Funcționarea normală a psihismului

Trilogia minții: funcțiile cognitive,

afective, conative
Funcțiile cognitive sunt reprezentate de funcțiile psihice care
realizează cunoașterea.
Afectivitatea este un termen generic folosit pentru a descrie
emoții, sentimente, dispoziții.
Conativ este termenul folosit pentru a descrie procesele
mintale asociate cu voința, activitatea și comportamentul.
Percepția : granița dintre senzații și percepții este neclară.
Senzația este un proces psihic primar, bazal, finalizat printr-
o imagine univocă(univoc-care are un singur sens sau
păstrează acelaşi sens în orice context), reflectând reductiv
stimulul senzorial (lumina, culoarea, sunetul, calități
mecanice, chimice, etc.), nefiind altceva decât un semnal
senzorial elementar, unimodal.
 Percepția este funcția psihică care asigură sinteza
informațiilor ce permit cunoașterea unui obiect, a unei
situații sau a unui fenomen. Informațiile pot veni de la
cele cinci simțuri și atunci obiectul este perceput în
spațiul real – este obiectivat. Obiectul poate fi
perceput și într-un spațiu imaginar , când devine
reprezentare. Percepția însumează procesele care
integrează datele senzoriale, le interpretează și le
traduc în experiența inteligibilă a auzului, văzului,
simțului tactil, olfactiv, etc. Percepția devine astfel un
proces activ ce presupune o comparație continuă cu
experiența subiectivă anterioară. Percepția se
deosebește de senzații prin sintetism(sintetism – care
ţine de sinteză) și complexitate.
Reprezentarea ca proces senzorial
 Reprezentarea constituie un moment intermediar între
senzorial, imaginar și gândire (abstractă).
 Atenția este un proces psihic complex prin care se realizează
orientarea şi concentrarea întregului sistem psihic asupra unor
obiecte şi fenomene care prin semnificaţia lor fizică, biologică
şi socială necesită o cât mai clară şi selectivă proiecţie în
conştiinţă.
 Caracteristicile atenției:
 Selectivitatea – capacitatea de a reține un stimul, concomitent cu ignorarea
altuia;
 Mobilitatea sau flexibilitatea – trecerea cu ușurință și rapiditate de la o
problemă la alta;
 Direcționarea sau orientarea atenției – procesul este îndreptat către o sursă de
stimulare;
 Concentrarea – capacitatea de aprofundare a unor probleme; necesită
detașarea de ambianță;
 Distributivitatea – capacitatea de a cuprinde simultan mai multe acțiuni;
 Stabilitatea sau durabilitatea atenției – caracteristică relativă, atenția prezintă
fluctuații în timp și spațiu.
 Atenția involuntară presupune că orientarea și
concentrarea proceselor de atenție se produc spontan,
neintenționat și fără efort voluntar.
 Atenția voluntară consideră a fi un nivel superior al acestui
proces fiziologic, se caracterizează prin faptul că orientarea
și concentrarea atenției focalizate necesită activarea
mecanismelor decizionale. Atenția voluntară se bazează pe
formularea unui scop și inducția intențională a unui efort
voluntar.
 Atenția beneficiază de o serie de factori favorizanți:
ambianța, competiția stimulilor, motivația, curiozitatea,
recompensa.
 Atenţia postvoluntară: ne concentrăm asupra unei activităţi
care nu ne place, dar în virtutea exerciţiului şi experienţei ea
începe să ne atragă şi ajungem să o efctuăm cu plăcere, fără
să mai fie nevoie de efort voluntar.
 Memoria este ansamblul proceselor de întipărire
(memorare), conservare (păstrare) şi evocare
(reactualizare) prin recunoaştere şi reproducere a
experienţei anterioare (cognitive, afective, volitive) a
omului sau a unor informaţii cunoscute şi însuşite din
experienţa trecută.
 Memoria este:
– imediată când reproducerea unui material nu depăşeşte
10" de la prezentarea lui;
- recentă când reproducerea materialului are loc după
10 " de la prezentarea lui
- memoria evenimentelor îndepărtate care se referă la
evenimente trăite de la începutul vieţii până în prezent.
În funcție de prezența sau absența scopului mnezic,
memoria se împarte în:
Memorie involuntară, care se caracterizează prin faptul că
fixarea informației se realizează fără intenționalitate și fără
apelare la procedee mnezice speciale;
Memoria voluntară, în realizarea căreia este prezent scopul
care implică un efort voluntar și existența unor procedee
speciale;
Memoria senzorială prelungește persistența stimulului după
încetarea acțiunii sale asupra receptorilor, probabil pentru a
permite activarea detectorilor de trăsături;
Memoria explicită (declarativă) conștientizată sub forma
știu ce cunoștințe posed într-un anumit domeniu , conține
elemente declarative, unități de reprezentări, de informație
verbală, vizuală, conceptuală, care pot fi reactualizate
intenționat prin teste de recunoaștere și reproducere.
 Memoria implicită (nondeclarativă) conține cunoștințe
procedurale și cunoștințe despre asocierea repetată a
unor stimuli. Aceste cunoștințe sunt neverbalizabile,
fiind estimate în funcție de impactul lor asupra
modului efectiv de realizare a unei sarcini prin
amorsaj și condiționare clasică.
 În funcție de nivelul de activare al conținuturilor
mnezice, atât memoria explicită cât și cea implicită au
o stare activată – memoria de lucru ML și una
subactivă – memoria de lungă durată MLD.
 Gândirea este activitatea psihică cu cel mai complex grad
de organizare.
Este o activitate mediată (gândirea nu operează direct asupra
realului, asupra obiectelor și fenomenelor ci asupra
informațiilor furnizate de senzații, percepții și reprezentări;
gândirea nu este mijlocită doar de experiența anterioară ci
este mediată de informațiile stocate în memorie și este
mijlocită cel mai pregnant de limbaj, ce apare într-o dublă
ipostază ca instrument de exteriorizare a produselor gândirii și
ca mijloc de asimilare, de preluare din afară a informațiilor)
şi generalizată – prelucrarea logică a informațiilor concret –
senzoriale și evidențierea prin intermediul judecăților și
raționamentelor a însușirilor generale a obiectelor, precum și a
relațiilor constante dintre acestea, adică a raporturilor cauzale.
 Operaţiunile gândirii sunt:
 Analiza este operația de desfacere, de separare mentală a obiectului
sau fenomenului în părțile sale componente;
Sinteza este reuniunea mentală, într-un ansamblu unitar, întreg, a
însușirilor esențiale și particulare ale obiectelor și fenomenelor;
Comparația este operația prin care se disting asemănările și
deosebirile dintre obiectele și fenomenele analizate;
Abstractizarea constă în desprinderea unei anumite laturi sau însușiri
a obiectului sau fenomenului, în timp ce în momentul respectiv se face
abstracție de celelalte (ex. se enunță un proverb, iar subiectul trebuie
să spună ce se înțelege din aceasta).
Generalizarea constă în integrarea sintetică a datelor extrase într-o
ordine ierarhică și raportarea lor la o clasă de obiecte, fenomene (ex.
noțiunile de mere, pere, cireșe sunt cuprinse în mulțimea noțiunii de
fructe);
Înțelegerea este activitatea cognitivă care permite descoperirea
relațiilor prin cuprinderea mentală și stăpânirea cunoștințelor, faptelor și
fenomenelor respective.
Gândirea poate fi concepută, de asemenea, ca un
sistem de forme. Din acest punct de vedere, ea
reprezintă o structură care evoluează de la simplu la
complex.
Cea mai simplă formă a gândirii este noţiunea care
desemnează orice obiect sau clasă de obiecte
despre care ştim ceva.
 Judecata reprezintă conexiunea dintre două noţiuni
prin care se reflectă un raport determinat între
obiecte. De aceea, judecata poate fi adevărată sau
falsă.
Funcția de bază a gândirii este rezolvarea de
probleme.
Rezolvarea de probleme se face prin operații algoritmice
(algoritmul este o succesiune determinată de paşi care trebuie
urmaţi pentru a găsi soluţia problemei)sau prin strategii euristice
(care presupun construcţia căii care va releva soluţia problemei
în chiar procesul de rezolvare). Strategiile euristice constau în
combinarea unor algoritmi cu rezolvarea de tip încercare –
eroare.
Raționamentul constă dintr-o înlănțuire de judecăți, care permite
să se atribuie valoarea de adevăr sau fals propoziției enunțate,
astfel că se obțin informații noi din combinarea celor deja
existente.
Raționamentul inductiv constă în generarea unei concluzii pe
baza unor fapte, observații, a unor date particulare, prin
operațiuni logice de derivare. Operația logică pornește de la
premise particulare și ajunge la o concluzie generală.
Raționamentul deductiv se desfășoară de la general la
particular.
Inteligența reprezintă un concept abstract, ea nu este o
entitate concretă și obiectivabilă; definirea inteligenței
depinde de valorile societății și evoluează odată cu ideile
științifice.
Psihologul și statisticianul britanic Charles Spearman a
introdus în 1904 conceptul de măsurare a inteligenței,
psihometria, remarcând că persoanele care trec cu bine
un tip de test de inteligență au tendința de a obține
rezultate bune și la alte tipuri de teste. Această abilitate
mintală generală, constant prezentă în cazul trecerii de la
un test de inteligență la altul, a fost denumit de Spearman
“g” – de la “inteligență generală”.
Psihologii francezi Alfred Binet și Theodore Simon au
introdus în 1905 conceptul de vârstă mintală, cu scopul
de a corela vârsta cronologică cu abilitățile intelectuale
medii.
În SUA, în anul 1916, a apărut conceptul de coeficient de
inteligență IQ, reprezentând raportul dintre vârsta mintală și
vârsta cronologică, înmulțit cu 100.
Deși inteligența asociată cu o valoare fixă a fost criticată ca
viziune, cuantificarea acesteia prin măsurarea IQ este
utilizată în procesul educațional.
Se poate afirma că inteligența este multiplă, întrucât în
domenii diferite sunt necesare inteligențe diferite. În funcție
de domeniul de operativitate, prin inteligența concretă,
individul se raportează la materialitate, la detaliu; inteligența
abstractă operează cu simboluri și concepte; inteligența
socială surprinde aspectele esențiale în relațiile sociale;
inteligența emoțională oferă individului capacitatea de
gestionare a emoțiilor. Daniel Goleman a dezvoltat conceptul
de inteligență emoțională, refrindu-se la modul în care
oamenii își direcționează emoțiile, interacționează, comunică
între ei.
Dezvoltarea inteligenței
O contribuție imortantă în definirea conceptului de
inteligență a avut-o Jean Piaget, care a definit patru
stadii ale dezvoltării inteligenței:
 stadiul senzoriomotor (de la naștere la 2 ani: reflexe înnăscute,
reacții primare dobândite prin condiționare – deprinderea, reacții
circulare secundare constând în repetarea unor acțiuni cu
obiecte, marcând trecerea de la simpla deprindere la inteligență,
imaginarea reprezentativă prin imitație amânată și simbol ludic;)
 Stadiul preoperațional ( de la 2 la 7 ani: copilul nu este încă
capabil să poată manipula mental realitatea, încă nu poate să
lucreze cu operații, între 4 și 7 ani se dezvoltă gândirea intuitivă
– gândire în imagini ce se servește de reprezentări drept
configurații de ansamblu)
 stadiul operațiunilor concrete (de la 7 la 12 ani)
 stadiul operațiunilor formale (12 -15 ani)
 Funcțiile executive
Termenul funcții executive descrie un set de abilități
cognitive necesare comportamentului orientat spre scop, ce
reglează alte abilități și comportamente.
Aceste funcții includ inițierea și oprirea acțiunilor,
monitorizarea și modificarea comportamentelor în cazul în
care este necesar, planificarea acțiunilor viitoare atunci
când subiectul se confruntă cu sarcini și situații noi,
anticiparea rezultatelor și adaptarea permanentă la
schimbări.
Gândirea abstractă și formarea conceptelor sunt
considerate componente ale funcțiilor executive.
Funcțiile executive sunt abilități de nivel înalt ce
influențează funcțiile psihice de bază ca atenția, memoria
de lucru, fluența verbală.
Funcțiile executive sunt importante pentru adaptarea la
situații reale de viață, la imprevizibil, permit inițierea și
finalizarea acțiunilor, favorizează perseverența în fața
obstacolelor, evaluarea situațiilor neprevăzute ce
interferează cu rutina și schimbarea rapidă a planurilor,
contribuind astfel la obținerea succesului, la gestionarea
situațiilor stresante, la inhibiția comportamentelor
neadecvate și la adaptarea socială.
Sistemul executiv (controlul cognitiv) este acea parte a
sistemului cognitiv ce controlează și gestionează alte funcții
cognitive, fiind implicat în planificare, flexibilitate cognitivă,
gândire abstractă, în achiziționarea de reguli, inițierea
acțiunilor adecvate și inhibarea celor neadecvate, precum și
în selectarea informațiilor senzoriale relevante.
Neuropsihologul E. Goldberg a introdus metafora cortexul
frontal = dirijor de orchestră pentru a explica rolul funcțiilor
executive.
 Limbajul
Limbajul este activitatea de comunicare cu ajutorul
limbii. Vorbirea este actul de utilizare individuală și
concretă a limbii. Limbajul permite reprezentarea și
comunicarea ideilor, conceptelor cu ajutorul unui
sistem convențional de semne orale și grafice. Sub
raport lingvistic, orice limbaj este alcătuit din lexic –
totalitatea simbolurilor utilizate și gramatică –
totalitatea regulilor de combinare a elementelor
lexicului.
În funcție de diverse criterii, limbajele se pot clasifica astfel:
 După origine: naturale, artificiale
 După natura lexicului: verbale, simbolice, mimic – gestuale
 După natura fizică a semnelor: vorbite, scrise
 După precizia regulilor ce le guvernează: neformalizate, formalizate
 După domeniul de utilizare: universale, speciale.

Cercetările recente din domeniul antropologiei și psihologiei

presupun corelații între limbaj și percepție, a căror interrelație
dinamică și complexă ar explica multidudinea de diferențe
lexicale și de nuanță dintre limbile vorbite de diverse
popoare, prin faptul că diferențele în planul realității
accesibile percepției generează nevoi diferite de comunicare,
soluționate prin diferențe în limbaj.
În prezent limbajul și gândirea sunt considerate structuri
distincte și interdependente, având în vedere rolul abilităților
de limbaj ca modalitate eficientă de a organiza procesele
cognitive și de a atribui semnificații schemelor conceptuale.
 Afectivitatea
Afectivitatea este un ansamblu de manifestări
psihice, a căror trăsătură definitorie este reflectarea
realității exterioare, prin trăiri pozitive sau negative,
de la emoții la sentimente.
Sub raportul complexității, se poate vorbi despre o
afectivitate holotimică – bazală, căreia îi corespund
emoțiile primare și dispoziția și despre o afectivitate
elaborată catatimică, căreia îi corespund emoțiile
secundare (pasiuni, sentimente) legate de nivelul
cortical. Cele două niveluri nu pot fi separate decât
din punct de vedere teoretic, ele acționând practic
unitar.
Emoțiile sunt procese afective aparținând afectivității
de tip elaborat alături de afecte, sentimente, pasiuni.
Se caracterizează prin bruschețea apariției, emoțiile
fiind întotdeauna generate de un stimul imediat.
Desfășurarea lor este de scurtă durată (de ordinul
minutelor), în schimb intensitatea trăirii este foarte
mare, ajungând uneori la paroxism.
Emoțiile sunt extrem de variate și bine delimitate ca
sens: frică, furie, bucurie / tristețe, admirație/ dezgust,
plăcere / neplăcere, iubire/ ură, etc. prezente în
cupluri de bipolaritate valorică.
Componentele unei emoții sunt:
 Activarea vegetativă simpatică și parasimpatică
 Evaluarea cognitivă și nuanțarea răspunsului emoțional prin
influențarea cantității și calității emoțiilor. Există și cazuri în
care emoția pare să nu implice o evaluare cognitivă – de
exemplu sentimentele de teamă, achiziționate în copilărie,
prin condiționare clasică.
 Expresia emoțională – expresiile faciale, care acompaniază
emoțiile primare, au o semnificație universală – oamenii din
diferite culturi sunt de acord asupra emoției pe care o
exprimă fotografia unei persoane.
 Reacțiile caracteristice emoției.
 Stările de afect
Stările de afect sunt manifestări bruște, directe,
neelaborate, uneori fără nicio legătură cu un stimul
exterior și având efect dezorganizator asupra
comportamentului. Astfel, stările de afect, denumite
crize de afect, generează la subiecți fără patologie
psihiatrică, acțiuni imprevizibile – de multe ori acte
impulsive și chiar criminale.
H. Ey împarte afectele în două categorii:
 Afecte depresive ce exprimă insatisfacție și tensiune
pulsională: dezgust, neliniște, furie, disperare;
 Afecte expansive ce exprimă o satisfacție a trebuințelor și
pulsiunilor: bucuria, entuziasmul, stările de extaz.
În psihanaliză, prin afect se înțelege orice stare
emoțională, pozitivă sau negativă, difuză sau
precisă, constând fie într-o descărcare masivă, fie
într-o tonalitate generală.
Jung consideră că afectul este o stare emoțională
foarte puternică, pe parcursul căreia conștiința se
îngustează până la dispariție. Astfel, persoana
acționează ca sub imperiul unei posesiuni
interioare, fapt care, ulterior generează teamă.
Afectul este o stare necesară conștientizării
experiențelor emoționale.
Anxietatea este o stare afectivă neplăcută, având
calitățile subiective ale fricii sau ale emoțiilor
negative, semnificând o amenințare difuză sau
percepută disproporționat în raport cu intensitatea
situației.
În anxietate, tulburarea afectivității are un
caracter de potențialitate, deformând trăirea
prezentă în raport cu viitorul presimțit ca ostil și
predeterminat ca atare.
Anxietatea este distinctă față de neliniștea sau
teama obișnuită, resimțită de orice subiect în fața
unei situații noi sau a uneia cu un grad sporit de
dificultate.
Forme ale anxietății:
 Izolate, monosimptomatice – singura manifestare decelabilă
la unii subiecți sănătoși aflați în circumstanțe solicitante din
punct de vedere adaptativ;
 Criză paroxistică de anxietate, cu debut brusc, inopinat sau
pe un fond anxios preexistent. Este dramatică, se asociază
cu o panică teribilă, nejustificată de o situație sau de un
obiect, subiectul resimțind o senzație de moarte iminentă;
 Stare de anxietate cronică, mai mult sau mai puțin
permanentă, resimțită ca o tensiune interioară, asociată cu
senzații penibile de constricție toracică, esofagiană,
epigastrică, precordialgii, lipotimii, etc.
Anxietatea nevrotică este însoțită de așteptare anxioasă,
caracterizată prin tensiune motorie, hiperactivitate
vegetativă, anticipare anxioasă frica sau grija pentru sine
sau pentru ceilalți este legată de un pericol intuitiv,
vigilență polarizată (hiperprosexie spontană,
distractibilitate, dificultate de concentrare, nerăbdare,
insomnie de adormire). Anxietatea nevrotică apare în
toate nevrozele, în decompensări ale tulburărilor de
personalitate, în afecțiuni organice, reacții la boli
somatice.
Anxietatea psihotică are un caracter dramatic, invaziv,
antrenează comportamente de apărare cu aspect de
reacție punitivă (fugă sau stupoare), modifică claritatea și
lărgimea câmpului conștiinței. Anxietatea psihotică apare
în schizofrenie, psihoze acute, psihoze cronice, episoade
depresive severe cu elemente psihotice, etc.
Depresia este scăderea până la prăbușire a dispoziției
bazale, cu caracter pasager sau durabil, cu actualizarea
trăirilor neplăcute, triste, amenințătoare. Aceste aspecte,
precum și puternica participare afectivă, trăirea profundă
a acestei stări, antrenarea comportamentală
consensuală sunt argumente pentru a considera trăirea
depresivului ca o hipertimie negativă.
Delimitarea dintre depresia ca “tristețe normală” ,
survenită în anumite circumstanţe la subiecţi sănătoşi,
fără a afecta semnificativ randamentul şi relaţionarea
socială a persoanei şi depresia de intensitate clinică se
face prin evidenţierea triadei dispoziţie depresivă,
încetinirea proceselor de gândire( lentoare
psihomotorie), simptome somatice , generatoare de
perturbări în toate domeniile de funcţioare.
Dispoziţia depresivă este trăită ca tristeţe vitală,
pierderea sentimentelor, golire şi nelinişte interioară;
Încetinirea proceselor gândirii este exprimată prin
monoideism cu conţinut depresiv, incapacitate
deciyională, ruminaţii. Ideaţia poate lua forma ideilor
delirante cu caracter de autoacuzare şi sentimente de
vinovăţie, inutilitate, etc.
Lentoarea psihomotorie este caracterizată de încetinirea
mişcărilor şi diminuarea expresiei şi mobilităţii mimice
(hipo sau amimie), dificultate de verbalizare, tendinţa de
a se complace în activităţi fără scop;
Simptomele auxiliare, somatice, se traduc prin tulburarea
vitalităţii - astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii,
scădere în greutate, tulburări ale dinamicii sexuale.
Disforia este acea stare dispoziţională în care depresia
se asociază cu excitabilitatea crescută (uneori cu
impulsivitate şi agresivitate).
Euforia e caracterizată de Porot ca dispoziţie către
optimism şi bucurie, care impregnează
comportamentul subiectului. Diferenţa dintre euforia
normală şi cea patologică constă în faptul că euforia
patologică scapă controlului conştiinţei.
Euforia patologică nu apare izolat ci este o parte
componentă a sindromului manaical sau hipomaniacal,
din cadrul TAB.
Extazul este acea trăire afectivă atât de intensă, încât
individul pare a fi în afara lumii reale, cu care nu mai
comunică, sentimentele sale extatice (fericire,
beatitudine, anxietate) neputând fi exprimate.
Labilitatea emoţională este o tulburare a dispoziţiei
care constă în mişcări rapide şi frecvente ale
dispoziţiei ce pot apărea în absenţa oricărei
contextualităţi, a oricărei motivaţii sau dimpotrivă,
motivate numai de starea afectivă a celor din jur.
Aceste modificări de dispoziţie apar în contexte cu
implicaţie adaptativă la subiecţi normali, dar şi la
persoanlităţi dizarmonice de tip isteric sau afectiv, în
stările maniacale, la oligofreni, în debutul demenţelor.
Fobiile reprezintă o teamă intensă, necontrolabilă
voliţional, pe care subiectul sănătos o trăieşte în
prezenţa unui obiect sau a unei situaţii, considerate
de el ca ameninţătoare, deşi acest caracter este
evident impropriu respectivei circumstanţe.
Clasificarea Pitres şi Regis împarte fobiile în:
Fobie de obiecte
Fobie de locuri şi fenomene naturale
Fobie de boli
Fobie de fiinţe
Hartenberg a adăugat:
Fobiile de anomalii corporale şi acţiuni.

Agorafobia – teama de spaţii largi, deschise

Claustrofobia – frica de spaţii închise, din care e dificil
de ieşit
Aihmofobie – frica de obiecte ascuţite
Tricofobie – frica de păr
Arahnofobie – frica de paianjeni
 Funcţiile conative
Termenul conaţie provine din lat. Conatus – orice
tendinţă naturală, impuls sau efort direcţionat. Conaţia,
concept psihologic vechi, a cărui definiţie de dicţionar
face referire la efortul conştient şi cu scop, acoperă
paleta proceselor motivaţionale şi voliţionale prezente la
fiinţele umane. Procesele motivaţionale se află la baza
deciziei de a urmări un scop; ele sunt dorinţele şi
aspiraţiile ce duc la intenţii, care la rândul lor sunt dictate
de interes şi experienţă. Procesele voliţionale intră în joc
după ce se cristalizează scopurile şi intenţiile.
 Conaţia este facultatea mentală ce determină un subiect
să acţioneze, reacţioneze şi interacţioneze potrivit unui
tipar comportamental înnăscut.
 Voinţa şi activitatea
Voinţa este procesul care orientează întreaga activitatea
psihică spre realizarea unui scop deliberat ales şi pentru
obţinerea căruia se elaborează operaţiuni şi acţiuni de
depăşire a unor rezistenţe ce aparţin condiţiei subiective
şi de mediu relaţional.
Piaget afirma: “Noi spunem că există voinţă, în cazul în
care se prezintă următoarele două condiţii:
Conflict între două tendinţe – o singură tendinţă nu
generează un act voluntar;
Când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, una
cedează celeilalte.”

Voinţa presupune inteligenţă şi responsabilitate, implicând trei

etape:conceperea proiectului, decizie, executarea acţiunii.
Voinţa reprezintă, după unii autori, capacitatea şi
procesul psihic de conducere a activităţii sub
toate aspectele ei. Comportamentul uman este
determinat exclusiv de voinţă, ce ar consta în
procesele succesive de evocare a motivelor,
deliberare, luarea unei decizii şi implicit, execuţie
– prin aceasta comportamentul devine
independent de condiţii externe. Voinţa va execita
un rol de reglare/ autoreglare a conduitei
individului, în scop de optimizare a
comportamentelor orientate spre atingerea unui
anumit obiectiv.
Activitatea
Este o noţiune insuficient definită din cauza
bogăţiei de semnificaţii pe care le cuprinde, de la
simple mişcări (activitatea locomotorie) la
complexitatea interacţiunilor între om şi mediu, în
vederea adaptării sale optime.
Activitatea însumează un sistem ierarhizat de
acţiuni, mişcări, comportamente şi este o
modalitate specific umană de adaptare la mediu.
Activitatea este o unitate de conduită, orientată
spre un scop pe baza unui program (motiv) psihic.
Comportamentul
Comportamentul este definit ca ansamblul
reacţiilor observabile pe care un organism le
manifestă faţă de stimulii din ambianţă.
Pentru behaviorişti (Skinner), comportamentul nu
este reprezentat numai de activităţile direct
observabile, ci şi de activităţi interne reprezentate
de gânduri, emoţii, sentimente, reprezentări, etc.
Pierre Janet a folosit termenul de conduită, care
implică o semnificaţie mai complexă, de adecvare
la normele sociale, culturale prin învăţare socială.
 Conştiinţa
Termenul conştiinţă e derivat din lat. Con scientia desemnând
cunoaştere, cunoştinţă despre ceva anume.
DEX atribuie termenului conştiinţă mai multe sensuri: sens
iniţial de conştiinţă despre ceva, sensuri secundare referitoare
la moralitate, la funcţia psihică integrativă, rezultat al activităţii
creierului într-un context social dat (conştiinţa socială).
În limba română conştiinţă şi conştienţă sunt doi termeni
folosiţi ca sinonime.
Conştienţa reprezintă şi luciditatea, faptul de a fi conştient,
fiind definită din punct de vedere medical, ca stare
caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală la
stimulii interni sau externi sau stare de cunoaştere a propriei
persoane şi a mediului.
Fenomenul conştienţei depinde de două componente
funcţionale distincte şi interdependente de SNC,
respectiv de substratul lor anatomic:
Vigilenţa – stare de veghe, trezie, nesomn, stare de
activitate a SNC, ce are drept substrat anatomic sistemul
reticulat ascendent şi diencefalul;
Starea de cunoaştere implică funcţiile scoarţei cerebrale de
la nivelul ambelor emisfere.

În textele teologice creştine există termenul de conştiinţă

morală – o capacitate a omului adult de a discerne între bine
şi rău până la nivelul intenţiei, căci toate actele şi intenţiile
noastre sunt înregistrate şi cunoscute de instanţa divină.
Conştiinţa morală este definită drept capacitatea de
autocontrol şi de autoapreciere din punct de vedere moral a
acţiunilor săvârşite , cu alte cuvinte acea judecată proprie şi
caracteristicăomului asupra moralităţii acţiunilor sale.
Funcţiile conştiinţei
Unii autori consideră că funcţia supremă a conştiinţei o
constituie adaptarea individului la mediul său, prin
asigurarea cadrului necesar rezolvării de conflicte,
luării deciziilor, detectării erorilor, planificării, creării
contextului.
Pentru alţi autori conştiinţa ar fi suportul ce asigură
prioritatea acţiunilor planificate în detrimentul celor
instinctuale.
În concluzie, conştiinţa este un concept, prin definiţie
abstract, dar care reprezintă un teren fertil de studiu
pentru ştiinţele moderne, în căutarea adevărului ultim
despre fiinţa umană.
Motivaţia
Motivaţia este definită ca o totalitate de procese
psihice care, în condiţiile externe date, iniţiază,
direcţionează, asigură intensitatea şi persistenţa
comportamentului orientat spre scop şi
îndeplineşte funcţia de mobilizare energetică şi de
direcţionare a conduitei spre realizarea scopului
propus.
La baza acţiunilor umane stă vectorul motiv –
scop.
Motivele comportamentului au fost înţelese prin
prisma noţiunilor nevoi şi trebuinţe.
 Nevoi şi trebuinţe
Există nevoi sau trebuinţe primare: foamea, setea, dorinţa
sexuală. Nevoile secundare, psihologice sunt reprezentate
de nevoia de securitate personală, nevoia de autonomie,
de afirmare, etc.
Impulsul – se caracterizează prin apariţia unei
excitabilităţi crescute a centrilor nervoşi corespunzători
trebuinţei deficitare, ceea ce se traduce pe plan psihologic
prin trăirea unei stări de pregătire a trecerii spre acţiune.
Dorinţa – este o trebuinţă conştientizată care produce o
stimulare emoţională specifică atunci când este în
proximitatea obiectului sau subiectului dorit. În timp ce
trebuinţele sunt mai limitate, dorinţele sunt mai numeroase
(obiecte, situaţii,etc.).
Intenţia – marchează trecerea de la motive spre nivelul
scopurilor, proiectelor. Strategiilor, cristalizând direcţia motivului.
Interesele – se manifestă prin tendinţa persoanei de a acorda
atenţie anumitor situaţii şi de a se orienta înspre anumite
activităţi. Acest proces reuneşte trebuinţe, motive, tendinţe,
scopuri, într-o manieră specifică, personală de raportare activă
la situaţiile de viaţă.
Scopul – este prefigurarea mintală a efectului scontat. Dacă
scopul nu a fost îndeplinit atunci tensiunea psihică nu se rezolvă
şi poate să îmbrace forma impulsului sau aspiraţiei, menţinând
psihismul orientat prioritar înspre acea problemă / situaţie.
Aspiraţia – este o proiecţie a dorinţelor personale spre scopuri
ce depăşesc evident condiţia prezentă a persoanei. Aspiraţia
rămâne o proiecţie în planul năzuinţei, al speranţei.
Idealul – provine din sistemul de valori personale sau de
grup.presupune o opţiune valorică de perspectivă lungă, care se
vizualizează în programul de viaţă al individului.
Clasificarea motivaţiilor
Se disting 2 tipuri de motivaţii:
Motivaţii homeostatice au la bază nevoi fiziologice
(foamea, setea, controlul temperaturii) care asigură
supravieţuirea;
Motivaţii nonhomeostatice reprezentate de
tendinţele psihologice care promovează activităţi
sociale: curiozitatea, afirmarea personală, etc.
Sursele motivaţiei:
 Biologică (nevoia de hrană, lichide, somn)
 Cognitivă (credinţe raţionale sau iraţionale)
 Emoţională(anxietate, panică, frică, iubire)
 Socială(existenţa familiei, prietenilor, profesiei).
Teorii motivaţionale
Teorii biopsihosociale: teoria impulsurilor, a
reducerii impulsurilor, a reducerii activării.
Teorii sociopsihologice: teoria orientării spre
scop, teoria nevoii de realizare.
Teorii umaniste: teoria ierarhizării nevoilor –
Maslow, 1943
Bibliografie
Coşman Doina, Psihologie Medicală, Editura
Polirom, Iaşi, 2010
Cosmovici, A, Psihologie generală, Editura
Polirom, Iaşi, 2005
Vlad N., Boişteanu P., Noţiuni de psihiatrie
clinică, Editura Quadrat, Botoşani, 2006