UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ
MASTER

 
Specialitatea : Relații internaționale și cooperare
transfrontalieră
Disciplina de studiu: DREPT COMPARAT

TEMA: SISTEMUL JURIDIC AL ȚĂRILOR SCANDINAVE

 
MASTERAND: COROI RODICA
PROFESOR : DINU OSTAVCIUC
 SISTEMUL JURIDIC AL ȚĂRILOR SCANDINAVE
CUPRINS
1.Introducere
2.Dezvoltare istorică
3.Modernizarea dreptului scandinav
4.Izvoarele dreptului
 Introducere
Conceptele de unificare, uniformizare, integrare, globalizare se fac tot mai des
întâlnite atât la nivel mondial cât şi la nivel regional. Fenomene  politico-economice
de genul Uniunii europene nu mai şochează de mult pe nimeni iar succesul unor
asemenea întreprinderi este acceptat treptat de către cei mai înverşunaţi critici.
Mişcarea persoanelor, a mărfurilor, a capitalului tinde din ce în ce mai mult să
ignore frontierele statelor. Raporturile internaţionale au dobândit, în toate domeniile,
o importanţă care va creşte în fiecare an.
Toate aceste aspecte implică renunţarea la autarhia şi orgoliul național în favoarea
deschiderii spre cunoaşterea şi înţelegerea altor tipuri de cultură, asemănătoare sau
compl
et diferite. În domeniul juridicului acest rol gnoseologic îl joacă astăzi Dreptul
comparat. Menirea sa nu este însă doar una teoretică, ci şi una practică, fiind aceea,
aşa cum remarca Rene David, de a contribui la edificarea unei ordini juridice care să
convină raporturilor internaţionale mai sus menţionate. Această «internaţionalizare»
a vieţii juridice ar reprezenta primul şi unul din cele mai importante argumente
pentru studierea dreptului comparat în Facultăţile de drept.
Se poate spune ca dreptul comparat este un ansamblu de
procedee potrivit cărora se realizează compararea unor
norme, a unor reglementări, a unor instituţii sau a unor
sisteme juridice din alte ţări, în scopul practic de a evidenţia
asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune
îmbunătăţirea unora sau celorlalte. René Rodiere spunea:
„dreptul comparat ajută să stabilim redarea 7 subtilă şi
profundă a legăturilor, raporturilor dintre diverse instituţii
ale unui sistem. El permite, în ansamblul instituţiilor şi a
regulilor unui sistem juridic să se releve ceea ce este
esenţial, ceea ce exprimă natura intimă a acestui sistem,
ceea ce constituie fundamentele de care nu te poţi atinge,
fără a proceda la o revedere generală a ideilor morale, care l-
au inspirat şi fără să fi recunoscut structurile sociale care îl
susţin”.
Dreptul scandinav Unele tratate de largă circulaţie
cum ar fi cel semnat de Arminjon, Nolde şi Wolff, văd
în dreptul statelor scandinave: Suedia, Danemarca,
Norvegia, Islanda şi Finlanda, un mare sistem de drept
distinct de dreptul romanogermanic, dar şi de
common-law. Dreptul aplicabil în ţările scandinave nu
se depărtează de la elementele cracteristice dreptului
romano-germanic: preponderenţa actului normativ
scris, inexistenţa (sau existenţa foarte limitată) a
regulii precedentului judiciar, rolul minor al cutumei
şi nu în cele din urmă tradiţia dreptului roman.
Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu, evidenţia în lucrările sale
consacrate dreptului comparat, că dreptul scandinav trebuie să
fie considerat un mare sistem juridic, ci că acesta se plasează,
este adevărat, într-o poziţie marginală şi cu multe particularităţi
în cadrul sistemului romano-germanic. Poziţia dreptului
scandinav nu poate fi înţeleasă fără o incursiune, chiar sumară,
în dreptul suedez, danez, norvegian, finlandez şi islandez,
tocmai datorită faptului că tribulaţiile istoriei au făcut ca aceste
state să fie când unite, într-o formulă sau alta, când separate.
Sistemele ţărilor amintite au avut ponderi diferite iar dezvoltarea
sistemelor juridice ale Danemarcei şi Suediei, în realitate statele
cele mai mari, au avut o puternică influenţă asupra celorlalte.
Aceasta se explică prin istoria politică a statelor
amintite. Din 1387 pînă 84 în 1814 Norvegia a fost unită
cu Danemarca, în 1389 Suedia a fost cucerită de regii
danezi, dar această ocupaţie nu a dăinuit decât până la
1448, când şi-a dobândit independenţa. Din anul 1264
Islanda a fost o provincie norvegiană până în anul 1918,
când s-a desprins de Norvegia, s-a constituit într-un
stat independent şi suveran, legat de Danemarca
printr-o uniune reală, care a durat până în 1944.
Pe de altă parte, Finlanda a fost cucerită încă din secolul al
XIIIlea de suedezi, dominaţia acestora luând sfârşit doar în
1808, când ţara a fost alipită Rusiei ţariste. De-abia în 1918
exercitând dreptul de autodeterminare proclamat de Lenin,
statul finlandez a devenit independent. La aceasta trebuie
adăugat faptul că din 1814 până în 1905 Norvegia a
constituit o uniune reală cu Suedia, pentru a se înţelege
deplin trecutul strâns legat al acestor ţări şi rădăcinile lor
juridice comune. Dreptul privat al ţărilor scandinave poate
fi împărţit în două grupuri de legislaţii: cel danezo-
norvegian şi cel suedo-finlandez.
În secolul XX, statele scandinave au trecut la o
operaţie constantă de modernizare a dreptului lor,
făcând apel la sistemele europene, dar filtrând
principiile acestora, adaptându-le şi uneori
perfecţionându-le, în lumina culturii juridice
naţionale. Această operă de modernizare a fost
realizată în comun, astfel cum vom arăta mai jos, prin
efortul concertat al celor cinci state, realizându-se o
vastă arie de legislaţie unificată, fără precedent în
lume. Acest proces de modernizare, care a avut ca
urmare introducerea unor numeroase instituţii şi
reglementări similare în conţinut celor din statele
Europei occidentale, de factură romano-germanică.
Marile coduri, care stau, cel puţin din punct de vedere
istoric, la baza legislaţiei statelor scandinave, sunt
Codul danez din 1683 (Danske Lov), Codul norvegian
din 1687 (Norske Lov ) care este o copie aproape fidelă
a celui dintâi, fapt explicabil prin aceea că au fost
adoptate, amândouă, în timpul domniei aceluiaşi rege
Cristian al V-lea şi Codul suedez din 1734, cunoscut
sub numele 85 Sveriges Rokes Allruanna Leg. Acesta
din urmă reprezintă o codificare a dreptului suedez
anterior, a cărei elaborare a durat mai bine de o
jumătate de secol.
Cel mai cunoscut şi mai comentat dintre monumentele
legislative scandinave, are la bază vechile legiuiri şi cutume
suedeze, însă reflectă sub numeroase aspecte principiile
dreptului roman. Faptul se explică prin aceea că, începând
din secolul al XVII-lea, numeroşi tineri suedezi au studiat în
universităţile germane, în care dreptul roman sub forma în
care se aplica în Germania, acel „Heutigen Romischer Recht”,
de care vorbea Savigny. Comparând structura codurilor
amintite vom remarca că cel danez şi cel norvegian au o
structură mult mai primitivă decât cel suedez, fiind mai
curând culegeri de soluţii concrete, pe când cel suedez
vădeşte o structură mai elaborată.
În secolul XX, după proclamarea Republicii, au fost adoptate o
serie de acte normative acoperind diverse materii ale dreptului
civil, cum ar fi căsătoria şi contractele (în realitate materia
obligaţiilor) în anul 1929. Scopul acestor acte normative a fost
acela de a adapta Codul general din 1934, care este încă în vigoare,
necesităţilor unei legislaţii moderne. Din anul 1919 Finlanda s-a
alăturat mişcării pan-scandinave de unificare, coordonare şi
cooperare legislativă, rezultatele ei fiind de cea mai mare
însemnătate pentru conturarea sistemului juridic finlandez.
Tendinţa de uniformizare legislativă a început să se manifeste încă
din 1879, mai întâi între Danemarca, Suedia şi Norvegia, pentru
că, după trecerea anilor, să adere la ea atât Finlanda cât şi Islanda.
O ultimă particularitate pe care o semnalăm în dreptul
scandinav este rolul însemnat pe care este chemat să-l joace
cutuma. Este uşor de explicat de ce, într-o zonă cu
reglementări moderne care nu epuizează întreaga ordine de
drept, cu coduri învechite şi depăşite, apelul la cutumă este
frecvent. Există materii întregi în dreptul civil care, nefiind
reglementat prin legislaţia scrisă, rămân cutumă. Printre
acestea semnalăm materia responsabilităţii civile şi cea a
contractelor speciale. Trebuie însă subliniat că această
cutumă, care nu este înscrisă în nici un cutumier, ca în
Germania sau Franţa, trebuie să fie consacrată
jurisprudenţial. Este vădită apropierea de common-law din
dreptul anglo-saxon şi depărtarea considerabilă de cutuma
extrajudiciară cum este întâlnită în toate ţările pe 87
continentul european.
 Bibliografie
  
1. Wahlgren, P. (2007). Ce este legea scandinavă? Drept social privat. Stockholm:
Institutul de Drept Scandinav din Stockholm, Facultatea de Drept, Universitatea
din Stockholm.
2. Swift, H. (2017). LibGuides: Țările nordice: Ghiduri de bibliotecă IALS. [online]
Libguides.ials.sas.ac.uk. Disponibil la: https://libguides.ials.sas.ac.uk/nordic
[Accesat la 6 noiembrie 2018].
3. Hiorthoy, F. (2016). Drept scandinav. [online] Enciclopedia Britannica.
Disponibil la: https://www.britannica.com/topic/Scandinavian-law [Accesat la 6
noiembrie 2018].
4. Cagan, D. și Simonyi, A. (n.d.). Căi nordice.
5. Husa, J., Nuotio, K. și Pihlajamäki, H. (2007). Drept nordic. Anvers: Intersentia.
6. Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu - Drept privat comparat, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997.
7. Victor Dan Zlatescu - Panorama Marilor Sisteme Contemporane de Drept,
Editura Continent XXI, 1994;
8. Dr. Victor Dan Zlatescu - Mari Sisteme de Drept în Lumea Contemporana,
Editura DE-CAR-COMPEX, 1992.