Iubirea în

creația
eminesciană
 Mihai Eminescu - Scrisori
către Veronica Micle

 Eminescu i-a atribuit iubitei lui mai multe nume de alint.

Corespondența dintre cei doi arată că poetul o răsfăța, spunându-i
„Dragă Cuță”, „Momoți dragă”, "Nică", "Doamna mea" , "Dulcea
mea Doamnă" și alte astfel de dezmierdări.
 La rândul ei, Veronica îl alinta ca pe un copil, numindu-l "Eminul
meu iubit", pe cel care avea să devină poetul nepereche al
României.
 Dragostea dintre poetul Mihai Eminescu și Veronica Micle este cel
mai bine ilustrată de corespondența purtată de cei doi. Aceasta se
întinde pe parcursul a 17 ani și cuprinde scrisori care oferă detalii
esențiale despre viața lor și despre povestea de iubire pe care au
trăit-o.
El, un tânăr cu față ascuțită și ochi pătrunzători, ea
un „înger blond” cu ochi albaștri, o femeie de o
frumusețe deosebită.Iubirea dintre ei a fost
spectaculoasă, plină de neprevăzut, cu despărțiri și
împăcări repetate, cu episoade pasionale și gelozie,
cu trădare și durere sfâșietoare.Despărțiți de un soț
și o lume întreagă, cei doi amorezați își descriau
durerea în versuri și își exprimau sfâșietor
sentimentele. Poeziile lor par a fi scrise unul pentru
altul, iubire pentru iubire, lacrimă pentru lacrimă,
suspin pentru suspin…Până și fanteziile lor erau
conturate în același mod și două inimi vibrau la
unison prin cuvintele profunde, pline de
sens. Soarta le-a fost pecetluită de o povară pe care
au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iubirea
le-a fost așternut și zbor către o altă lume.
 Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-
o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că
amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea
amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. 
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-
o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că
amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea
amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. 

Veronică, dragă Veronică,

Măi ramură de liliac,
Oui! Je t’aime, je t’aime, je t’aime! Necazul meu psicologic unit cu o
strașnică nevralgie, durere de cap și de măsele, m-a făcut ursuz… iar tu,
din ursuz mă faci diplomat, ceea ce, din nefericire, n-am fost niciodată.
Ți-aș trimite fotografia, dar mă tem că n-ai vedea în ea decât un matuf,
cu fața umflată de orbalț, cauză pentru care nici nu mă fotografiez.
Când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi
nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de
ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire,
care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această
unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi
izvorul îngrijirilor mele.
Septembrie 1882 (ultima scrisoare)

Doamna mea,
    Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un
pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede,
momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte
poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e
desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi
nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce
înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând
un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă
iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
   Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.
   Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în
viață când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o
jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că
nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu
cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?
   De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi
ești ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ți fi
cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de
Marile iubiri ale lui Eminescu

Se pare că primul fior al iubirii i-a dat ghes

poetului, până la vârsta de 16 ani,
adolesecentul de atunci îndrăgostindu- se de
o fată, Elena, cu trei ani mai mare decât el.
Moartea năprasnică şi timpurie a acesteia îi
va inspira lui Eminescu versurile din poezia
“Mortua Est”.
Mortua est!
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
    Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
    Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
    Când norii cei negri par sombre palate,
    De luna regină pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
    O rază te-nalţă, un cântec te duce,
    Cu braţele albe pe piept puse cruce,
    Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
    Argint e pe ape şi aur în aer.
Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas.. alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -.
Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?.
    Dar poate acolo să fie castele
    Cu arcuri de aur zidite din stele,
    Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
    Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;.
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
    O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
    Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
    O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
    Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.  Văd vise-ntrupate gonind după vise,
-Dar poate.. o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum' cele bune..
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
     Se poate ca bolta de sus să se spargă,
     Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
     Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
     Ca prăzi trecătoare a morţii eterne.
Ş-atunci de-a fi astfel.. atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut..
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
    Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
    De racla ta razim eu harfa mea spartă
    Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
    O rază fugită din chaos lumesc.
Ş-apoi.. cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi.. dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
    A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
    Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
    Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
    Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?.
     La ce?.. Oare totul nu e nebunie?
     Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
     Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
     Trăit-ai anume ca astfel să mori?.
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Cadrul liric prezinta imaginea sumbra a cimitirului: "umezi morminte", "sunet de clopot", careia eul ii atribuie un caracter
sacru: "orele sfinte". La Eminescu, moartea este privita ca trecerea de pe un taram pe altul, de pe "al lumii hotar" in lumea
sfintilor: "Trecut-ai cand ceru-i campie senina". Imparatia cerurilor se prezinta ca insasi perfectiunea prin metaforele "rauri
de lapte" si "flori de lumina"; pana si "norii cei negri" isi etaleaza grandiozitatea aparand ca "sombre palate" in care stapana
este "luna regina".
In strofa a treia, se contureaza portretul iubitei moarte "o umbra de-argint stralucita", al carui "palid suflet" si-a inceput
drumul ascensional spre "a norilor schele". Calatoria sufletului e insotita de elemente divine: "O raza te nalta, un cantec te
duce". Eul liric remarca marea diferenta dintre trup si suflet. Sufletul este pregatit sa-si ia zborul, asemenea unui inger, "cu
aripi ridicate", pe cand trupul zace in sicriu "cu bratele albe pe piept puse cruce". Eul marturiseste: "Vad sufletu-ti candid
prin spatiu cum treci;/ Privesc apoi lutul ramas... alb si rece". In discursul liric se intrezareste o speranta deoarece eul
remarca surasul "ramas inca viu" de pe buzele iubitei.
In a sasea strofa, iubitul pare ca se trezeste din visare, iar luciditatea lui ii provoaca o stare de disperare, de constentizare a
pierderii frumoasei iubite. El isi pune intrebari existentiale referitoare la destin, insa sufletul sau "ranit de indoiala" nu-i
poate oferi raspunsuri: "De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?".
Discursul eului se continua cu o alta descriere a palatelor celeste: "arcuri de aur zidite din stele", "rauri de foc", "poduri de
argint", "tarmuri de smirna", "flori care cant". Frumusetea si stralucirea aceste lumi cer "o sfanta regina". Atributele iubitei
sunt in perfecta armonie cu splendoarea cerurilor: "par lung de raze", "ochi de lumina", "haina albastra stropita cu aur",
"cununa de laur". "Fruntea pala" este atat un semn al trecerii in nefiinta, cat si un simbol al puritatii.
Pe la 18 ani, Eminescu se îndrăgosteşte cu
patimă şi sub toate aspectele, nu doar
platonic, de Eufrosina Popescu, o jună
artistă ce cânta în trupa de teatru condusă
de M. Pascali, în care şi poetul a lucrat o
perioadă. Tânăra femeie, de o tulburătoare
frumuseţe, care purta numele de scenă de
E. Marcolini, era cu aproape 10 ani mai în
vârstă decât viitorul “Luceafăr”, dar n-a
respins avansurile acestuia.
Până la reîntâlnirea cu Veronica Micle, din
1874, în viaţa lui Eminescu, care se
mutase între timp în Berlin, încercând, a
doua oară, să-şi ducă la bun sfârşit studiile
universitare, a existat, se pare, şi o
pasională iubire berlineză.Identitatea
acelei iubite nu s-a aflat, dar se ştie că a
fost repede uitată de poet la Berlin, unde
Eminescu merge la toate cursurile, dar nu-
şi dă examenele, fiind, se pare, ”ocupat”
cu o frumoasă croitoreasă cu ochi albaştri,
Milly.
O altă femeie care l-a făcut pe Eminescu să-şi piardă minţile,
deşi se afla într-o relaţie cu Veronica Micle, a fost o scriitoare
nemţoaică din suita reginei Elisabeta I a României. Se numea
Mite Kremnitz şi se născuse în 1852 la Greifswald, în Germania.
Venise în România în 1875 şi se stabilise cu soţul ei, medicul
 Wilhelm Kremnitz, care era în acelaşi timp şi cumnatul lui Titu
Maiorescu, în Bucureşti. Îl cunoaşte pe Eminescu, în timp ce
acesta era redactor la ziarul ”Timpul”, în Bucureşti.  Flacăra
iubirii se aprinde, spun specialiştii, în anul 1879, când poetul îi
predă lui Mite, lecţii de limba română. De altfel, se cunoscuseră
fiindcă frecventau aproape acelaşi anturaj.
   ”Amândoi realizează faptul că se iubesc. Poetul îi dărui, de
ziua ei de naştere, un caiet mic cu poezii (din care nu lipseau
”Cu mâine zilele-ţi adaogi”, ”Despărţire”, ”Foaie veştedă” şi
„Atît de fragedă„) în manuscris. Era, de astă dată, nu un semn de
dragoste, ci de omagiu, ultima poezie fiind considerată de ea
inspirată. Peste câteva lecţii, Eminescu îi mărturiseşte, totuşi,
Mitei iubirea, deşi ştia bine că ea nu putea fi niciodată a lui”, se
arată în articolul lui Zigu Ornea. Dragostea era imposibilă din
cauza statului diferit şi a diferenţei de avere dintre cei doi. 
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Cu mâine zilele-ţi adaogi...
Din orice clipă trecătoare   Poezia transmite in mod direct starile si
íst adevăr îl înţeleg,
sentimentele de tristete si durere  ale eului liric
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
pentru trecerea timpului, prin intermediul unui
limbaj figurat. Prin epitetul ,, clipă trecătoare’’
De-aceea zboare anu-acesta poetul vrea sa spuna ca timpul trece si nu se mai
Şi se cufunde în trecut, intoarece. Repetitia – versurile ,,Cu mâine
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi’’ se
Ce-n suflet pururi ai avut. repeta in prima si a saptea strofa pentru a
accentua trecerea timpului. Metafora ,, Crăiasa
Cu mâine zilele-ţi adaogi, dulcii dimineţi’’ poate sugera trezirea,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
iluminarea, cunoasterea de sine. Poezia are un
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.
caracter gnomic deoarece este o reflectie,
cugetare despre trecerea timpului.  Tema este
timpul, si mai exact trecerea timpului.
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
 Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
La ce simţirea crudă a stinsului noroc Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-
Despărțire Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău: pleoape,
La ce statornicia părerilor de rău,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de
Când prin această lume să trecem ne e scris
drum...
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor, Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi. Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi - Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi? Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Din poezie nu reiese motivul despărțirii. Ceea ce se sugerează este că iubita nu mai este cea de altădată, că nu-și mai aparține,
că s-a dăruit – putem presupune – altui bărbat.
Dar învinovățirea este vagă, ipotetică, neconvingătoare. De altfel, în continuare, poetul nu o repetă și nici n-o completează, ci
schimbă subiectul cerându-i iubitei cu ardoare să-l uite.
Dorința poetului este de a fi uitat cu desăvârșire, ca și cum nici n-ar fi existat în viața femeii, de a dispărea integral, definitiv
din lume, de a avea parte de inexistența absolută a cuiva care nu s-a născut și nici nu se va naște vreodată.
Demn de remarcat este faptul că strania solicitare, tranșantă, care în principiu nu ar mai putea lăsa loc unor nuanțări sau
circumstanțieri, se desface într-un discurs melodramatic El îi pretinde iubitei nu pur și simplu să-l uite, ci să fie nemiloasă cu
el, hărăzindu-l unui sfârșit cumplit.
În Despărțire, autoflagelarea ține de retorica sentimentală. Poetul își înduioșează iubita pentru a obține de la ea mai multă
dragoste chiar în momentul în care îi cere să-l uite pentru totdeauna
Foaia veștedă
Vântu-o foaie vestejită
Mi-au adus mişcând fereasta -
Este moartea ce-mi trimite
Fără plic scrisoarea-aceasta.
Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.
Cum copacu-şi uită foaia
Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dânsa scrise.
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de faţă,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viaţă.
In primele 2 strofe poetul reliefeaza starea lui
permanenta si sentimentele pe care i le creaza
ideea mortii .Poetul se situeaza undeva deasupra
unei axe de zbor,calcand cu siguranta ideea de
ingenuu.Viata si moartea sunt sugerate
asemenea ,ca doua plane suprapuse ale firii.Poetul
Dulcea lor zădărnicie
se arata sigur,ferm dar cu melancolie in fata
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deşi-mi stau atât de triste sensului vietii si asupra esecurilor situate in
Că nu pot muri pe loc. trecut.Dragostea si moartea gasindu si in acelasi
timp legamantul  in propria singuratate.
Voi păstra întreg amarul
Şi norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă-napoi;
Numai vestea blând-a morţii,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană,
Dând la patime repaos.
Atât de fragedă
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?
  La nivel metaforic. in primele sase
strofe, imaginea femeii adorate se
constituie dintr-o suita de
comparatii; aparitia luminoasa care
pluteste parca pe deasupra lucrurilor
apartine mitului si visului de iubire;
bratele reci si marmoreene sunt ale
anticei Venus evocata de Eminescu si
in poezia "Venere si Madona".
  Proiectia in mit se adanceste in
versul "Mireasa blanda
din povesti" (s.n), cel de al doilea
epitet trimitand la imaginea unei
zane.
  In ultimele trei strofe, plecarea
iubitei umple sufletul poe­tului de o
tristete prelungita etern.
Ultima lui mare iubire cunoscută avea să
fie în anii petrecuţi în Bucureşti, între
1877 şi 1883, una surprinzătoare pentru
mulţi: Cleopatra Poenaru, fiica pictorului
C. Lecca şi verişoară cu I.L. Caragiale.
Această Cleopatra era “o femeie
planturoasă, cu doi copii mari”, divorţată,
dar suficient de fermecătoare, se pare,
încât să-i stârnească inima lui Eminescu.
Pentru ea a scris “Pe lângă plopii fără
soţ”.
Pe lângă plopii fără soț
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea -
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.
Azi nici măcar îmi pare rău
Dându-mi din ochiul tău senin
Că trec cu mult mai rar,
O rază dinadins,
Că cu tristeţe capul tău
În calea timpilor ce vin
Se-ntoarce în zadar,
O stea s-ar fi aprins;
Căci azi le semeni tuturor
Ai fi trăit în veci de veci
La umblet şi la port,
Şi rânduri de vieţi,
Şi te privesc nepăsător
Cu ale tale braţe reci
C-un rece ochi de mort.
Înmărmureai măreţ,
Tu trebuia să te cuprinzi
Un chip de-a pururi adorat
De acel farmec sfânt
Cum nu mai au perechi
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Acele zâne ce străbat
Iubirii pe pământ.
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
   Pe lângă plopii fără soț este un poem al dorului de dragoste, al visului pur. Este visul
tânărului care aspiră spre ideal. Natura este mai săracă, iar componentele ei devin
simboluri ale unei stări sufletești de dezolare, rătăcire și o imposibilă întoarcere.
Materialitatea iubirii este înlocuită cu o retorică a reproșului, complicată pasional prin
gravitatea păgână „ Căci te iubeam cu ochi păgâni […] Părinţii din părinţi.” și
intelectual, prin asociații de finețe filosofică. Femeia care nu a împărtășit amorul
poetului a ratat șansa de a intra prin devoțiunea iubirii în operă și s-a pierdut în uitare. 
   Întregul text liric este dominat de expresivitate, care se realizează prin intermediul
figurilor de stil și a imaginilor artistice. Epitetele precum ochi păgâni, chip adorat, rece
ochi au forță afectivă, sugerând senzațiile și emoțiile profunde ale eului liric iar
metaforele precum fără soț, un rece ochi de mort sugerează atitudinea dezolată a eului
liric și distanțarea geniului determinată de superficialitatea afectivă a femeii iubite.
Referințe critice
• A iubit nemarginit valorile vietii, a cautat in ele granitul absolutului si, negasindu-l,
din amaraciune fata de faza istorica in care i-a fost dat sa traiasca, si din durere,
sfasiere si revolta fata de marginirea fiintei omenesti, a tagaduit ... Aici sta marea
taina a atitudinii eminesciene.   (D. Caracostea)
• Eminescu (…) a fost si ramane cea mai coplesitoare marturie despre forma
inegalabila pe care o poate atinge geniul creator romanesc, atunci cand se alimenteaza
din adancimile fertile si insondabile ale unui fond autentic. (Ștefan Augustin Doinaș)
• Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. (Mircea
Eliade)
• Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita. (Nicolae
Iorga)
• Eminescu depaseste nu numai raza romantica, ci si toate celelalte antecedente
cunoscute; intr-adevar, el ne apare drept unul din cei mai mari poeti ai categoriei
departelui din intreaga literatura universala. (Edgar Papu)
Referințe bibliografice
1) „Mihai Eminescu și Veronica Micle-Scrisori de dragoste”   Ion Ionescu Bucovu,
2019
2) „Bacalaureat 2008 si 2009 - Literatura romana - Comentarii literare” 
  Stoleru Cecilia
3) 
http://www.universdecopil.ro/citate-si-aprecieri-critice-despre-mihai-eminescu-ope
ra-lui-si-poeziile-sale.html
4) http://www.romanianvoice.com/
5) https://www.libertatea.ro/stiri/marile-iubiri-ale-lui-eminescu-540385
Concluzii proprii