Originea şi dezvoltarea

oului
Formarea şi dezvoltarea
fătului
Existenţa umană începe cu o
perioadă deosebit de
interesantă, de complexă şi
în acelaşi timp plină de
mistere. Este perioada
dezvoltării intrauterine a
oului, embrionului şi a fătului,
perioadă prin care bogăţia
evenimentelor biologice,
pornind de la fecundaţie,
diferenţierea primelor celule,
organogeneza, maturizarea
morfologică şi funcţională a
organelor şi „elementelor“ şi
terminând cu naşterea, nu
poate fi asemănată cu nimic.
 Fenomenele descrise pun
probleme de cercetare, şi analiza lor
este cu atât mai importantă cu cât
este necesară o superpoziţie şi o
stabilire a cronologiei lor într-o
înlănţuire armonioasă. Ele sunt şi
mai greu de studiat, fiind voalate de
ecranul matern. Este raţiunea pentru
care de nenumărate ori se apelează
la sinonimele embriologice ale altor
specii, diferenţele morfologice şi
biologice între specii fiind până la un
anumit punct, asemănătoare în
această perioadă.
 Experimentele pe animale şi în primul
rând pe ouăle în dezvol­tare externă, observarea
fecundării şi a dezvoltării ouălor de mamifere şi
mai nou a oului uman în culturi in vitro, a primei
evoluţii, au oferit condiţiile umplerii numeroaselor
goluri în cunoştinţele existente în acest domeniu.
Problema patologiei ereditare, care
suscită un interes din ce în ce mai mare, a
influenţelor pe care anumiţi factori ai mediului o
pot avea asupra dezvoltării intrauterine a
produsului de concepţie, a stabilirii ponderii lor
precise în condiţionarea apariţiei anumitor
malformaţii şi în scopul înlăturării lor la momentul
oportun sunt doar câteva raţiuni a căror
soluţionare satisfăcătoare necesită o cu-noaştere
aprofundată a fenomenelor iniţiale ale
reproducerii.
 Celulele liniei germinale au putut fi identificate la embrionul
uman din a treia săptămână a dezvoltării, când sunt localizate în
peretele sacului vitelin. Distanţa dintre acest loc de origine şi
amplasarea definitivă, la nivelul crestelor genitale, este parcursă în
cursul celei de a patra şi a cincea săptămâni printr-o mişcare care
la specia umana s-a dovedit a fi amiboidă.

Drumul lor trece de-a lungul intestinului primitiv, până la nivelul

cutelor uro-genitale, apoi prin rădăcina mezen-terului dorsal spre
viitoarele gonade, a căror amplasare se evidenţiază în cutele
urogenitale.
 Aceste celule vor reprezenta în viitoarele gonade, punctul de plecare a tuturor
celulelor reproducătoare.
Plecând de la aceste celule primordiale, celulele germinale suferă o evoluţie
proprie, specifică fiecărui sex ajungând la spermatozoid şi la ovul.
Evoluţia diferită începe din săptămâna a 5-a a vieţii intrauterine, moment în care
celulele germinale primordiale ating crestele genitale, locul de formare a viitoarelor
gonade.
 Formarea
spermatozoizilor
comportă două procese
distincte:
spermatogeneza şi
spermiogeneza
 Fig. 1 – Spermatogeneza la om (se remarcă stadiile leptogen, zigoten şi pahiten ale profazei, primei
diviziuni meiotice) (după J. Langman).
1 – Spermatogonie tip A. 2 – Spermatogonie tip B. 3 – Spermatocit de ordinul 1 (stadiu incipient). 4 –
Stadiul leptoten al meiozei. 5 – Stadiul zigoten al meiozei. 6 – Stadiul pahiten. 7 – Spermatocitul de ordinul
2. 8 – Spermatida. 9 – Prima diviziune de maturaţie. 10 – A doua diviziune de maturaţie.
 Spermatogeneza. În cursul celei de a 5-
a săptămâni a dezvoltarii intraembrionare
celulele germinale primordiale pătrund în
creasta germinală unde sunt încorporate în
cordoanele sexuale primitive.
La naştere cordoanele sexuale sunt
pline şi conţin două tipuri de celule. Unele de
talie mare, situate în lungul membranei bazale
– celu­lele germinale primordiale, cu nucleu
mare şi numeroşi nucleoli, altele mai mici –
celulele de susţinere care după naştere vor
deveni celulele lui Sertoli. Dintre celulele
germinale primordiale, o parte se vor distruge
iar altele se vor transforma în spermatogonii.
 În cursul dezvoltării postnatale cordoanele sexuale se transformă
devenind tubi seminiferi prin apariţia unui lumen. Spermatogoniile se divid şi
se diferenţiază în spermatocite de ordinul I. Spermatocitele de ordinui I
suferă prima diviziune meiotică de maturaţie, care ca şi la ovocitele de
ordinul I se caracterizează printr-o reducere a număru­lui de cromozomi.
Spermatocitul de ordinul I se divide astfel dând naştere la două
spermatocite de ordinul 2, care conţin, fiecare, jumătate din numărul de
cromozomi ai celulei mamă. Spre deosebire de ovocite însă, cele două
spermatocite de ordinul 2 au o cantitate egală de citoplasmă.
Spermatocitele de ordinul 2 au o existenţă scurtă suferind o a doua diviziune
de maturaţie, iar celulele ce rezultă din această divi­ziune se numesc
spermatide.
Spermatidele se vor transforma în spermatozoizi prin procesul de
spermiogeneză (fig. 2).
 Fig. 2 – Spermiogeneza la om (transformarea spermatidei în spematozoid) (după J. Langman).
1 – Aparatul Golgi. 2 – Mitocondria. 3 – Centriolul. 4 – Acrosomul. 5 – Capişonul cefalic. 6 – Filamentul
axial. 7 – Structura inelară. 8 – Nucleul şi capişonul cefalic. 9 – Piesa intermediară. 10 – Coada
spermatozoidului.
 Prima modificare la nivelul
spermatidei se caracterizează prin apariţia
în aparatul Golgi a unei generaţii de
coloraţie densă numită acrosom, care va
da naştere unei membrane ce acoperă
nucleul, formând capişonul cefalic, care se
deplasează la un pol al celulei. Centriolii
migrează la polul opus, dând naştere
filamentului axial care va forma ulterior
corpul şi coada spermatozoidului.
 În ce priveşte meioza care
se produce atât în ovogeneză cât
şi în spermatogeneză, remarcăm
următoarele:
Celulele somatice umane
contin 46 cromozomi, 44 dintre ei
fiind autozomi, iar doi fiind
cromozomii sexuali (XX pentru
femeie şi XY pentru bărbat).
Aceşti 44 cromozomi sunt dispuşi
în 23 de perechi, morfologic
identice cu excepţia cuplului XY
la bărbat. Celulele umane având
23 perechi cromozomi se
consideră a avea un număr
diploid de cromozomi.
 Diviziunea obişnuită cu păstrarea
numărului diploid de cromozomi se numeşte
diviziune mitotică.
În momentul în care ovocitele şi
spermatocitele de ordinul I vor da naştere
ovocitelor şi spermatocitelor de ordinul II,
diviziunea se face în aşa mod încât nu rămân
decât 23 de cromozomi, deci un număr
înjumătăţit haploid. Acest gen de diviziune se
numeşte meioză sau reducţie cromatică.
Meioza se poate împărţi în mai multe faze
care corespund celor ale mitozei, cu
deosebirea că în meioză profaza este mai
lungă şi divizată într-un mai mare număr de
stadii. În stadiu leptoten cei 46 de cromozomi
apar sub forma de mici filamente izolate.
Urmează stadiul zigoten, în care cromozomii
omologi se apropie unul de altul şi se
acuplează longitudinal, nerămânând astfel
decât 23 de cromozomi.
 În cursul celui de al
treilea stadiu pahiten fiecare
cromozom se dedublează
longitudinal cu excepţia nivelului
centromerului. În stadiul
diploten, semifilamentele
omologe se separă şi rezultă o
formă asemănătoare literei X,
numită chiasma. Pot avea loc
schimburi între unele porţiuni de
cromozomi. Apoi în metafază
diadele se acumulează pe
fusurile celulare, migrează spre
polii opuşi şi celulele se divid.
Astfel, după prima diviziune
meiotică fiecare celulă fiică
conţine un număr haploid de
cromozomi.
 În cazul ovocitului de ordinul 1
care conţine 44 autosomi şi 2 gonosomi
XX, fiecare celulă-fiică va avea 22
autosomi şi 1 gonosom X; la spermatocitul
de ordi-nul 1, diviziunea meiotică va
conduce la doi spermatociţi de ordinul 2,
unul având 22 de autosomi şi un gonosom
X, iar celălalt tot 22 autosomi şi un
gonosom Y.
Apoi, atât spermatocitele cât şi
ovocitele de ordinul 2 vor suferi o a doua
diviziune de maturaţie, păstrând numărul
haploid de cromozomi.
Prin fecundaţie se va realiza din nou
numărul diploid de cromozomi.
După Heller şi Klermont (1964), timpul de
formare a unui spermatozoid, plecând de
la spermatogonia suşă, ar fi de 74 zile.
 TESTICULELE
Testiculul este glanda genitală masculină. El
îndeplineşte următoarele funcţii:
Spermatogeneza, adică formarea celulelor
sexuale, a spermatozoizilor (spermium,
spermatozoon). Această funcţie se desfăşoară
la nivelul tubilor seminiferi contorti în perioada
fetală şi apoi (după o latenţă îndelungată) cu
începere din pubertate, în tot restul vieţii.
Funcţia endocrină, prin hormonii care imprimă
caracterele sexuale secundare masculine.
Aceşti hormone sunt produşi de către celulele
interstitiale ale parenchimului testicular.
Datorită acestor caracteristici: producerea
spermatozoizilor şi a hormonilor sexuali,
testiculele imprimă caracterele sexuale
masculine.
Formarea spermei
Spermatozoizii ajunşi la maturitate sunt
eliberaţi în lumenul tubilor seminiferi, de unde
vor urma căile spermatice, pentru a se acumula
în veziculele seminale.
Progresiunea spermatozoizilor imobili în
momentul eliberării lor, este realizată prin
mişcarea cililor epiteliului conurilor eferente şi
prin contracţia tunicii musculare a epididimului
şi canalului deferent. Abia la nivelul
epididimului, spermatozoizii câştigă mobilitatea
lor. Se poate spune, deci, că spermatozoizii
termină maturizarea lor în căile sper­matice.
În momentul ejaculării, ei sunt amestecaţi cu
secreţiile testiculo­epididimare, veziculare şi
prostatice, ansamblul lor constituind sperma.
Heller (1969) arată că durata totală a tranzitului
spermatozoizi­lor prin căile spermatice de la
eliberarea lor pană la apariţia în ejaculat, este
în medie de 10-14 zile.
 Căile spermatice
extratesticulare sunt:
•ductele eferente
•ductul epididimar
•ductul deferent
•ductul ejaculator
•Uretra

Descrierea uretrei fiind

făcută la organelle urinare,
ea nu se mai studiază în
acest capitol.
 DUCTUL EPIDIDIMAR
Este un conduct foarte sinuos şi
încolăcit care dacă s-ar desfăşura, ar
ajunge la 6-7 m. El continuă primul
duct eferent, formând corpul şi coada
epididimului. Este acoperit, împreună
cu ducturile eferente, de către
albuginee.
Pe măsură ce se apropie de coada
epididimului, ductul devine tot mai gros
şi se continuă în fine cu ductul
deferent.
Rezultă din cele expuse că epididimul
este format dintr-un conduct lung, dar
încolăcit, ductul epididimului şi dintr-o
serie de ducte eferente.
Ductele eferente şi ductul epididimului
formează capul, iar ductul epididimului
singur, formează corpul şi coada
acestei formaţiuni.
 VESTIGIILE EMBRIONARE ANEXATE TESTICULULUI SI
EPIDIDIMULUI

Apendicele testiculului sau hidatita sesilă Morgagni, este

o veziculă foarte mică, fără pedicul, prinsă de capul
epididimului sau de extremitatea superioară a testiculului.
Este un rest din extremitatea cranială a ductului
paramezonefric Miller.

Apendicele epididimului, sau hidatita pediculată

Morgagni, este o veziculă de 2-10 mm, suspendată printr-
un pedicul de capul epididimului în vecinătatea
apendicelui testiculului. Apendicele epididimului este un
rest din extremitatea superioară a ductului mezonefric
Wolff.
VESTIGIILE EMBRIONARE ANEXATE TESTICULULUI SI
EPIDIDIMULUI

Paradidimul sau organul Giraldes este o formaţiune

foarte mică, ataşată funiculului spermatic, imediat
deasupra capului epididimului. El este format din
canalicule şi vezicule, fiind un rest al tubilor
mezonefrici.

Canaliculele aberante ale epididimului. Pe parcursul

traiectului său, ductul epididimar primeşte câteva
canalicule subţiri, întortocheate, terminate în fund de
sac, resturi ale canaliculelor mezonefrice caudale.
Dintre acestea canaliculul aberant se găseşte la
nivelul capului, iar canaliculul aberant inferior la
nivelul cozii epididimului.