NORMELE DE PROCEDURĂ

CIVILĂ
 1. Sintagma de „drept procesual civil”
De regulă, persoanele fizice sau juridice titulare de drepturi subiective
îşi exercită drepturile şi interesele legitime fără intervenţia vreunei
autorităţi publice.
În ipoteza în care aceste drepturi sau interese sunt încălcate
dispoziţiile legale pun la dispoziţia lor posibilitatea sesizării instanţei
judecătoreşti în vederea restabilirii situaţiei existente anterior acestei
încălcări. Cadrul propice în care se va realiza activitatea de jurisdicţie este
procesul civil.
În literatura de specialitate se consideră că Dreptul procesual civil
constituie totalitatea normelor juridice care reglementează modul de
desfăşurare a activităţii judiciare în scopul soluţionării litigiilor civile, sau
doar a tranşării unei chestiuni care aparţine procedurii necontencioase.
Prin interpretarea acestei definiţii se deduce că Dreptul procesual civil
cuprinde două proceduri: procedura contencioasă care urmăreşte
soluţionarea conflictelor de natură civilă şi procedura necontencioasă care
nu implică un diferend, dar impune participarea activă a judecătorului.
 2. Obiectul şi izvoarele

Obiectul disciplinei menţionate este format din raporturile

juridice care se stabilesc între participanţii procesuali cu ocazia
desfăşurării activităţii de examinare şi soluţionare a cauzelor civile.
Aceste raporturi sunt cele care se stabilesc între părţi şi instanţa de
judecată, între instanţa de judecată şi alţi participanţi procesuali,
precum: martori, experţi etc., dar şi doar între părţi.
Izvoarele Dreptului procesual civil desemnează actele
normative care cuprind norme de drept procesual civil. Sunt astfel de
izvoare: legea (de ex.: Constituţia României, Codul de procedură
civilă, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, etc.),
decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului român, documentele
adoptate de Comisia şi Parlamentul European, sau alte organisme
europene, jurisprudenţa, doctrina şi cutuma.
3. Normele de procedură civilă
3.1 Clasificarea acestora
Activitatea judiciară este reglementată de normele de procedură civilă.
Aceste norme sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, care poate fi
considerat legea comună în materie, dar şi în anumite legi speciale, precum:
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară.
În doctrină aceste norme sunt clasificate în funcţie de următoarele criterii:
a) în funcţie de obiectul de reglementare, se disting norme de organizare
judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură propriu-zisă;
b) după sfera de aplicare, se disting normele generale şi normele speciale;
c) în raport cu caracterul conduitei pe care normele o prescriu, se disting norme
imperative şi norme dispozitive.
Dintre aceste norme, prezintă caracter imperativ: normele de organizare,
unele dintre normele de competenţă şi unele dintre normele de procedură
propriu-zisă. În cazul acestora, nerespectarea lor atrage aplicarea sancţiunii
nulităţii absolute.
 Normele de organizare judecătorească reglementează stabilirea instanţelor
judecătoreşti, numirea şi avansarea judecătorilor, statutul magistraţilor,
compunerea completelor de judecată, inclusiv incidentele cu privire la constituirea
sau compunerea instanţei (de ex.: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea).
Normele de organizare judecătorească sunt, în marea lor majoritate,
imperative, excepţie constituind cele referitoare la recuzare care prezintă caracter
dispozitiv.
Aceste norme se regăsesc în Codul de procedură civilă, în Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, dar şi în Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor.
Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Ele pot fi subclasificate în:
- norme de competenţă generală;
- norme de competenţă materială sau de atribuţiune;
 - norme de competenţă teritorială de drept comun;
- norme de competenţă teritorială alternativă.
- normele de competenţă teritorială exclusivă sau excepţională
desemnează capacitatea exclusivă, specială a unei instanţe de a soluţiona
un anumit litigiu [art. 117-121 C. proc. civ.; de exemplu, cererile
privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc doar la instanţa în
circumscripţia căreia se găseşte imobilul – art. 117 alin. (1) C. proc. civ.];
În literatura de specialitate se discută şi despre norme de competenţă
convenţională sau contractuală. Normele de competenţă teritorială
convenţională (contractuală) sunt acelea care vizează aptitudinea unei
instanţe de a soluţiona o cerere sau un proces ca urmare a alegerii ei prin
voinţa părţilor [art. 126 C. proc. civ.].
 Normele de procedură propriu-zise vizează modul de judecată a pricinilor
civile. Ele se referă la condiţiile necesare pentru a se exercita acţiunea în
justiţie, fazele care trebuie parcurse pentru soluţionarea acesteia etc.
În doctrină s-a precizat că normele de procedură propriu-zise se
subclasifică în: norme de procedură contencioasă şi norme de procedură
necontencioasă.
Normele de procedură contencioasă sunt cuprinse în Cartea a II-a a
Codului de procedură civilă, iar cele de natură necontencioasă sunt
reglementate de Cartea a III-a a acestuia.
Unele dintre normele de procedură propriu-zise, precum cele care
vizează un interes general, au caracter imperativ; altele, ca de exemplu
normele care dau posibilitatea părţii să-şi exercite drepturile personal sau
prin mandatar, prezintă caracter dispozitiv.
Normele de executare silită intervin când hotărârea judecătorească
cu valoare de titlu executoriu poate fi pusă în executare silită.
Aceste norme se regăsesc în Codul de procedură civilă, Cartea a V-
a şi au caracter imperativ.
O altă clasificare a normelor de procedură civilă diferenţiază, ca
urmare a aplicării criteriului referitor la caracterul conduitei pe care
normele o prescriu, între normele imperative şi normele dispozitive.
 Un alt criteriu utilizat pentru a clasifica normele de procedură civilă este
domeniul de aplicare al acestora, criteriu în funcţie de care ele se clasifică în
norme generale şi norme speciale.
Normele generale sunt acelea care pot fi aplicate în principiu în orice
materie. Aceste norme sunt prevăzute de Codul de procedură civilă.
Normele speciale sunt acele norme care se aplică numai în anumite
materii, derogând în anumite limite de la normele generale. Anumite norme
dintre acestea se regăsesc în legea comună de procedură civilă de ex.: în
procedura ordonanţei preşedinţiale, în procedura divorţului etc.
 3.1 Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă
Aplicarea legii de procedură civilă este reglementată expres de Capitolul III din
Titlul preliminar al Codului de procedură civilă, art. 1-28 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă proceselor noi, legea procedurală prevede că
dispoziţiile sale se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după
intrarea sa în vigoare (art. 24 C. proc. civ.). Prin aceşti termeni este consacrat
principiul tempus regit actum, conform căruia actele şi faptele care intervin între
intrarea în vigoare a legii şi abrogarea acesteia vor fi supuse legii respective.
De la acest principiu există însă şi excepţii prevăzute de art. 25 C. proc. civ.
conform căruia, procesele în curs de judecată, dar şi executările silite începute sub
imperiul legii vechi, rămân guvernate de acea lege.
În acelaşi context trebuie observat că normele de procedură civilă nu se pot
aplica retroactiv.
 3.2 Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu şi asupra
persoanelor
Referitor la aplicarea legilor de procedură în spaţiu se observă că
aceasta este guvernată de principiul teritorialităţii, iar aplicarea legilor de
procedură asupra persoanelor este subordonată principiului egalităţii
cetăţenilor atât în faţa legii, cât şi în fața autorităţilor publice.
În ceea ce privește aplicarea legii de procedură în spaţiu, prevederile art.
28 C. proc. civ. stabilesc că dispoziţiile legii de procedură sunt incidente
asupra tuturor proceselor judecate de către instanţele române, sub rezerva
unor dispoziţii legale contrare. Acest principiu este reglementat, în mod
expres, şi în Noul Cod civil.
Spre deosebire de acestea, în cazul raporturilor procesuale cu element de
extraneitate, legea de procedură aplicabilă se stabileşte conform normelor
cuprinse în cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, denumită
„Procesul civil internaţional”. De ex. capacitatea unei persoane, fizice sau
juridice este guvernată în dreptul internaţional de legea naţională a acelei
persoane.
Aplicarea legilor de procedură asupra persoanelor cetăţeni străini este
guvernată tot de principiul egalităţii. Astfel, conform art. 1083 alin. (1) C.
proc. civ. străinii, persoane fizice şi persoane juridice, deţin în faţa
instanţelor române aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii
români, respectiv persoanele juridice române.