţelegem de ce.
• Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor,
care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. - Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai
atât: latini - limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, - dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul
procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu
mai multă îndrăzneală. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul leşnicios al celor mulţi îngâmfaţi, aruncându-le în
suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea
că adevarul trebuie să fie expresiv - şi că miturile sunt prin urmare mai adevarate decât realitatea.
• Cunoastem experimentul incrucisarii unei flori albe cu o floare rosie a aceleiasi varietati. Ce inseamna cuvantul acesta ?
Ca si generatiile noua ce se nasc din impreunarea elor doua flori – insusirile uneia dintre ele sunt stapanitoare;
bunaoara, cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit insa ca din cand in cand, cu oarescare ciudata regularitate, reapar si
insusirile curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din mister, cand nici nu te astepti. Vechile insusiri le-ai crezut pierdute
pentru intotdeauna, ele se afirma totusi din timp in timp in toata splendoare lor trecuta. Intr-o indepartata analogie cu
experimetul acesta biologic – atat de convingator in simplitatea sa se poate spune, că în spiritul românesc e dominantă
latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am
împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e
adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.
 Memento Mori
Mihai Eminescu
• Opera literara „Memento mori” este un poem istoric pe care se bazeaza intreaga opera eminesciana istorica. Poezia a mai fost numita si
„Panorama desertaciunilor” si face referire, pe rand, la marile civilizatii, format pe baza succesiunii evenimentelor si popoarelor.
• Titlul operei este sugestiv, si reprezinta un adagiu antic, o expresie draga imparatului Marcus Aurelius, „memento mori” insemnand
„aminteste-ti ca vei muri”. Poezia vrea sa exprime prin succesiuena civilizatiilor faptul ca tot ceea ce face omul este trecator si muritor si
nimic din ceea ce este omenes nu va dainui in veci.
• Istoria evocata in acest poem se imbina cu mitul, viziune poetica ce duce la accentuarea ideei de vis, prezenta in special la inceputul
poeziei, dar si la sublinierea faptului ca sunt chemate in amintire "orele astrale" ale omenirii, momentele de schimbare, civilizatiile de
rascruce ale istoriei si mai ales ale omenirii.
• In episoade diferite ca intindere sunt evidentiate succesiv Babilonul, Egiptul, biblica Palestina, Grecia si Roma Antica, Dacia mitica, si in
sfarsit Franta Revolutiei si a Imperiului napoleonian. Roma apare in toata maretia ei ca un "urias popor de regi", iar incendierea ei de catre
Nero este descrisa in versuri de care Eminescu isi va aminiti cand va evoca in "Imparat si proletar" Parisul, cuprins de flacarile Comunei.
• Episodul Babilonului este un prilej de a sugera motivul soartei schimbatoare ("fortuna labilis"). Eminescu dovedeste o cultura extraordinara
pentru 22 de ani (mitlologie si istorie universala) si o mare capacitate de a exprima artistic, intr-o limba extrem de nuantata, aceste
realitati.
• Din intregul poem "Memento mori" episodul egiptean este singurul publicat de Eminescu insusi ("Egipetul"). Fragmentul dedicat magiei
faraonului insetat de cunoastere isi gaseste dezvoltarea in nuvela fanatstica neterminata "Avatarii faraonului Tlŕ"
• Episodul Greciei cultiva o lirica peisagistica, dar contureaza si trei figuri emblematice ale culturii elene: filosoful("cugetatorul"), sculptorul
orb (motivul artistului ce creaza in ciuda ifirmitatilor care ii interzic sa se bucure de receptarea propriei opere aminteste de compozitorul
surd din "Scrisoarea V": "geme/ Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme") si Orfeu, capabil de un cant totodata nascator de lumi
si putand indruma universul spre haos.
• Succesiunea perioadelor istorice se incheie cu momentul Revolutiei franceze si la domniei si caderii lui Napoleon, expresie a unei idei ("N-a
fost om acel ce cade, ce a veacului gandire/ Atrait in el(...)"), invins tot de fortele Nordului, materializate de asta data in iarna ruseasca:
"Nordul m-a invins – ideea m-a lasat".
 Memento Mori
Mihai Eminescu
• In aceasta poezie, poetul Mihai Eminescu nu face referire si nus eintoarce la miturile clasice, la cele biblice sau
la cele crestine, ci se duce la mitul istoric, inspirandu-se in primul rand din folclorul romanesc si deci aderand la
mirul romanesc. Important este episodul dacic in care este prezentata lupta dintre cei doi zei, zeul roman si zeul
dac: Zamolxe. Zeul dac este incoltit din toate partile de alti zei cum ar fi: Joe si Mart. Mart este cel care il ataca
primul pe Zamolxe: „Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe aţintit;” , iar Joe reprezinta frica prin versurile:
„Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe
Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe
Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car ¬
El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale
Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar.”
• Zamolxe reprezinta in aceasta poezie poporul dac in momentele cele mai periculoase si anume, in razboaile sau
bataliile pe care le-a purtat cu Imperiul Roman. Mart reprezinta primele batalii pe care dacii le-au castigat, iar
Joe este insasi prevestirea ca romanii vor cucerii intr-un final Dacia si o vor romaniza, ca pe un fenomen ce nu
poate fi evitat, ca pe un fapt real, viitorul care se apropie cu certitudine. Insa Zamoxle nus e da batut si lupta
demn cu toata puterea sa, astfel devenind un simbol al rezistentei tuturor fortelor panatului strabun in fata
Imperilui Roman.
• Mihai Eminescu arata in aceasta istorica poezie care sunt stramosii nostri si cum dacii au fost cuceriti de
romani, popor cuceritor, suprem, luptator, mereu in frunte.
Mituri despre daci care nu au renuntat la vita
de vie
• În vremea regelui Burebista, marele preot Deceneu a cerut dacilor
să îşi distrugă viile, afirma istoricul Strabon. „Ca o dovadă pentru
ascultarea ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să
taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, arăta Strabon, despre
Deceneu. „Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul
Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile
pentru ca nu cumva ispita băuturii să smintească firea cea bună a
poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii,
căci pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de
blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege
cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate
frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o putere
aşa de temută”, scria Alexandru Vlahuţă.
 Mituri despre daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”

• Miturile despre geto-daci sunt numeroase. Cele mai cunoscute se referă la: modul în care dacii au renunţat la
viticultură, expresia prin care erau caracterizaţi ca fiind "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, jertfele aduse lui
Zamolxis, teama de cer, faptul că plângeau la naşteri şi petreceau la înmormântări, steagul misterios al dacilor,
lupul dacic, comoara lui decebal, scrierile şi limba dacilor şi viclenia regelui Decebal. Mituri despre daci – cum
au renunţat la viţa de vie În vremea regelui Burebista, marele preot Deceneu a cerut dacilor să îşi distrugă viile,
afirma istoricul Strabon. „Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi
să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, arăta Strabon, despre Deceneu. „Cu optzeci de ani înainte de Hristos,
porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile pentru ca nu cumva ispita
băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci
pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa
se înţelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire
aşa de întinsă şi la o putere aşa de temută”, scria Alexandru Vlahuţă. Mituri despre daci – „cei mai viteji şi mai
drepţi dintre traci” Într-una dintre cele mai vechi menţiuni documentare, geţii au fost numiţi “cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”. Afirmaţia a aparţinut istoricului elen Herodot şi a fost făcută în urmă cu 2.500 de ani, în
“Istorii”, în care autorul antic prezenta campania militară condusă de regele Darius, al Persiei, împotriva sciţilor.
Armatele persane au ajuns şi pe actualul teritoriu al ţării, iar Herodot făcea referire la însuşirile geţilor în
următorul context: “Înainte de a ajunge la Istru, Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci
tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de orasul
Mesambria-numiti skyrmiazi şi nipsei - i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care
luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci”,
informa Herodot, potrivit autorilor volumului “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964)
 Mituri despre daci care plangeau la nasteri si
petreceau la inmormantari
• Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se
jertfească, scriau autorii antici. Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul
“Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot,
despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte.
“Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că:
rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le
îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate
suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi
bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi
arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu
Crişan. Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu
bucurie. Unii autori afirmau că, dovadă pentru modul în care dacii se raportau
la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra
cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună aceştia, potrivit
cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.
 Asemanari dintre daci si romanii de astazi
• Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia
poporului nostru până astăzi: construcţia caselor de la munte, portul
nostru popular – care este acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe
columnă.

• Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării,
aceeaşi îmbrăcăminte cadacii de pe columna lui Traian. Asemănarea
dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a fost
recunoscută pânăşi de către Şcoala Ardeleană.

• Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o

recunoaştere implicită acontinuităţii daco-geţilor în Dacia şi după
cucerirea şi colonizarea romană.