Cursul 10

Aparatul urogenital
Aparatul urinar se studiază împreună cu cel genital, în cadrul unui sistem
unitar, datorită dezvoltării lor filo şi ontogenetice comune.

Aparatul urinar
Aparatul urinar, cu rol în formarea şi eliminarea urinei, este alcătuit din rinichi
şi căile urinare. Acestea din urmă sunt formate din: pelvisul renal, ureter,
vezica urinară şi uretră. Rinichiul, principalul component al aparatului urinar,
este un organ-pereche situat în spaţiul retroperitoneal al cavităţii abdominale,
de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Rinichiul este un organ primitiv
retroperitoneal şi în acest spaţiu este aşezat într-o lojă fibroasă, denumită
renală, formată de fascia renală. Aceasta este alcătuită dintr-o foiţă interioară
(prerenală) sau fascia Toldt şi o foiţă posterioară (retrorenală) sau fascia
Zuckerkandl. În partea superioară cele două foiţe învelesc şi glanda
suprarenală, de care aderă foarte strâns, iar mai sus se unesc şi se prind pe
faţa inferioară a muşchiului diafragm. Între foiţele fasciei renale şi capsula
rinichiului se găseşte o masă de grăsime, care formează capsula adipoasă a
rinichiului, iar între foiţa posterioară (fascia Zuckerkandl) şi peretele posterior
al abdomenului se află grăsimea pararenală Gerota. Rinichiul care nu se află
la locul său normal este un rinichi ectopic şi ectopia renală este de două
feluri: congenitală, când rinichiul se dezvoltă în altă regiune, şi dobândită,
când, deşi iniţial se afla la sediul său normal, datorită diverşilor factori
(scăderea presiunii abdominale), părăseşte acest sediu, adică ptozează
(rinichiul ptozat).
Forma rinichiului şi dimensiunile

Rinichiul se aseamănă cu un bob de fasole şi prezintă: o faţă anterioară, mai

bombată, o faţă posterioară, plată, o margine laterală, convexă, o margine
medială, concavă, şi două extremităţi - superioară sau polul superior şi
inferioară sau polul inferior. Pe marginea medială şi ceva mai apropiat de
polul superior se află hilul rinichiului, locul pe unde pătrund sau ies din
rinichi formaţiunile pediculului renal, format din: pelvisul renal, artera şi
vena renală, limfatice şi nervi. Hilul este mărginit de o buză anterioară şi alta
posterioară şi prin el se pătrunde într-o cavitate din interiorul rinichiului
denumită sinus renal. În acesta se găsesc pelvisul renal, calicele, ramurile
arterei şi venei renale, limfatice, nervi şi ţesut conjunctiv lax. Ca abateri de
formă menţionăm rinichiul „în potcoavă”, când fuzionează polii superiori sau
inferiori ai celor doi rinichi, şi rinichiul inelar, când fuzionează între ei atât
polii superiori, cât şi cei inferiori.

Greutatea rinichiului este de 120-200 g, lungimea, este de 11-12 cm, lăţimea

este de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm.
Raporturile rinichiului. Faţa posterioară are aceleaşi raporturi la ambii
rinichi. Astfel, prin intermediul capsulei adipoase, a fasciei retrorenale şi
grăsimii pararenale, ea vine în raport superior de arcul lombocostal şi
coasta a 12-a cu muşchiul diafragm şi corespunde hiatusului dintre
stâlpii lateral şi intermediar ai acestuia.

Structura rinichiului. Rinichiul este învelit la exterior de o capsulă

fibroasă. Pe o secţiune frontală, parenchimul renal se prezintă alcătuit
din substanţa corticală şi substanţa medulară. Substanţa medulară este
formată din 9-14 piramide renale sau piramidele Malpighi. Substanţa
corticală coboară printre piramide până la sinusul renal, formând
columnele renale sau coloanele Bertin. Substanţa corticală periferică, de
sub capsulă, se numeşte cortex corticis.
Piramidele renale sunt alcătuite din tubii renali drepţi sau tubii Bellini, din
tubi colectori, ce se deschid în tubii drepţi, şi dintr-o parte a ansei Henle
care coboară până în piramide. Vârful piramidei poartă denumirea de
papilă renală şi prezintă 15-20 de orificii prin care se deschid tubii renali
drepţi, vărsând urina în calicele mici. Datorită aspectului ei ciuruit,
suprafaţa papilei, cu cele 15-20 de orificii, se numeşte area cribrosa.
Papilele renale se deschid în calicele mici, situate în sinusul renal. O
piramidă renală cu substanţa corticală din jurul său formează un lob renal.
De la baza fiecărei piramide renale pătrund în corticală câte 300-500 de
formaţiuni cu striaţii radiare, denumite piramidele Ferrein, care nu ajung
până la capsulă şi sunt înconjurate de substanţă corticală, fără o
arhitectură deosebită. Piramidele Ferrein formează partea radiată (pars
radiata) a corticalei, iar substanţa corticală dintre ele alcătuieşte partea
convolută (pars convoluta) a corticalei sau labirintul cortical, în care se
găsesc corpusculii renali. Partea convolută împreună cu partea radiată din
jurul său formează un lob cortical. In axul lobulilor corticali, format de
partea convolută, se găsesc arterele interlobulare (provenite din arterele
arciforme), din care pleacă arteriolele aferente ale corpusculilor renali.
Corticala şi medulara rinichiului sunt alcătuite din tubii uriniferi şi vasele
de sânge care le aparţin. Tubul urinifer este format, la rândul său, din
nefron şi tubul colector.
Nefronul constituie unitatea structurală şi funcţională a rinichiului. El
formează partea secretorie a tubului urinifer. Nefronul este alcătuit din:
corpusculul renal, tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul contort distal
sau segmentul intermediar ce se deschide în tubul colector.

Corpusculul renal este format din capsula Bowman şi glomerulul vascular.

Capsula Bowman este o membrană epitelială alcătuită dintr-o foiţă parietală
formată dintr-un strat de celule epiteliale turtite, aşezate pe o membrană
bazală. Această foiţă se continuă la polul urinar al capsulei cu tubul contort
proximal, iar la polul vascular din partea opusă, cu o foiţă viscerală care
aderă intim de ansele glomerulului. Între cele două foiţe ale capsulei s-a
format astfel o cavitate în care se acumulează urina primară, rezultată din
filtratul glomerular. Arteriola aferentă care pătrunde prin polul vascular al
capsulei dă încă de la intrare 3-4 ramuri care se desfac în aproximativ 50 de
anse capilare, neanastomozate între ele şi care se unesc, formând arteriola
eferentă. Dispozitivul de vase descris constituie glomerulul vascular.
Arteriola aferentă îşi pierde, în vecinătatea polului vascular, membrana
elastică internă, are endoteliul discontinuu, iar fibrele musculare sunt
înlocuite cu celule mioepiteloide, cu proprietăţi contractile şi care secretă o
substanţă vasoconstrictoare denumită renină.
Arteriola eferentă are un calibru mai mic, iar fibrele musculare circulare
acţionează ca un sfincter. Ansele capilare ale glomerulului au peretele
format din celule endoteliale cu citoplasma străbătută de pori, formând
ceea ce se numeşte lamina fenestrata, după care urmează un strat
omogen bogat în mucopolizaharide, denumit lamina densa, acoperit la
rândul său de celulele mari, neregulate şi distanţate între ele ale foiţei
viscerale a capsulei Bowman. Aceste celule, denumite şi podocite,
prezintă prelungiri primare lăţite şi secundare, subţiri şi ramificate, care
vin în contact cu lamina densa şi delimitează lacune în care pătrunde
filtratul plasmei care va forma urina primară.

Tubul colector trece din corticală în pars radiata (piramidele Ferrein) şi,
mai departe, în piramidele renale, deschizându-se în tubii drepţi.

Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului. Rinichii primesc sânge prin arterele

renale, ramuri ale aortei abdominale.

Inervaţia este dată de fibre simpatice provenind din nervii splanhnici,

care, pe calea vaselor, ajung la rinichi. Fibrele parasimpatice aparţin
nervului vag şi vin din plexul celiac. Simpaticul influenţează activitatea
celulelor tubilor prin acţiunea asupra vaselor sanguine.
Căile urinare
Căile de eliminare a urinei încep în sinusul renal, cu calicele mici şi mari şi
pelvisul renal.

Calicele renale mici (calyces renales minores) continuă de altfel tubii

drepţi şi colectori ai piramidelor renale. Ele se inserează, în profunzimea
sinusului renal, pe papilele renale, cărora le corespund ca număr. Papila
cu area cribrosa proemină în interiorul calicei şi spaţiul dintre ea şi
peretele calicei se numeşte fornix caliceal.

Calicele renale mari (calyces renales majores) iau naştere prin confluenţa
calicelor mici şi sunt în număr de 2-3. Prin unirea lor se formează pelvisul
renal (bazinetul).

Pelvisul renal (pelvis renalis) este un prim rezervor de colectare a urinei,

cu o capacitate de aproximativ 10 ml. În funcţie de lungimea calicelor mari
care îl formează şi de modul în care acestea se unesc, pelvisul renal poate
avea forme diferite (de tip ampular, de tip dendritic, sau prezintă forme
intermediare. Ca situaţie anatomică, pelvisul renal are o porţiune
intrarenală şi alta extrarenală.
Ureterul
Ureterul este un conduct lung de 30 cm care se întinde de la pelvisul renal
la vezica urinară. Este un organ retroperitoneal şi, după regiunile pe care le
străbate, i se descriu o parte abdominală şi alta pelviană. În lungul său,
ureterul prezintă trei porţiuni strâmtate, între care sunt cuprinse două părţi
fusiforme de calibru mai mare. O strâmtoare se află la origine, alta la
intrarea în bazin, unde îşi schimbă şi direcţia, formând flexura marginală, şi
ultima la capătul terminal, în peretele vezicii urinare. Porţiunea terminală a
acestuia se numeşte joncţiune uretero-vezicală.

Raporturile ureterului în porţiunea abdominală sunt aceleaşi la bărbat şi

femeie, dar diferă la cele două sexe în porţiunea pelviana. Ureterul
abdominal, situat la origine medial de polul inferior al rinichiului, este
culcat pe muşchiul psoas, iar la flexura marginală încrucişează originea
arterei iliace externe, la dreapta, şi bifurcaţia arterei iliace comune, la
stânga. Anterior, ureterul este încrucişat de vasele spermatice sau
ovariene, de rădăcina mezenterului, la dreapta, şi de rădăcina
mezosigmoidului, la stânga.
Structura ureterului. Peretele ureteral este alcătuit din trei straturi:
adventice, tunica musculară şi tunica mucoasă. Adventicea, stratul exterior,
este formată din ţesut conjunctiv ce aderă de ţesutul subperitoneal. Tunica
musculară se continuă la origine cu cea a pelvisului renal, iar la capătul
terminal, cu musculatura trigonului vezical. Tunica mucoasă este alcătuită
dintr-un epiteliu prismatic stratificat, care, când ureterul este plin sau
destins, îşi pierde această stratificare şi devine plat. Structural, se
aseamănă cu mucoasa vezicală şi formează împreună aşa-numitul epiteliu
de tranziţie sau uroteliu.

Vascularizaţia şi inervaţia. Ureterul este vascularizat, de sus în jos, de

ramuri din artera renală, din artera testiculară sau ovariană, din artera iliacă
comună, din artera rectală medie, din artera uterină, la femeie, şi din artera
vezicală inferioară. Venele sunt afluenţi ai venei testiculare sau ovariene, în
partea abdominală, şi hipogastrice, în partea pelviană.

Limfaticele transportă limfa la ganglionii lombari şi iliaci interni.

Inervaţia este dată de fibre simpatice, provenite din plexul hipogastric, şi

parasimpatice, din plexul pelvic.
Vezica urinară. Vezica urinară este un organ cavitar, cu o capacitate de 250-
300 ml, situat în pelvis. Prin structura sa, vezica urinară are câteva
caracteristici care o deosebesc de alte rezervoare din organism. Acestea
constau în marea ei plasticitate, în puterea de a menţine urina, fără resorbţie
şi secreţie, şi totodată în puterea de expulzie până la ultima picătură de
urină.

Forma vezicii urinare diferă după cum este goală sau plină. Când este goală,
are formă semilunară, partea ei superioară formând o concavitate cu
deschiderea în sus, care aproape atinge partea inferioară sau fundul vezicii.
Când este plină, vezica devine ovoidală şi depăşeşte superior simfiza
pubiană, venind în contact cu peretele anterior al abdomenului.

Vezica urinară prezintă un fund situat inferior, un corp şi un vârf. Fundul

vezicii are o porţiune anterioară, cuprinsă între orificiile de deschidere a
ureterelor şi orificiul intern al uretrei, denumită trigonul vezical (Lieutaud).
Porţiunea corespunzătoare orificiului intern al uretrei poartă denumirea de
colul (gâtul) vezicii urinare - noţiune mult folosită în clinică. Vârful este legat
de ombilic prin ligamentul ombilical median (urachus), ce ridică o plică
peritoneală pe faţa posterioară a peretelui anterior al abdomenului şi care
rezultă din obliterarea unei formaţiuni embrionare numită canal alantoidian.
Vezicii i se disting: o faţă anterioară, două feţe laterale şi o faţă posterioară.
Raporturile vezicii urinare. Anterior, vezica vine în raport - atât la bărbat, cât
şi la femeie - cu simfiza pubiană, de care este despărţită prin spaţiul
retropubian sau prevezical (Retzius), plin cu ţesut conjunctiv. Feţele laterale
vin în raport cu muşchiul ridicător anal. Vârful şi faţa posterioară sunt
învelite de peritoneul pelvian, care la femeie trece de pe vezică pe faţa
anterioară a uterului, formând excavaţia vezicouterină; la bărbat, peritoneul
se reflectă de pe vezică pe rect şi formează excavaţia vezicorectală (fundul
de sac Douglas). În ambele excavaţii se află anse intestinale. Fundul vezicii,
respectiv partea corespunzătoare trigonului vezical, vine în raport, inferior,
la bărbat cu baza prostatei şi, în rest, cu canalul deferent şi veziculele
seminale, iar în spaţiul dintre acestea, cu rectul; la femeie, trigonul vine în
raport cu peretele anterior al vaginului şi cu colul uterin.

Structura vezicii urinare. În partea învelită de peritoneu, stratul extern al

peretelui vezical îl formează seroasa peritoneală. În partea extra-peritoneală
vezica prezintă, la exterior, o adventice formată din ţesut conjunctiv lax, în
care se află vase şi nervi. Stratul mijlociu îl formează muşchiul detrusor
vezical, alcătuit din trei pături de fibre musculare netede; un strat de fibre
longitudinale, la exterior, altul mijlociu, de fibre circulare, şi cel de-al treilea,
intern, format tot din fibre longitudinale.
Vascularizaţia şi inervaţia. Vezica primeşte sânge prin arterele vezicale
superioare, ramuri din partea neobliterată a arterelor ombilicale şi din
arterele vezicale inferioare, ramuri directe din artera iliacă internă. Ele se
anastomozează între ele în peretele vezical şi cu ramuri provenite din
artera rectală medie, mai ales în regiunea fundului. Venele provin dintr-o
reţea situată în mucoasă, iar la periferie formează plexul vezical, la
nivelul fundului, şi plexul prevezical, în spaţiul retropubian. Limfaticele
drenează limfa spre ganglionii mici din regiunea fundului şi la ganglionii
iliaci interni.

Inervaţia este dată de ramuri ale plexului vezical, format din fibre
simpatice provenite din plexul hipogastric şi parasimpatice, din plexul
pelvic.
Uretra. Uretra constituie ultima parte a căilor urinare, iar la bărbat este şi
ultima parte a căii spermatice.

Uretra masculină, lungă de aproximativ 25 cm, are trei porţiuni: prostatică,

membranoasă şi spongioasă sau peniană. In traiectul său, uretra descrie o
curbură subpubiană, cu concavitatea orientată anterior şi superior, şi alta
la originea uretrei spongioase, cu deschiderea orientată inferior, care
dispare în erecţie.

Uretra prostatică (3-4 cm) începe cu orificiul intern al uretrei şi străbate,

aproape vertical şi mai aproape de faţa anterioară, prostata. Ea prezintă, în
partea mijlocie a peretelui posterior, o proeminenţă ovală, denumită
coliculul seminal, cu un orificiu central, prin care se deschide utriculul
prostatic, şi două orificii laterale, reprezentând deschiderea canalelor
ejaculatoare. In partea superioară a uretrei prostatice se găseşte sfincterul
neted al uretrei.

Uretra membranoasă (1 cm) este partea uretrei care străbate diafragma

urogenitală şi prezintă la nivelul său o îngroşare de fibre circulare striate,
aparţinând muşchiului transvers profund al perineului, care formează
sfincterul striat al uretrei. La acest nivel calibrul uretrei este mai strâmt.
Uretra spongioasă (20 cm) străbate corpul cavernos al uretrei, situat pe linia
mediană a feţei inferioare a penisului, şi prezintă o dilataţie la pătrunderea în
corpul cavernos, denumită ampula uretrei, şi alta la nivelul glandului,
denumită fosa naviculară. Ea se termină cu orificiul extern al uretrei. În
ampula uretrei se deschid glandele bulbouretrale, a căror parte secretorie
este situată în diafragma urogenitală.
Uretra feminină, mult mai scurtă (4-5 cm) şi mai largă decât la bărbat şi
diferită de aceasta, constituie ultima parte a căilor urinare, fiind separată de
calea genitală. Ea începe la nivelul vezicii cu orificiul intern al uretrei şi se
deschide în vestibulul vaginului, sub clitoris, prin orificiul extern al uretrei,
situat în vârful unei ridicături denumită papilă uretrală. Tot la acest nivel sau
uneori în lumenul părţii terminale a uretrei se deschid canalele glandelor
parauretrale (Skene), ce corespund prostatei la bărbat.
Aparatul genital masculin

Aparatul genital masculin este alcătuit din testicul sau gonada masculină,
din calea spermatică şi glandele anexe şi din organele genitale externe.

Testiculul
(Testis)
Testiculul este un organ-pereche, de aproximativ 25 g, situat în scrot. El se
dezvoltă în regiunea lombară a cavităţii abdominale, pe faţa medială a
mezonefrosului (corpul Wolff).

Testiculul are formă ovală, este turtit în sens transversal şi prezintă: o faţă
medială şi alta laterală, o margine anterioară şi una posterioară, precum şi
două extremităţi - superioară şi inferioară.

La suprafaţă, testiculul este învelit de o membrană fibroasă de culoare albă-

sidefie, denumită tunica albuginee, care, pe marginea posterioară, se
continuă cu o masă densă de ţesut conjunctiv, denumită mediastinum
testis, situată mai aproape de extremitatea superioară a testiculului. De la
mediastinum testis pleacă, radiar, spre albuginee numeroase septuri
conjunctive, denumite septula testis, care împart parenchimul testiculului în
150-200 de lobuli testiculari (lobuli testis).
Lobului testiculului are formă conică, fiind îndreptat cu vârful spre
mediastinum testis şi baza spre albuginee. Este alcătuit din tubii
seminiferi contorti (2-3 la număr), în interiorul cărora se formează
spermiile (spematozoizii) - celulele sexuale masculine - în procesul
denumit spermiogeneză. În interiorul lobulului, în ţesutul conjunctiv
dintre tubii seminiferi contorti, se găsesc celulele interstiţiale (Leydig),
care formează componenta endocrină a testiculului sau glanda
interstiţială, care secretă hormonul sexual masculin (testosteron). Tubii
seminiferi contorti, componenta exocrină a gonadei masculine, se unesc
şi formează spre vârful lobulului tubii seminiferi drepţi, care, părăsind
lobului, intră şi se anastomozează între ei în mediastinum testis, formând
o reţea canaliculară, denumită rete testis. Din această reţea calea
spermatică se continuă cu canalele eferente, în număr de 12-18.
Epididimul (epididymis). Calea spermatică intratesticulară se continuă,
printre canalele eferente, cu epididimul. Acesta este aşezat pe
extremitatea superioară şi marginea posterioară a testiculului, are forma
unei virgule şi este alcătuit dintr-o parte de origine, mai umflată, numită
capul epididimului, care se continuă cu partea mijlocie, mai subţire,
corpul, după care urmează coada epididimului. Ca structură, epididimul
este alcătuit dintr-un canal epididimar, lung de 4-6 m, întortocheat şi
ghemuit. Ţesutul conjunctiv înconjoară ghemurile formate de acest canal,
alcătuind lobulii epididimului. Canalele eferente ale testiculului, după ce
străbat tunica albuginee, pătrund în capul epididimului şi se deschid, în
partea posterioară a acestuia, în canalul epididimar. Pe faţa laterală, între
testicul şi epididîm, vaginala formează un fund ele sac denumit sinusul
epididimului.
Vascularizaţia şi inervaţia testiculului şi epididimului. Testiculul este
vascularizat de artera testiculară (spermatică internă) care ia naştere din
aorta abdominală. Traiectul ei până în scrot indică drumul parcurs de
testicul în procesul de coborâre. În dreptul cozii epididimului, ea se
anastomozează cu artera deferenţială, ramură din artera vezicală
inferioară, printr-o ramură destinată corpului epididimului, şi tot la acest
nivel se anastomozează cu artera cremasterică. Artera testiculară dă
ramuri pentru epididim şi testicul, acestea din urmă trecând la testicul pe
faţa medială a epididimului.

Venele formează plexul pampiniform, după care, prin vena testiculară, se

varsă în dreapta în vena cavă inferioară şi în stânga, în vena renală
stângă. Limfaticele merg la ganglionii lombari
Inervaţia este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic, şi de
plexul deferential, cu originea în plexul hipogastric.
Calea spermatică şi glandele anexe

Calea spermatică începe în testicul, de unde, prin canalele eferente, se continuă

cu epididimul, care, la rândul său, este continuat de canalul deferent. Acesta
din urmă conduce sperma, prin canalul ejaculator, în uretra prostatică,
deschizându-se pe părţile laterale ale coliculului seminal. De la acest nivel,
uretra constituie canalul comun pentru calea urinară şi spermatică.

Canalul deferent continuă coada epididimului şi, după un traiect lung de 50-60
cm, se termină printr-o parte mai dilatată, denumită ampula canalului deferent.
În structura canalului deferent se disting trei straturi: adventicea, tunica
musculară şi mucoasa.

Vezicula seminală, denumită şi glanda veziculoasă, este, ca şi canalul deferent,

un organ-pereche, situată lateral de ampula canalului deferent şi medial de
ureter, în spaţiul rectovezical. Are o formă ovoidală, este lungă de 4-5 cm, cu
lumenul compartimentat în mai multe diverticule, formate de plici ale mucoasei.
Prin secreţia sa, vezicula seminală participă la formarea spermei.

Canalul ejaculator continuă canalul deferent, după unirea cu canalul de excreţie

al veziculei seminale. El străbate prostata şi se deschide în uretra prostatică, pe
părţile laterale ale coliculului seminal.
Prostata este un organ glandular situat în pelvis, în jurul primei părţi a
uretrei. Produsul ei de secreţie participă la formarea spermei. Tot în
prostată este cuprins şi utriculul prostatic, un rest al canalului Müller la
bărbat, ce corespunde uterului.
Prostata are forma unei castane şi i se descriu: o bază, un vârf, o faţă
anterioară şi alta posterioară.
Ţesutul conjunctiv provenit din fascia superioară a diafragmei pelviene
formează fascia prostatică. Aceasta înveleşte prostata şi, prin ligamentele
puboprostatice, o leagă de peretele pelvisului. Sub această fascie urmează
stratul extern din structura prostatei, format dintr-o capsulă
conjunctivomusculară, care trimite tracturi în interiorul glandei. Fibrele
musculare netede, mai bogate în partea posterioară, formează ceea ce s-a
descris sub numele de muşchi prostatic, care, superior se continuă cu
sfincterul neted al vezicii urinare. Împreună cu fibrele cuprinse în fracturile
ce pătrund in interiorul glandei, el favorizează expulzarea secreţiei
denumite suc prostatic, în timpul ejaculării. Parenchimul glandular este
alcătuit din 30-50 de glande tubuloalveolare, care, printr-un număr mai mic
de canale excretoare, dar cu un calibru mare, se deschid în uretră, într-o
depresiune denumită sinus prostatic.
Macroscopic, prostata prezintă o porţiune mai subţire, paralelă cu uretra,
denumită istmul prostatei, şi doi lobi laterali stâng şi drept - care
îmbrăţişează anterior uretra.
Pe baza unor criterii practice, urologii împart prostata într-un lob anterior,
situat înaintea uretrei, un lob posterior, cuprinzând partea situată posterior
de uretră, şi un lob mijlociu, cuprins între uretră şi canalele ejaculatoare,
corespunzând istmului. Hipertrofia sau adenomul de prostată îşi are sediul
de regulă în lobul mijlociu şi proemină în vezică.

Vascularizaţia şi inervaţia prostatei. Prostata primeşte sânge din arterele

vezicale inferioare şi rectale mijlocii. Venele se varsă în plexul
vezicoprostatic, situat în spaţiul dintre vezică şi prostată, şi în plexul
ruşinos. Limfaticele sunt tributare ganglionilor iliaci interni.

Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice provenind din plexul

hipogastric şi nervul pelvic.
Organele genitale externe
Penisul (penis), organ cu funcţie genitală şi urinară, este alcătuit din:
rădăcina penisului, care formează partea fixă a organului, din corp şi gland,
reprezentând partea liberă. Rădăcina se fixează pe ramurile ischiopubiene
ale coxalului. Corpul, de formă cilindrică, uşor turtit, prezintă o faţă
superioară sau dorsum penis şi alta inferioară sau faţa uretrală. El se
termină cu o extremitate umflată care formează glandul. Acesta are o formă
relativ conică şi baza sa, care proemină şi depăşeşte circumferinţa
corpului, formează coroana glandului, separată de corp printr-un şanţ
circular, denumit colul glandului. Glandul este format de corpul cavernos al
uretrei şi la vârful său, mai apropiat de faţa uretrală, se află orificiul extern
al uretrei. Pielea care înveleşte corpul penisului se continuă spre gland, dar
nu aderă de acesta, şi formează prepuţul. Acesta este format la suprafaţă
de tegument, care se continuă pe faţa internă cu un strat mucos, care, la
nivelul colului, se reflectă pe gland învelindu-l. La locul de reflectare se află
glandele prepuţiale, care secretă un lichid cu miros caracteristic, ce
formează smegma prepuţulul. Pe faţa uretrală a glandului, mucoasa
prepuţului alcătuieşte o cută mediană numită frâul prepuţului, care, pe faţa
uretrală a corpului, se continuă cu rafeul penian - o proeminenţă
longitudinală pigmentată, care ajunge la scrot, continuându-se cu rafeul
scrotal.
Structura penisului. Penisul este alcătuit din trei corpi cavernoşi, de formă
cilindrică, formaţi din ţesut erectil, dintre care doi pereche, situaţi dorsal,
denumiţi corpii cavernoşi ai penisului, şi unul nepereche, străbătut de
uretră pe faţa inferioară, denumit corpul cavernos al uretrei. Corpii
cavernoşi ai penisului sunt fixaţi la extremităţile posterioare, prin
ligamente şi muşchii ischiocavernoşi, de ramurile ischiopubiene, formând
rădăcina penisului. În dreptul simfizei pubiene ei se unesc, participând la
formarea corpului penisului, şi sunt fixaţi de simfiză prin ligamentul
suspensor al penisului. La exterior ei sunt înveliţi de tunica albuginee - o
membrană conjunctivă, care, pe linia mediană, la locul unde cei doi
corpi cavernoşi se alătură, formează septul penisului. Pe faţa uretrală
aceştia formează un strat în care se află corpul cavernos al uretrei şi care
începe, posterior, cu o parte umflată denumită bulbul penisului, în care
pătrunde uretra. Anterior, el prezintă o altă parte umflată, care formează
glandul, şi în tot lungul său tunica albuginee este legată, prin tracturi
fibroase, cu cea a corpilor cavernoşi ai penisului. Tunica albuginee
trimite în interior septuri fibroase, denumite trabecule, care
compartimentează corpii cavernoşi în spaţii pline cu sânge, denumite
cavernele corpilor cavernoşi.
În corpii cavernoşi pătrund ramurile arterelor bulbului penian (ramuri din
artera ruşinoasă internă), numite artere helicine, care au traiect helicoidal
când corpii cavernoşi nu sunt în erecţie. Acestea se capilarizează, formând,
în cavernele corpilor cavernoşi, capilare sinusoide largi, care se continuă
cu venele cavernoase. Sinusoidele sunt alcătuite din endoteliu şi un strat
muscular ce aderă de trabecule. Intre venele corpilor cavernoşi ai
penisului se găsesc anastomoze care străbat septul penian, dar ele nu
comunică cu venele corpului cavernos al uretrei, care se aseamănă ca
structură cu corpii cavernoşi ai penisului. Învelişurile externe ale penisului
sunt formate din tegument, un strat muscular numit tunica dartos a
penisului, sub care se află vasele superficiale ale penisului, iar mai profund
urmează fascia penisului, sub care se află vasele profunde ale penisului.
Vascularizaţia şi inervaţia penisului. Artera dorsală a penisului şi artera
profundă, cât şi artera bulbului penisului sunt ramuri din artera ruşinoasă
internă, iar venele se varsă în vena ruşinoasă internă. Prin creşterea
cantităţii de sânge în sinusoidele corpilor cavernoşi, se produce erecţia
penisului. Limfaticele sunt tributare ganglionilor inghinali.
Inervaţia organelor erectile este dată de ramuri simpatice şi parasimpatice
provenind din plexul hipogastric şi nervul pelvic, cu rol dilatator, iar a
învelişurilor penisului, de nervul ruşinos. În tegument, mucoasa glandului
şi a prepuţului se găsesc numeroşi receptori, capsulaţi şi fără capsulă.
Scrotul este partea organelor genitale externe care participă la formarea
învelişurilor testiculului. El are forma a două pungi cutanate, separate de
rafeul scrotal. care se continuă cu rafeul penisului, iar în interior
corespunde septului scrotal. Pielea scrotului este încreţită, bogată în peri şi
glande sebacee.

În totalitatea lor, învelişurile testiculului sunt formate din şase straturi sau
tunici, care corespund straturilor peretelui abdominal şi care sunt: scrotul
sau tegumentul scrotului, dublat de un strat de fibre musculare netede,
denumit tunica dartos, fascia spermatică externă ce corespunde
aponevrozei muşchiului oblic extern, muşchiul cremaster şi fascia
cremasterică, situată în acelaşi plan, ce corespund muşchiului oblic intern
şi transversului, fascia spermatică internă, care continuă fascia
transversalis a peretelui abdominal şi tunica vaginală a testiculului, ce
corespunde peritoneului şi care prezintă o foiţă (lamă) parietală şi alta
viscerală. Aceasta din urmă înveleşte tunica albuginee a testiculului şi
delimitează, împreună cu foiţa parietală, cavitatea vaginală a testiculului.

Aceste învelişuri sunt vascularizate, după provenienţa lor, de la suprafaţă

în profunzime de: vasele ruşinoase externe, vasele spermatice externe,
ramuri din epigastrica inferioară şi de vasele testiculare.
Aparatul genital feminin

Aparatul genital feminin este alcătuit din ovar sau gonada feminină, din
calea genitală formată de tubele uterine, uter, vagin şi din vulvă - organul
genital extern al femeii.

Ovarul
(Ovarium)
Ovarul sau gonada feminină este un organ pelvian pereche situat sub
originea vaselor iliace externe şi interne, în fosa ovariană.

Asemănător cu testiculul, ovarul este o glandă cu dublă secreţie: exocrină,

prin care produce ovulul sau gametul feminin, şi endocrină, prin care secretă
hormonii sexuali feminini - foliculina şi progesteronul.

Formă şi raporturi. Ovarul are formă ovoidală, uşor turtit, şi prezintă: o faţă
medială, acoperită de franjurile sau fimbriile tubei uterine; o faţă laterală ce
vine în contact cu peretele lateral al pelvisului. De asemenea, are o margine
mezoovarică, la nivelul căreia se află hilul ovarului şi care, printr-o plică
peritoneală denumită mezoovar, se leagă de ligamentul lat al uterului, şi o
margine liberă, dorsală.
Extremitatea uterina este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului
(ligamentul utero-ovarian), iar extremitatea tubară este orientată lateral şi
superior, spre partea infundibulară a tubei uterine. Ovarul se leagă de tuba
uterină printr-o fimbrie mai lungă, denumită fimbria ovarică, şi de peretele
lateral al pelvisului prin ligamentul suspensor al ovarului, care este
străbătut de vasele ovariene în drumul spre ovar. La suprafaţă, ovarul este
învelit de epiteliul ovarian, care, la marginea mezoovarică, se continuă cu
peritoneul mezoovarului. Zona de continuitate dintre peritoneu şi epiteliul
ovarian se numeşte linia Farre-Waldeyer. Întrucât nu este învelit în
întregime de peritoneu, dar proemină în cavitatea peritoneală, se poate
spune că ovarul este singurul organ cu adevărat intraperitoneal.
Structura ovarului. Ovarul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, mai
bogată în partea centrală, sau medulara ovarului şi dintr-un ţesut
epitelial, care formează foliculii ovarieni, dispuşi în partea periferică, sau
corticala ovarului. Ţesutul conjunctiv din corticală formează la periferie,
sub stratul epitelial, o lamă subţire denumită tunica albuginee. Foliculii
ovarieni, în care se află celula sexuală feminină sau ovulul, se găsesc în
stadii succesive de evoluţie, distingându-se: foliculi primari, secundari şi
veziculoşi sau de maturaţie (foliculi de Graaf). Maturaţia foliculilor începe
de la pubertate, sub influenţa hormonului foliculinostimulant hipofizar. În
fiecare lună, câte un folicul matur, apropiat mult de epiteliul de la
suprafaţa ovarului, expulzează ovulul, care este captat de tuba uterină şi
poate fi fecundat. Celulele stratului granulos al foliculului secretă
hormonul denumit foliculină. După expulzarea ovulului (în procesul de
ovulaţie, care are loc aproximativ la jumătatea ciclului menstrual), în
locul foliculului se formează corpul galben. Acesta secretă hormonul
denumit progesteron, care, când, ovulul a fost fecundat, este
indispensabil dezvoltării sarcinii în primele luni. Dacă fecundaţia nu se
produce, corpul galben involuează şi în locul său apare corpul alb
(corpus albicans) format din ţesut cicatriceal.
Vascularizaţie şi inervaţie. Ovarul primeşte sânge prin artera
ovariană, ramură din aorta abdominală şi artera uterina, ramură din
artera iliacă internă. Venele urmează traiectul arterelor. Vena ovariană
dreaptă se varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena
renală stângă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci externi şi
lombari.

Inervaţia este dată de fibre nervoase, provenite din plexul aortic şi cel
hipogastric.
Tuba uterină

Tuba uterină, primul segment al căii genitale feminine, este un conduct

lung de 10-12 cm, ce se întinde între ovar şi uter. Ea prezintă o
extremitate laterală, prevăzută cu un orificiu prin care comunică cu
cavitatea peritoneală, denumit ostiul abdominal al tubei, şi o
extremitate medială, care, prin ostiul uterin al tubei, se deschide în
uter. Tubei uterine i se disting patru porţiuni: partea uterină, cuprinsă
în peretele uterului, în unghiul superior dintre corp şi fundul uterului,
istmul tubei uterine, ampula tubei uterine, ce se termină cu
extremitatea laterală - infundibulul tubei uterine (pavilionul). La nivelul
infundibulului se află ostiul abdominal, iar pereţii săi crestaţi formează
franjurile sau fimbriile tubei uterine, dintre care una mai lungă, fimbria
ovarică, ajunge la ovar.
Uterul
(Uterus)

Uterul, organul cel mai dezvoltat al căii genitale feminine, este aşezat între
tubele uterine şi vagin. Este un organ cavitar, nepereche, situat median în
cavitatea pelviană, între vezica urinară şi rect.

Formă şi raporturi. Uterul se aseamănă ca formă cu o pară, cu extremitatea

mare orientată superior, fiind uşor turtit în sens anteroposterior.
Extremitatea superioară, de unde pleacă tubele uterine, se numeşte fundul
uterului, după care urmează corpul, care se continuă inferior cu istmul, în
prelungirea căruia urmează extremitatea inferioară sau colul uterin. Fiind
turtit în sens sagital, i se disting o faţă vezicală sau anterioară şi o faţă
intestinală, care priveşte spre rect. Faţa vezicală vine în raport, după cum îi
spune şi numele, cu vezica urinară, iar cea intestinală cu colonul sigmoid
şi ansele intestinului subţire. Pe circumferinţa colului uterin se inserează
vaginul, care urcă mai sus pe faţa posterioară a colului. Datorită acestei
inserţii, colul uterin prezintă o porţiune supravaginală şi alta vaginală, care
proemină în cavitatea vaginului. În ceea ce priveşte raportul cu peritoneul,
cu excepţia părţilor vaginală şi supravaginală ale colului, întreg uterul este
învelit la exterior de peritoneu, care în părţile laterale formează ligamentele
late ale uterului.
Ligamentele late ale uterului sunt două plici peritoneale ce se întind
transversal între marginile uterului şi pereţii laterali ai pelvisului, unde se
continuă cu peritoneul parietal. Împreună cu uterul, ele subîmpart
pelvisul într-un spaţiu anterior şi unul posterior. În cel anterior se află
vezica urinară, iar în cel posterior, rectul. În grosimea ligamentului lat, la
nivelul marginii sale superioare, se află tuba uterină şi sub ea
mezosalpingele, iar într-o cută a foiţei anterioare este cuprins ligamentul
rotund al uterului.

Structura uterului. Stratul de la suprafaţă al peretelui uterin îl formează

peritoneul sau tunica seroasă, purtând şi denumirea de perimetrium,
care, lateral, formează ligamentele late. Urmează apoi cel mai gros strat al
peretelui - tunica musculară sau miometrul. Mucoasa uterină, denumită şi
endometru, înveleşte suprafaţa internă a organului şi este bogată în
glande tubulare. Glandele colului sau cervicale sunt mai largi şi
ramificate, comparativ cu glandele uterine sau ale corpului. Endometrul
are o evoluţie ciclică lunară şi în timpul sângerării menstruale se elimină,
în cea mai mare parte, urmând ca în ciclul următor să se refacă din
epiteliul fundului glandelor uterine. Uterul nu posedă o tunică
submucoasă.
Cavitatea uterină este mai largă la nivelul fundului şi corpului uterin şi,
prin orificiul intern al uterului, care este mai strâmt, se continuă cu
canalul cervical. Acesta, la rândul său, se deschide în vagin prin
orificiul extern al uterului, mărginit de o buză anterioară şi alta
posterioară. În unghiurile tubare ale cavităţii uterine de la nivelul
fundului se deschid tubele uterine.

Vascularizaţia şi inervaţia uterului. Uterul primeşte sânge prin arterele

uterine, ramuri din artera iliacă internă. Limfaticele uterului merg o
parte împreună cu cele ovariene în ganglionii lombari, cele ale colului
spre ganglionii iliaci şi altele ajung la ganglionii inghinali.

Inervaţia este dată de ramuri ale plexului uterovaginal, situat între colul
uterin şi fornixul vaginului.
Vaginul
(Vagina)
Vagina este un organ cavitar, de forma unui tub turtit în sens antero-posterior,
care la extremitatea superioară se inserează pe colul uterin şi, inferior, prin
orificiul vaginal, se deschide în spaţiul dintre labiile mici, denumit vestibulul
vaginului. La limita dintre orificiul vaginal şi vestibulul vaginului se află o
membrană denumită himen, care închide incomplet acest orificiu. Resturile
himenului după prima naştere poartă numele de caruncule himenale.

Vagina are o lungime de 7-8 cm şi prezintă un perete anterior şi altul posterior.

La inserţia pe colul uterin, între pereţii vaginului şi col se află fundul sau
fornixul vaginului, subîmpărţit în fornix anterior, posterior şi lateral, drept şi
stâng.

In ceea ce priveşte structura, peretele vaginal, mult mai subţire ca cel uterin,
este alcătuit din: tunica adventice, tunica musculară şi tunica mucoasă.

Vascularizaţia este asigurată de ramuri vaginale provenind din artera uterină,

artera rectală mijlocie, artera vezicală inferioară şi artera ruşinoasă internă.

Inervaţia este asemănătoare cu cea a uterului, din plexul hipogastric şi nervul

pelvic, care dau ramuri ce formează un plex perivaginal. Sensibilitatea termică
şi cea dureroasă sunt diminuate la nivelul vaginului.
Organele genitale externe
Vulva este organul genital extern al femeii. Muntele lui Venus (mons pubis),
care corespunde regiunii pubiene, şi părul de la nivelul său, care, superior
se termină pe o linie orizontală, acoperă formaţiunile vulvei prin
proeminenţa pe care o formează.
Vulva este alcătuită din două cute-perechi ale tegumentului, cu direcţie
sagitală (antero-posterioară), denumite labii (buze).
Labiile mari, situate lateral, mărginesc între ele fanta sagitală a vulvei,
denumită rima pudendi. Ele se unesc anterior la nivelul muntelui lui Venus
şi posterior la distanţă mică de anus, formând comisurile anterioară şi
posterioară ale labiilor mari.
Labiile mici sunt situate medial de cele mari, au direcţie paralelă cu
precedentele şi mărginesc între ele, pe linia mediană, spaţiul denumit
vestibulul vaginei. Ele au o culoare roz-roşie şi se unesc posterior sub frâul
labiilor mari. Labiile mici se unesc între ele anterior de clitoris, formând
prepuţul clitorisului.
Vestibulul vaginei are două părţi: o parte anterioară, cuprinsă între frâul
clitorisului, anterior, şi carina uretrală, posterior, în care se deschide
orificiul extern al uretrei; o parte posterioară, a vestibulului, care
corespunde orificiului vaginal.
Organele erectile ale vulvei. Vulva, asemănător cu penisul, prezintă organe
erectile, reprezentate de bulbii vestibulari şi clitoris.
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni erectile ce corespund corpului cavernos
al uretrei la bărbat şi sunt situaţi în partea profundă sau baza buzelor
mari.

Clitorisul, un alt organ erectil, analog penisului la bărbat, dar de

dimensiuni foarte mici, este alcătuit din corpii cavernoşi ai clitorisului.
Corpul se termină cu glandul, redus ca dimensiuni, căruia labiile mici îi
formează un prepuţ, prin unirea lor anterior de clitoris. In şanţul dintre
gland şi prepuţ se deschid glande sebacee, care secretă smegma
clitorisului. De la gland pleacă, posterior şi lateral, spre labiile mici, frâul
clitorisului.

Glandele vestibulare mari (Bartholin) sunt două glande de mărimea unui

bob de fasole, situate în partea posterioară a bazei buzelor mari. Canalul
lor de excreţie, lung de 1-2 cm, străbate baza buzelor mici şi se deschide
între vestibul şi himen.

Glanda mamară. Glanda mamară, situată pe faţa anterioară a toracelui,

între spaţiile intercostale al III-lea şi al V-lea, este o glandă de origine
cutanată (specifică mamiferelor) şi creşterea ei în volum la pubertate
constituie unul dintre caracterele sexuale secundare feminine.
Corpul glandei, învelit de tegument, prezintă anterior o suprafaţă circulară de
culoare roz-brună, cu diametrul de aproximativ 3 cm, denumită areola
mamară. Tegumentul areolei este mai subţire, fără strat cornos, cu glande
sebacee şi sudoripare. în centrul areolei se găseşte o proeminenţă denumită
papila mamară (mamelon), la vârful căreia se deschid 12-20 orificii ale
canalelor lactifere (canale galactofore). La nivelul areolei, în jurul papilei
mamare, se află 5-15 glande asemănătoare cu glandele sudoripare, denumite
glande areolare sau glandele Montgomery, care cresc şi ele în timpul sarcinii
(tuberculii Montgomery).

În ceea ce priveşte structura, glanda mamară este compartimentată de fracturi

conjunctive dense şi grăsime, în 12-20 de lobi, fiecare având câte un canal
lactifer. Lobii sunt subîmpărţiţi în lobuli, în care se află ramificaţiile canalelor
lactifere care merg la acinii glandulari care secretă laptele. Canalele lactifere
prezintă la nivelul papilei mamare mici dilataţii în lungul lor, denumite
sinusuri lactifere. Tot în papilă se află vase sanguine şi fibre musculare
netede, care, prin contracţie, produc erecţia papilei. Între glanda mamară şi
fascia muşchiului pectoral se află spaţiul retromamar.
Vascularizaţie şi inervaţie. Glanda mamară primeşte sânge din arterele:
toracică internă, toracală laterală şi intercostale. Limfaticele drenează
limfa la ganglionii axilari toracici interni şi supraclaviculari.

Inervaţia este dată de nervii intercostali, ramuri supraclaviculare din

plexul cervical şi ramuri din plexul brahial. Fibrele secretorii provin din
simpaticul cervical.