BĂTĂLIA DE LA

MANZIKERT
 INTRODUCERE
Bătălia de la Manzikert este considerată ca fiind un punct de cotitură în
istoria Imperiului Bizantin, bătălie care va deschide calea către cucerirea
turcească. Unii istorici sunt de părere că nu înfrângerea propriu-zisă a fost de
vină, ci războiul civil ce a urmat după bătălie.
Bizantinii își aveau rădăcinile în Antichitatea Greco-Romană și perioada
precreștină, crezând că se află sub protecție divină și împărații bizantini
reprezintă voința divină pe pământ. Capitala lor era socotită ca ,,A doua Romă’’.
Acest statut de superioritate al bizantinilor a deranjat popoarele învecinate.
Multe popoare vecine au fost integrate imperiului și bizantinizate. Numai cele de
la periferie, nevorbitoare de limbă greacă sau nemajoritare de religie ortodoxă
au rămas în afara acestui proces de aculturație. Căteva dintre aceste popoare au
fost – armenii, sirienii, arabii și georgienii.
 CONTEXT ISTORIC
Armenii au avut un rol important în contextul bătăliei de la Manzikert. Societatea armeană medievală timpurie nu a fost
urbanizată și orașele existente au fost fundații grecești, care, după ce au fost folosite ca centre de garnizoană romană,înflorise
sub dominația islamică timpurie. În această perioadă prelungită de dominație islamică, armenii luptaseră uneori în sprijinul
stăpânilor lor musulmani sau în sprijinul Imperiului Bizantin sau în încercările de a recâștiga independența armeană.

Bizantinii au văzut necesară autoapărarea sau recâștigarea

de pământuri pierdute de Islam cu secole mai devreme. În plus,
regiunea din jurul lacului Van a avut o importanță strategică
cheie. În timpul secolului al XI-lea, cele mai importante orașe
fortificate de pe partea de nord a lacului au fost Ahlat, Altzike,
Archech și Perkri, Manzikert dominând hinterlandul lor.
Desființarea armatei provinciei Iberia în număr de 50.000
de veterani din către împăratul Constantin al IX-lea Monomahos
în 1053 va fi o greșeală scump plătită de bizantini. În 1064,
musulmanii atacă Iberia și masacreaza populația orașului Ani.
 TURCII SELGIUCIZI
Își fac apariția pe scena istoriei turcii selgiucizi, care vor înlătura dinastia arabă din Bagdad și vor reprezenta principalul
dușman din Orient al creștinilor pentru următorii 200 de ani. Aceste popoare turcice au învățat să se adapteze, au îmbrățișat
islamul și nu mai semănau cu o hoardă de stepă, ci au împrumutat formele de organizare și guvernare de la arabi. În 1055,
Tughril a capturat Bagdadul, distrugând dinastia Buyidă.
Eșecul bizantinului de a realiza că se vor afla în fața unei armate a
turcilor selgiucizi la scară largă și se vor lupta nu cu o hoardă tribală de
nomazi turci, ci cu una care a combinat punctele forte ale tradițiilor
militare islamice timpurii și ale turcilor din Asia Centrală, îi va costa mult
în cadrul bătăliei de la Manzikert.
 ÎMPĂRATUL ȘI COMANDANȚII SĂI
Romanos Diogene provenea dintr-o importantă familie aristocratică bizantină a cărei bază de putere era în Cappadocia,
în Anatolia centrală. După ce a câștigat o bună reputație militară împotriva pecenegilor și a altora din Balcani, cariera sa
aproape s-a încheiat când a fost condamnat pentru un complot împotriva împărătesei văduve Eudocia în 1067. Ea totuși a
recunoscut că Romanos avea o personalitate puternică, așa că nu numai că l-a iertat, dar l-a ales și ca soț și co-regent în
timpul minorității fiului ei tânăr, viitorul împărat Mihai al VII-lea Dukas. Înscăunat ca împăratul Romanos al IV-lea, sarcina sa
era să facă față diferitelor amenințări la frontierele Imperiului.
Nikephoros Bryennios provenea dintr-o familie aristocratică bizantină, fiind fiul unui general. Nikephoros Bryennios a
devenit comandant de câmp și a fost considerat pe scară largă unul dintre cei mai buni tacticieni din armata bizantină.
Andronikos Dukas a fost descris ca fiind curajos și bine învățat în strategia militară, dar
„prost dispus” față de împăratul Romanos al IV-lea. Ca membru al puternicei familii Dukas, care a
furnizat Imperiului Bizantin mai mulți împărați, Andronikos a fost un văr primar al împăratului
Mihai al VII-lea, care a preluat tronul imperial după Manzikert.
Nikephoros Basilakes a fost un soldat bizantin înalt de origine armeană care a fost duce de
Theodosioupolis în ajunul campaniei de la Manzikert.
Roussel de Bailleul a fost unul dintre cei mai de succes mercenari normanzi din Imperiul
Bizantin.
 SULTANUL ȘI COMANDANȚII SĂI
Muhammad Ibn Da’ud Çagri ‘Adud al-Dawla Abu Shuja’ Alp Arslan a fost
al doilea sultan al turcilor selgiucizi. Denumit în general Alp Arslan sau „Leul
Eroic” și fiind un comandant curajos și priceput, Arslan nu era un musulman
evlavios. Faptele sale eroice vor fi mereu în memoria urmașilor, mai ales cea a
victoriei de la Manzikert.
Titlul Nizam al-Mulk, care înseamnă „bună ordine a statului”, i-a fost
acordat lui Abu 'Ali al-Hasan al-Tusi, un savant și politician persan care a servit
ca mare vizir sau ministru al sultanilor selgiucizi Alp Arslan și fiului său, Malik
Shah
Sav-Tekin a fost un eunuc în serviciul lui Alp Arslan și, deși puțin este
cunoscut despre el, el a fost inițial un sclav și a ajuns să fie ofițerul superior al
lui Alp Arslan. Se pare că el a fost eunucul și comandantul militar ale cărui trupe
l-au capturat pe împăratul Romanos al IV-lea în bătălia de la Manzikert.
 DESFĂȘURAREA BĂTĂLIEI
În 1071, sultanul asedia Edessa și împăratul i-a trimis o asigurare de pace, turcii ridicând asediul și îndreptându-se spre
sud. Atunci, Romanos s-a decis să meargă în partea opusă, spre Armenia și să o cucerească din mâinile turcilor. Armata
bizantină număra 40.000 de oameni printre care se numărau și catafracții bizantini și garda varegă. Armata mărșăluiește spre
lacul Van, acolo unde se afla și localitatea Manzikert, cucerită de selgiucizi. Împăratul dorea să elibereze acele locuri, dar
sultanul află de încălcarea cuvântului bizantinilor și vine în întâmpinare cu 30.000 de soldați.
Împăratul dorea să îi încercuiască pe turci și a împărțit armata în
două. Comandantul Tarhaniotes a preluat jumătate de armată și a atacat
orașul Kliat. Sultanul știa de acest plan și a zdrobit forțele bizantine.
Acum armata imperială avea mult mai puțin soldați. Bizantinii
capturează orașul Manzikert și Romanos trimite o unitate de cercetași să
afle unde se află armata musulmană. Când îi găsesc, se retrag. Bizantinii
mai trimit o unitate de cavalerie pentru că nu s-au încrezut în cuvintele
primeia, dar aceasta este anihilată de sultan. Pe 25 august, mercenarii
turci din armata bizantină dezertează, dar musulmanii vor totuși să
aleagă pacea. Romanos, împăratul bizantin, decide însă să atace forțele
musulmanea doua zi.
 Lupta a început. În centrul formației bizantine era împăratul, alături
de varegi. Pe flancuri se aflau trupe multietnice și catafracții. O parte din
soldați a rămas în spate, sun conducerea lui Andronikos Dukas, dușmanul
împăratului. Trupele musulmane ale lui Alp Arslan atacă și se retrag de
câteva ori, până când bizantinii ajung aproape de tabăra inamică.
Datorită venirii serii, Împăratul Romanos anunță
retragerea. Andronikos, care a stat în spate cu rezervele, nu înțelege
mesajul și în loc să acopere retragerea, pleacă de pe câmpul de luptă spre
Manzikert. Împăratul rămâne aproape singur pe front deoarece flancul
drept este încercuit și distrus. Flancul stâng rezistă puțin mai mult, dar
este pus pe fugă rândul său. Împăratul era acum încercuit pe câmpul de
luptă și va fi luat prizonier de sultan. Se spune
că Alp Arslan i-a pus piciorul în ceafă și l-a pus să sărute pământul. Apoi l-
a întrebat ce ar face dacă situația ar fi fost invers. Împăratul i-a spus că
probabil l-ar fi ucis sau l-ar fi purtat public în lanțuri prin Constantinopol.
Alp Arslan i-a spus atunci lui Romanos că pedeapsa lui este mult mai
mare, că îl iartă și îl eliberează.
 URMĂRILE LUPTEI
În timpul scurtei captivități a împăratului Romanos, autoritățile bizantine au încercat să mențină ordinea și să-i adune
pe cei care scăpaseră de dezastru, atât administratori civili, cât și soldați. Cea mai mare parte a curții scăpase și se îndreptase
spre Trebizond, de unde probabil au luat nava spre Constantinopol. Totuși, mai importante au fost
evenimentele de la Constantinopol, în care fiul împărătesei Eudocia a fost acum proclamat împărat sub numele de Mihail
Dukas al VII-lea. Poate că cei care s-au opus întotdeauna lui Romanos Diogenes nu s-au așteptat ca acesta să fie eliberat atât
de curând – sau chiar deloc – în timp ce mulți istorici moderni au presupus că eliberarea împăratului de către Alp Arslan a
fost menită să stârnească un război civil în Bizanț.
Prima acțiune a lui Romanos a fost să plătească ceea ce îi promisese lui Alp Arslan, începand cu 200.000 de dinari și
cetățile Hierapolis, Antiohia, Edessa, Manzikert și Dokeia. În Dokeia erau multe unități care scăpaseră din luptă, așa că
împăratul avea din nou o armată. Ducele Antiohiei, Katchatourios, l-a sprijinit și pe Romanos. Ca împărat destituit, Romanos
știa că va fi în mare pericol dacă nu și-ar recâștiga tronul. Cronicarul Mihail Attaleiates ar fi avut dreptate când a apreciat că
Romanos a făcut o eroare majoră în a nu mărșălui imediat spre Constantinopol, ci și-a consolidat puterea militară. Campania
rezultată nu a mers bine pentru Romanos. Aliatul său, Theodor Alyates, care acum conducea acele trupe capadociene care îl
sprijineau pe Romanos, a fost învins, închis și orbit. Apoi Romanos Diogene a fost învins la Sebastea și din nou la Adana,
unde s-a predat cu condiția să i se permită să trăiască tot restul vieții sale ca călugăr. Orbit, i s-a refuzat asistența medicală și
a trăit puțin ca și călugăr, Romanos Diogene murind într-o mănăstire în iulie 1072. Nici sultanul nu a mai trăit mult după
bătălie, murind la 4 luni după Manzikert, fiind ucis de Yusuf al-Harani, comandant rebel kurd.
 CONCLUZIE
Imperiul Bizantin a fost văzut de secole ca un factor permanent în afacerile mondiale. Dar capturarea unui împărat a
subminat serios prestigiul bizantin în Orientul Mijlociu și în mare parte a Europei. Chiar și în interiorul Imperiului, imaginea
mulțumită de sine pe care o aveau bizantinii despre ei înșiși a început să fie pusă sub semnul întrebării. Mai rea a fost
declanșarea unui război civil. Revoltele din acești ani de haos au secătuit cu adevărat capacitățile militare și financiare ale
Imperiului Bizantin. În timp ce Imperiul se destrămase, triburile turce
au profitat din plin. Majoritatea istoricilor militari susțin că bizantinii ar fi trebuit să piardă doar teritoriul armean ca urmare a
bătăliei de la Manzikert, neexistând niciun motiv anume pentru care Imperiul nu ar fi trebuit să reînființeze frontieră
apărabilă care existase înainte de cuceririle bizantine din secolul al X-lea. Turcii selgiucizi au străbătut acea graniță de munte
pe platoul înalt al Anatoliei centrale, unde au găsit un teritoriu care se potrivea ideal pentru propriul lor mod de viață
pastoral. În timp ce Alp Arslan nu a fost în mare măsură în măsură să prevină raidurile anterioare ale turcilor, în 1072 el și
succesorul său Malik Shah i-au îndemnat se pare pe unele triburi în Anatolia, unde ar putea să se extindă și mai mult. Potrivit
lui Matei din Edessa, Alp Arslan a anunțat: „De acum înainte, fiți cu toții ca puii de leu și ca puii de vultur, alergând zi și
noapte prin țară, ucigând creștinii și nu aveți nicio milă față de națiunea romană”.
Puterea musulmană va crește din ce în ce mai mult, iar bizantinii vor cere ajutorul vestului împotriva turcilor. Răspunsul
Europei va întârzia, dar va veni sub forma cruciadelor.
VĂ MULȚUMESC!