Economia regională

Economia regională – disciplina fundamentală

în cadrul ştiinţelor regionale
 Economia regională reprezintă, prin sfera de
cuprindere a problematicii, cât şi prin nivelul de
profunzime la care a ajuns, o disciplină
fundamentală în cadrul ştiinţei regionale

 Ştiinţa regională are drept obiect de studiu

fenomenele şi procesele în care spaţiul, distanţa,
localizarea au un rol decisiv
 Scopul său îl reprezintă formularea
legităţilor de mişcare a acestora, precum,
şi a metodelor şi tehnicilor cu care acestea
pot fi cercetate şi anticipate în evoluţia lor
ulterioară
 Constituirea ştiinţei regionale ca un
domeniul ştiinţific distinct s-a bazat pe
încorporarea, din perspectivă spaţială, a
unor concepte şi metode din economie,
geografie, econometrie, matematică,
sociologie, etc., ceea ce îi oferă un
pronunţat caracter interdisciplinar,
conştient asumat
 În acelaşi timp a avut loc lărgirea continuă a ariei
de investigare a ştiinţei regionale

 În cadrul său au apărut şi s-au dezvoltat o serie de

discipline ce conturează, alături de economia
regională, caracterul complex al acestei ştiinţe:
 Prognoza regională
 Planificarea regională
 Economia urbană
 Economia rurală
 Economia infrasturcturii, etc.
 În prezent, ştiinţa regională, în ansamblul său, se află într-un
stadiu de reflecţie şi evaluare din diverse perspective.

 Progresul teoriei, al tehnicilor şi instrumentelor de cercetare,

modificările majore în “harta” economiei, apariţia unor
probleme specifice, noi pentru politica regională constituie
suportul creator pentru multe domenii de investigaţie.

 Transformările din noua Europă implică nu numai schimbări

de natură geopolitica, sociala, culturală dar şi o reorientare a
cercetării ştiinţifice
 Preocupări speciale se concentrează asupra:
 dimensiunii regionale a proceselor de integrare europeană,
implicând noi modele instituţionale şi de finanţare a dezvoltării
regionale,
 adaptarea statisticii teritoriale la necesităţile sporite de analiză şi
de fundamentare a politicilor regionale,
 creşterea complexităţii în abordarea competiţiei şi competitivităţii
regionale,
 reţelelor teritoriale,
 cooperării transfrontaliere,
 factorilor hard-soft ai localizării,
 amenajării teritoriului
 Regiunea, element esenţial pentru abordarea
economiei din perspectivă spaţială

 În cel mai general mod, regiunea poate fi definită

ca un spaţiu delimitat.
 În acest context, spaţiul poate fi considerat ca un
spaţiu real, localizat geografic sau un spaţiu
virtual, considerat ca sferă de influenţă sau de
dominaţie.
 Indiferent de preocuparea privind modul
transformării spaţiului în variabila economică,
definirea conceptului de regiune se dovedeşte a fi
deosebit de complexă.
 Tipologia regiunilor
 Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge
trei tipuri :

 Regiuni omogene din punct de vedere al caracteristicilor

unificatoare, prin:
 criteriile economice (venituri/locuitor apropiate, un sector industrial
dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme),
 geografice (topografie sau climat similar, o resursă naturală comună),
 social-politice (o anumită “identitate” regională, o dezvoltare istorică
comună.), diferenţierile interne şi interacţiunile interregionale nu sunt
considerate importante.
 Regiuni nodale (polarizate), când interesul pentru uniformitate
este minim, iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al
relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei în jurul unui
centru dominant (nod).

 Regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă

dintr-un anumit cadru instituţional-administrativ şi din aplicarea
unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională.
 În funcţie de criteriile care au stat la baza constituirii lor,
regiunile se clasifică astfel :

 regiuni politice – componente ale unui stat care se află la limita

dintre statele federale şi cele unitare, cu competenţe proprii în
materie legislativă şi executivă, dar care păstrează un sistem
judecătoresc numai la nivelul statului central (Spania, Italia);

 regiuni incorporate – rezultat al creării unui stat unitar prin unirea

mai multor state care îşi păstrează totuşi o anumită individualitate
(de exemplu) Marea Britanie, care astăzi tinde spre federalizare;

 regiuni diversificate cu cadre regionale stablite nu numai după

criteriul territorial şi politic, ci şi după alte criterii, precum limba şi
cultura (Belgia, înainte de transformarea ei în stat federal);
 regiuni administrative clasice create prin descentralizare drept
colectivităţi teritoriale locale autonome din punct de vedere
administrative (Franţa);

 regiuni funcţionale create prin deconcentrare, ca simple

circumscripţii ale administraţiei centrale de stat (Grecia);

 regiuni prin coperare ca forme instituţionalizate, de cooperare

între colectivităţile teritoriale locale (România).
 În funcţie de problemele care pot să apară la nivelul regiunilor,
probleme care se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări,
regiunile se pot clasifica în:

 regiunile agricole aflate în dificultate; Acestea ocupă suprafeţe relativ întinse,

au o populaţie mai puţin numeroasă sau dispersată şi au o poziţie periferică în
raport cu o regiune centrală.

 Aceste regiuni se caracterizează prin:

 lipsă de resurse şi condiţii mai puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni;
 nivel redus al venitului pe locuitor;
 grad ridicat de subocupare şi o rată a şomajului ridicată;
 sursele din venituri fiscale scăzute;
 redusă productivitate a muncii.
 regiunile industriale în declin sau “abandonate”; sunt caracterizate
prin:
 scăderea ratei de activitate,
 creşterea lentă a venitului pe locuitor,
 emigraţia ridicată,
 existenţa unor infrastructuri şi a unei populaţii active îmbătrânite,
 a unor utilaje învechite, cu un grad de poluare ridicat, ce poate descuraja
noile investiţii,
 un climat social nesatisfăcător.

 Regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide se

caracterizează:
 printr-o exploatare intensă a resurselor, a infrastructurilor (reţelele de
transport, locuinţele), în timp ce cererea de forţă de muncă este excesivă.
 printr-un avânt economic rapid, ceea ce crează presiune asupra
infrastructurii, asupra disponibilităţii de muncă calificate generând
disfuncţionalităţi sociale diverse: poluare sonoră, congestie demografică,
creşterea distanţei dintre locuinţă şi locul de muncă.
 Din punct de vedere al ritmului de dezvoltare al regiunilor:
 regiuni care se dezvoltă într-un ritm superior macroregiunii sau al ţării
din care fac parte (regiuni energetice şi stabile);
 regiuni care se dezvoltă într-un ritm mai înalt, dar în scădere progresivă
(regiuni în stare de depresiune);
 regiuni care au rămas în urmă un timp îndelungat, iar în prezent
înregistrează o creştere economică zero sau negativă (regiuni în stare
de stagnare);
 regiuni care urmează să fie din nou valorificate (regiuni de pionierat)
 Economistul John Fitman clasifică regiunile în funcţie de
gradul de dezvoltare astfel:
 regiuni centrale – zone metropolitane cu un puternic potenţial
de inovaţie;
 regiuni de tranziţie în dezvoltare, care au un puternic potenţial
de resurse naturale;
 regiuni de tranziţie în declin, cu caracter industrial sau rural
stagnant;
 regiuni periferice, de frontieră.
 Uniunea Europeană, în vederea furnizării de statistici
regionale cât mai complete şi utile pentru activităţile
de planificare regională, a elaborat un sistem unic şi
coerent de definire spaţială a teritoriului. Conform
Nomeclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice
(NUTS):
 Fiecare regiune dispune de un nume şi de un cod specific;
 Clasificarea NUTS are un caracter ierarhic, în sensul că o
regiune de nivel superior cuprinde mai multe regiuni de
nivel inferior (fiecare stat este subdivizat în regiuni NUTS
1, fiecare regiune NUTS 1 este subdivizată în regiuni
NUTS 2 şi fiecare regiune NUTS 2 este subdivizată în
regiuni NUTS 3);
 O regiune poate fi caracterizată prin mai multe niveluri
NUTS;
 Nu poate exista acelaşi nume pentru două regiuni diferite
(dacă două regiuni din state membre diferite au acelaşi
nume atunci la numele regiunii se adaugă şi indicatorul de
ţară).
 Clasificarea regiunilor conform
NUTS
Nivel Unitate Număr populaţie
teritoriala
Minim Maxim

NUTS 1 Macro-regiune 3 000 000 7 000 000

NUTS 2 Regiune de 800 000 3 000 000

dezvoltare
NUTS 3 Judeţ 150 000 800 000
Cele opt regiuni de dezvoltare din România
cu judeţele componente sunt: