INSTITUȚII CENTRALE ÎN

SPAȚIUL ROMÂNESC
 INSTITUŢIILE STATULUI
Transilvania
-instituţia centrală: voievodatul; voievodul avea
atribuţii administrative, judiciare şi militare; era numit
de către regele maghiar în acord cu nobilii transilvani;
dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de
un vicevoievod; din 1541 Transilvania a devenit
Principat autonom sub suzeranitate otomană –
principele era ales de Dietă şi confirmat de sultan;
după instalarea regimului habsburgic (1699) – împăratul ţara în relaţiile cu alte state, declara război şi încheia
a preluat şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă pace, încheia tratate, timitea şi primea soli;
a revenit unui guvernator militar; Cancelaria aulică de
la Viena coordona conducerea principatului.
-Adunarea generală a nobililor – instituţie cu
caracter reprezentativ, alcătuită, treptat, numai din
stările privilegiate;
-Dieta Transilvaniei a fost organul constituţional
şi politic preparlamentar, creat în sec. al XVI-lea
şi format din reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni
privilegiate ;
-1699 – prin pacea de la Karlowitz, s-a instaurat
dominaţia habsburgică; în „Diploma Leopoldină”,
din 1691, a fost înscris noul statut politic, autonomia
a fost limitată
Ţara Românească şi Moldova
Domnia (din lat. dominus) –instituţia centrală;
- succesiunea la conducerea ţării s-a făcut fie pe
cale ereditară, fie pe cale electivă;
- îşi justifica puterea de origine divină prin
apelativul „Io-Ioan” sau prin formula bizantină
„din mila lui Dumnezeu”; domnul se intitula
„mare voievod” (comandant militat) şi „domn”
(stăpânul întregii ţări) „de sine stătător” - independent;
atribuţii: interne - era stăpânul întregului pământ,
comanda armata, conducea administraţie, emitea acte
cu putere de lege, stabilea dările, precum şi privilegiile
şi rangurile boiereşti, bătea monedă, reprezenta
instanţa supremă de judecată; externe – reprezenta
•Sfatul Domnesc – alcătuit din marii boieri, ulterior din
boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt;
dregătorii: Mitropolitul -numit de domn , banul Olteniei
(Ţara Românească) şi portarul Sucevei (Moldova),
logofătul (şeful cancelariei domneşti), vornicul (şeful
curţii domneşti), vistiernicul (responsabil al finanţelor),
spătarul (comandant militar, purtătorul de spadă),
paharnicul (responsabil cu pivniţele domneşti);
•Marea Adunare a Ţării
•Biserica
•În timpul regimului fanariot, din sec. XVIII, domnitoru
a fost considerat un înalt funcţionar al Porţii –
domniile pământene restabilite după 1821.
 Exista obiceiul ca domnii români, pentru a asigura succesiunea şi
a împiedica luptele pentru tron, să-şi asocieze la domnie pe unul din
fii sau din ceilalţi membri ai familiei domnitoare.
Astfel, Ştefan cel Mare îşi asociază la tron, încă din timpul
vieţii, pe fiul său Bogdan şi îi determină pe boieri să-1 recunoască
drept urmaş.
De asemenea, Mircea cel Bătrân îşi asociază la domnie pe
fiul (şi urmaşul) său Mihail. Domnul încheia acte cu suveranii altor
state şi acorda privilegii negustorilor, prin care îi lua sub protecţia sa
şi le recunoştea dreptul de a face comerţ în ţară.
Transilvania era condusă de un voievod, ce avea atribuţii
administrative, judiciare şi militare. El era numit de regele Ungariei
şi ocupa locul al patrulea în ierarhia politică a statului maghiar, după
Palatin, Cancelar şi Banul Slavoniei. Voievodul îşi numea oamenii de
încredere în principalele funcţii ale voievodatului.
 Adunarea ţării şi congregaţiile
generale
 În Ţara Românească şi Moldova exista, alături de Domn şi Sfatul domnului, şi
Marea adunare a ţării în care intrau boieri, orăşeni, oşteni, ţărani liberi şi
reprezentanţi ai clerului.
 Marea adunare a ţării alegea sau confirma domnii, aproba măsurile fiscale
sau administrative, aproba tratatele încheiate de Domn.
 Adunarea avea un caracter consultativ şi se convoca periodic.
 În Transilvania, până în 1437, adunările obşteşti erau formate din nobili,
proprietari funciari de orice condiţie, cnezi români, şi aveau atribuţii juridice,
administrative sau legislative.
 După 1437 se formează congregaţiile generale ale nobilimii maghiare,
fruntaşilor secui. Intrarea în aceste congregaţii este condiţionată de acceptarea
ritului catolic, astfel că românii, fiind ortodocşi, nu intră în componenţa lor.
 Saşii şi secuii aveau congregaţiile sau adunările scăunale, ambele cu atribuţii
judiciare şi administrative.
 ORGANIZAREA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE
 În Evul Mediu, Biserica a avut un rol important în viaţa socială, juridică şi culturală
a Ţărilor Române. Organizarea ecleziastică are loc după întemeierea statelor
medievale româneşti.
 În Ţara Românească este creată Mitropolia Ţării Româneşti cu sediul la
Argeş (1359), în timpul lui Nicolae Alexandru, apoi se constituie Mitropolia
Severinului, în timpul lui Vadislav Vlaicu (1370), pentru ca în timpul lui Radu cel
Mare (1495- 1508) să se înfiinţeze o episcopie la Buzău şi o alta la Râmnicu Vâlcea,
acest domnitor reorganizând şi Biserica munteană cu ajutorul patriarhului Nifon.
 În Moldova ia naştere Mitropolia Ţării Moldovei, cu sediul la Suceava, al
cărei Mitropolit, Iosif, este recunoscut de către Patriarhia de la Constantinopol în
timpul lui Alexandru cel Bun (1401).
 Episcopii existau şi la Roman şi Rădăuţi, înfiinţate în 1408 şi, respectiv,
1471.
 Şi în Transilvania românii ortodocşi au avut o organizare bisericească
proprie, documentele din secolul al XlV-lea menţionând mai mulţi mitropoliţi cu
reşedinţa la Râmeţ (jud. Alba), Hunedoara şi Feleac (lângă Cluj).
 OASTEA
 Apărarea ţării era asigurată de oastea mică a domnului, formată din curteni, mici boieri
sau din steagurile ridicate de dregătorii domneşti teritoriali. Acesteia i se adăugau cetele
sau steagurile boiereşti.
 Între slujbele datorate de boieri domnului fiind şi aceea de a -1 sprijini militar în caz de
primejdie pentru domnie şi ţară. De asemenea, oraşele erau obligate să ridice steaguri
proprii şi să-şi asigure apărarea.
 Perioada secolelor XIV-XVI este cea a marilor confruntări militare cu statul
otoman când la oaste au fost chemaţi şi ţăranii, formându-se astfel oastea mare a ţării.
 Întreaga oştire era pusă sub comanda Domnului, iar în lipsa acestuia, a
Vornicului, Spătarului sau Hatmanului. În Transilvania voievodul comanda armata ca
reprezentant al regelui.
 Oastea era compusă din: călăreţi, echipaţi cu armuri sau cămăşi de zale şi
înarmaţi cu săbii, lănci, scuturi, şi pedestraşi înarmaţi cu arcuri şi săgeţi sau arbalete,
săbii şi suliţe.
 De la mijlocul secolului al XV-lea începe folosirea armelor de foc (a
bombardelor din fontă sau aramă). Acest lucru determină folosirea în războaie a
mercenarilor (lefegiilor) care cunoşteau mânuirea armelor de foc.