Ocluzologie Curs1

Prof.Univ.Dr.Doina Lucia Ghergic

 PLANURI DE REFERINŢĂ
 ARCADELE DENTARE
 ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ
 ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE OCLUZALĂ
 IMPLANTAREA DINŢILOR
 PLANUL DE OCLUZIE
 STOPURI ŞI CONTACTE OCLUZALE
IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE
SCHEME DE ARTICULARE INTERDENTARA

CUSPIZII DE GHIDAJ
ghidajul anterior
traiectorie incisivă
panta retroincisivă
OVER-JET
OVER-BITE
CONTACTELE OCLUZALE
CONTACTELE FUNCŢIONALE
CONTACTE NEFUNCŢIONALE
 Componentele A.D.M.:
 dinţi (smalţ, dentină, pulpă dentară) şi
 ţesuturile de suport (periodontale - structuri
osoase de suport, gingie, membrană periodontală,
cementul radicular) şi
 sistemul articular
articulaţia temporo-mandibulară [A.T.M.],
sistemul neuromuscular,
ocluzia dentară

[Gray şi colaboratorii, 1994].

OCLUZIA DENTARĂ este relaţia integrată a
unităţilor odonto-parodontale antagoniste,
a articulaţiilor temporomandibulare şi a
neuromusculaturii masticatorii şi cervicale.
 PLANURILE DE REFERINŢĂ

 planul medio-sagital (arcada maxilară)

reper anterior : jumătatea distanţei dintre rugile palatine ale celei de-a
doua perechi, pe rafeul median, iar
posterior, punctul mucozal ce corespunde spinei nazale anterioare,
punctul central cel mai posterior al liniei Ah (trecerea dintre palatul dur
şi palatul moale), pe linia mediană. Corespunde punctului situat la
jumătatea distanţei dintre foveele palatine.
 planul transversal (orizontal) este perpendicular pe planul medio-
sagital. Planul transversal trece prin vârful cuspizilor vestibulari ai
molarilor de 6 ani şi prin cuspizii vestibulari ai premolarilor.
 planul vertical (frontal) este perpendicular pe cele două planuri
 ARCADELE
DENTARE

 Ansamblul coroanelor dentare ale dinţilor

implantaţi în procesele alveolare se numeşte
arcadă dentară.

 Dinţii implantaţi în procesele alveolare ale

oaselor maxilare formează o unitate morfo-
funcţională denumită arcadă alveolo-dentară.
 Forma arcadelor dentare

 este determinată genetic, asemănător morfologiei aparatului

dento-maxilar.
 este apreciată după forma liniei imaginare ce uneşte
următoarele repere morfologice: marginile incizale ale dinţilor
frontali, vârful caninilor şi şanţul intercuspidian al
premolarilor şi molarilor.
În mod normal, întîlnim:
 forma de semicerc, caracteristică arcadelor temporare;
 forma de parabolă: regiunea anterioară sub formă de
semicerc, iar zonele laterale sunt uşor divergente spre distal.
Această formă este frecventă la arcada definitivă superioară;
 forma de semielipsă: regiunea anterioară descrie un
semicerc, iar zonele laterale sunt uşor convergente spre
distal. Este mai frecventă la arcada permanentă inferioară.
 Forme patologice de arcadă
 arcada în “V”: în zona frontală este îngustată, frecvent
datorită compresiunii din zona canină;
 arcada în “omega” (Ω): zona incisivo-canină sub
formă de semicerc, iar zona premolară este îngustată;
 arcada în “U”: zona anterioară are forma unui arc de
cerc, iar zonele laterale paralele (factorul de
compresiune a acţionat în zona molară);
 arcada în “M”: este o arcadă scurtată, cu incisivii
centrali (uneori şi cei laterali) în palato-poziţie, iar
incisivii laterali sau caninii în vestibulo-poziţie, formă
ce poate fi accentuată de rotaţiile dentare. Grupul
dinţilor laterali este aşezat pe două linii drepte
paralele între ele;
 arcada în “W”: în zona frontală este similară cu arcada
în “M”, dar cu mezio-vestibulo-rotaţia incisivilor
centrali. Este o arcadă scurtată;
 arcada în formă de “trapez”: este aplatizată frontal;
uneori zonele laterale sunt drepte, divergente distal.
Această formă este mai frecventă la arcada inferioară;
 arcada “pentagonală”: prezintă o angulaţie în zona
incisivă şi două angulaţii în zona caninilor. Zonele
laterale sunt uşor divergente distal.
 Simetria arcadelor dentare
 NORMAL = arcadele sunt simetric dezvolate.
 PATOLOGIC = arcade asimetrice.

 ASIMETRIA se raportează la planul medio-sagital al

arcadei superioare şi inferioare.

- asimetria transversală se pune în evidenţă prin

proiectarea pe linia mediană a punctelor simetrice,
suspecte de asimetrie; se măsoară distanţele de la
linia mediană la hemiarcada dreaptă şi stângă şi se
constată inegalitatea (mm);
- asimetria sagitală se relevă tot prin proiectarea pe linia
mediană a punctelor identice de pe cele două
hemiarcade cu decalaj în sens sagital. Dacă pe linia
mediană apar diferenţe, asimetria sagitală este
confirmată.
 APLICAŢII CLINICE
În clinică, se utilizează:
 simetroscopul din trusa Korkhaus sau folii de plastic rigide, ce au înglobat un caroiaj în milimetri
şi centimetri (pătraţi). Acest instrument va fi centrat pe linia mediană, în acest mod permiţând
citirea cu uşurinţă a ambelor tipuri de asimetrie.
 în lipsa simetroscopului, se marchează linia mediană cu creionul pe model, iar cu riglă
transparentă, se alunecă perpendicular pe linia mediană, de la punctul interincisiv spre posterior,
observându-se asimetria.

Aprecierea simetriei
transversale şi sagitale cu
ajutorul simetroscopului
creat pe folii transparente

MĂSURĂTORI PENTRU ANALIZA SPATIULUI NECESAR SI DISPONIBIL

Calcularea
spaţiului
necesar Spaţiul disponibil măsurat
(Proffit) cel mai usor : divizarea
arcadei în 4 segmente
liniare , măsurate individual
cu un compas (după Proffit)
 Dimensiunea arcadelor dentare

 reprezintă o caracteristică proprie pentru fiecare

aparat dento-maxilar: oasele maxilare voluminoase,
cu procese alveolare mari se asociază, de regulă, cu
dinţi voluminoşi.

 corespondenţă între dimensiunile dinţilor şi a

alveolelor cunoscută - congruenţă alveolo-dentară.
 Cînd nu există corespondenţă - incongruenţă dento-
alveolară.

 Dacă procesele alveolare sînt mai mari decît dinţii,

între dinţi nu mai există puncte de contact, spaţiile
existente se numesc «treme» - «incongruenţă cu
spaţiere».

 Dacă procesele alveolare sînt mai mici decât

volumul coronar, dinţii vor fi implantaţi înghesuiţi,
prin rotaţie sau suprapunere, această
neconcordanţă fiind denumită « incongruenţă cu
înghesuiri».
 ELEMENTE DE
MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ
 Arcada dentară prezintă cele două zone
topografice: zona frontală şi zona laterală.
Din punct de vedere morfologic dinţii pot
fi împărţiţi în:
 dinţii frontali aflaţi în zona frontală, în
număr de şase dinţi a căror formă şi
localizare servesc la incizie, şi anume
incisivii şi la sfâşiere determinată de
canini, îndeplinind rolul de prehensiune a
alimentelor.
 dinţii laterali: patru premolari (câte doi pe
o hemiarcadă) şi şase molari (trei pe
hemiarcadă) servesc la sfărâmarea şi
măcinarea alimentelor.
Dinţii, care formează un grup, prezintă caractere morfologice
comune coronare şi radiculare, de asemeni şi particularităţi
clinico-terapeutice prin care se diferenţiază de celălalt grup,
astfel:

Grupul incisiv prezintă următoarele caracteristici:

 coroana aplatizată vestibulo-oral în jumătatea incizală,
 incisivii au patru feţe laterale şi o margine incizală;
 feţele vestibulare sunt uşor convexe în toate sensurile,
 faţa orală concavă, cingulumul prezent în porţiunea gingivală;
 zona din faţa orală cuprinsă între marginea liberă şi cingulum-ul
feţei palatinale a dinţilor frontali maxilari este denumită pantă
incisivă.
 marginile libere a incisivilor maxilari asigură prehensiunea şi
incizia alimentelor, susţinând poziţia “cap la cap în propulsie”.
Modul în care este susţinută această poziţie este dependent de
curbura marginilor libere - curba incizală - ce poate avea o
direcţie convexă caudal (în mod obişnuit), orizontală sau
convexă cranial (curbă incizală inversată).
 marginea liberă a incisivilor mandibulari prezintă o muchie
vestibulară şi una orală. Muchiile incisivilor mandibulari au o
direcţie rectilinie meziodistală.
 feţele proximale, de asemenea şi secţiunea longitudinală a
coroanelor dinţilor frontali au formă triunghiulară, cu baza
orientată spre colet;
 feţele proximale stabilesc punct de contact cu dinţii vecini prin
convexitatea din treimea lor incizală;
 incisivii sunt dinţi monoradiculari, iar rădăcina are formă
cilindro-conică.
Grupul canin prezintă următoarele caracteristici:
caninul este dinte robust, monoradicular;
• coroana cu o morfologie asemănătoare grupului
frontal, aplatizată vestibulo-oral;
• muchia vestibulară a caninului mandibular
descrie un „V’ cu vârful îndreptat spre planul de
ocluzie, vârf din care porneşte creasta ce separă
cele două pante (mezială şi distală ale versantului
extern al cuspidului canin).
• rol esenţial în ocluzia dinamică.
Grupul premolar prezintă următoarele caracteristici:
• premolarii sunt dinţi cuspidaţi, cu formă cuboidă,
• feţele vestibulare convexe iar spre ocluzal au o margine
angulată;
• faţa ocluzală a premolarilor are un cuspid vestibular şi
unul oral, ce asigură contactul cu antagoniştii.
Grupul molar prezintă următoarele caracteristici:
molarii sunt dinţii cei mai voluminoşi, de formă
paralelipipedică, cu cinci feţe,faţa ocluzală are o
morfologie deosebită şi asigură contactele statice şi
dinamice între cele două arcade.
 ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE
OCLUZALĂ
Aria de ocluzie sau suprafaţa de ocluzie a arcadelor dentare se formează
din alăturarea suprafeţelor de ocluzie ale fiecărui dinte în parte. Fiecare
coroană dentară participă la formarea ariei de ocluzie prin porţiunea sa de
contact posibil cu dinţii antagonişti.
 Suprafaţa de ocluzie în zona frontală este arcuită şi îngustă, datorită
morfologiei coronare specifice, corespunzător adaptării lor pentru procesul
de incizie. În zona frontală, în asigurarea cinematicii ocluzale un rol
important îl are caninul.
 Spre distal, suprafaţa ocluzală se lărgeşte în zona premolară, atingând
maximum în zona primului molar superior şi se îngustează uşor către
ultimii molari. Zona de contact posibil nu este în întregime în raport de
contact ocluzal cu suprafaţa antagonistă.
 Aria ocluzală mandibulară este asemănătoare cu aria maxilară, doar că este
mai îngustă în zona frontală depăşind lătimea celei superioare la nivelul
primului molar.
Zonele de contact funcţional cu antagoniştii sunt reprezentate la maxilar
de vârful cuspidului, toată suprafaţa ocluzală şi baza cuspidului oral iar la
mandibulă de baza cuspidului vestibular, suprafaţa ocluzală şi vârful
cuspidului lingual.
 Ambele arii ocluzale au formă identică cu cea a arcadelor dentare şi pot fi:
 naturale, absente, mixte, sau artificiale,
 complete sau incomplete (continue sau discontinue),
 scurtate sau întrerupte prin diastemă, treme, leziuni odontale,
edentaţie.
 RELIEFUL SUPRAFEŢELOR DENTARE

 elementele de relief pozitiv

(Ioniţă S. şi Petre A., 2003)

a. cuspizii
b. cingulum-ul
c. crestele
d. tuberculii
e. mameloanele
 a. Cuspidul
reprezintă principala formă de relief pozitiv a dinţilor laterali
(premolari şi molari).
 Cuspidul se află la nivelul planului de ocluzie (suprafaţa de
contact dintre dintii celor două arcade, numită şi suprafaţă
masticatorie).
 Din punct de vedere funcţional, cuspizii se clasifică în:
 Cuspizi de sprijin (cuspizi activi, cuspizi primari, cuspizi de
suport), care asigură ocluzia (contactele cu dinţii
antagonişti) în poziţiile centrice ale mandibulei .
Cuspizii de sprijin sunt: cuspizii vestibulari ai dinţilor
laterali mandibulari şi cei orali ai premolarilor şi molarilor
maxilari.
 Cuspizi de ghidaj (cuspizi pasivi, cuspizi secundari), de
volum mai mic decât cel al cuspizilor activi, au un rol
funcţional mai redus decât cuspizii de sprijin: participă la
triturarea alimentelor în masticaţie, au rol în menţinerea la
distanţă de suprafaţa ocluzală a obrajilor şi limbii etc.

 Cuspidul prezintă două versante:

 versantul intern (ocluzal) care priveşte spre interiorul feţei
ocluzale, iar
 versantul extern priveşte spre exteriorul feţei ocluzale.
b. Crestele

Sunt muchiile piramidei fiecărui cuspid.

 Fiecare cuspid prezintă 4 creste: mezială, distală,
vestibulară şi linguală.
 Pantele cuspidiene sunt suprafeţele cuprinse între
două creste adiacente.
 Cele două versante, extern şi intern, ale fiecărui
cuspid sunt despărţite de o creastă mezio-distală
sau sagitală, care uneşte cele două creste
marginale proximale ale feţei ocluzale. Unii autori
descriu separat cele două segmente, astfel:
creastă sagitală mezială, respectiv creasta sagitală
distală.
 Fiecare versant cuspidian, intern sau extern este
împărţit la rândul său în două pante: o pantă
mezială şi o pantă distală, în funcţie de orientarea
lor spre mezial sau spre distal.
 Cele două pante ale fiecărui versant sunt
despărţite de o creastă vestibulo-linguală care
porneşte din vârful cuspidului şi se termină fie la
nivelul conturului maxim (pe versantele externe)
sau la nivelul şanţului principal mezio-distal (pe
versantele interne).
 b. Crestele de smalţ
 Segmentul intern (ocluzal) al crestei vestibulo-linguale
este cunoscut sub denumirea de creastă esenţială
(mai este numită creastă triunghiulară, deoarece are
frecvent formă rotunjită, cu baza ocluzală mai largă).
Crestele triunghiulare (esenţiale) ale unor cuspizi
vestibulari, respectiv linguali — ai aceluiaşi dinte se
unesc uneori, devenind: creste oblice sau creste
transversale (uneori între cuspizii meziolinguali şi cei
meziovestibulari ai molarilor).
 Creasta cuspidiană reprezintă porţiunea externă a
crestei vestibulo-orale. La nivelul caninilor este
prezentă creasta labială (orală) pe faţa vestibulară.
 Cuspizii pot prezenta creste accesorii, paralele cu
crestele esenţiale, pe versantele ocluzale (interne) ale
cuspizilor.
 Crestele marginale sunt situate la extremităţile
proximale ale fiecărei feţe ocluzale, iar la nivelul
dinţilor frontali: la extremităţile laterale - meziale şi
distale - ale feţelor orale. Creasta marginală este
alcătuită din două versante:
 unul intern (care priveşte spre interiorul feţei ocluzale)
şi unul extern, care priveşte spre dintele vecin şi se
termină la nivelul punctului de contact interdentar.
  Faţa ocluzală propriu-zisă poate fi
delimitată imaginar de crestele
marginale şi crestele meziodistale care
separă versantele cuspidiene.

 Ambrazura ocluzală sau nişa

masticatorie se delimitează între
versantele externe a două creste
marginale alăturate, provenite de la doi
dinţi vecini. Contactele ocluzale cu
cuspizii de sprijin ai dinţilor
antagonişti din această zonă se fac, de
obicei, în două puncte.
 Punctul de contact este zona situată
pe feţele proximale în treimea ocluzală,
unde doi dinţi au raport de contact.

Punctul de contact are următoarele funcţii:

 forţele orizontale, ce rezultă din descompunerea presiunilor ocluzale,
sunt dispersate pe un grup de dinţi (se menajează parodonţiul),
 reprezintă un obstacol în calea traumatismelor care ar putea leza
papila interdentară.
 Punctul de contact, de-a lungul vieţii, se poate modifica luînd aspectul
de suprafaţă de contact.
c. Cingulum-ul
 este o proeminenţă prezentă în treimea cervicală a
suprafeţelor orale ale dinţilor frontali, mai ales la
maxilar. Prezenţa unui cingulum proeminent la nivelul
frontalilor maxilari favorizează existenţa unor contacte
ocluzale stabile cu antagoniştii (dinţii frontali
mandibulari).

d. Tuberculii

 deşi au formă asemănătoare cuspizilor, nu ating decât

în mod excepţional planul de ocluzie.
 Tuberculul are semnificaţia de lob supranumerar situat
pe faţa palatinală a primului molar superior (cunoscut
sub numele de tuberculul lui Carabelli, sau pe faţa
vestibulară a celui de al doilea molar inferior (cunoscut
sub numele de tuberculul lui Bolk).

e. Mameloanele

 sunt proeminenţe prezente la nivelul marginii libere a

incisivilor, caracteristice morfologiei imediat post-eruptive.
După un timp scurt de la erupţia pe arcade a incisivilor,
aceste formaţiuni dispar prin uzură fiziologică.
 RELIEFUL SUPRAFEŢELOR DENTARE

 elementele de relief negativ

(Ioniţă S. şi Petre A., 2003)

a. sulcus (pl. sulci)

b. şanţuri principale (de dezvoltare)
c. şanţuri secundare (accesorii)
d. fose
e. fosete
f. fisuri
g. depresiuni
 a. Sulcus-ul ocluzal este spaţiul larg
deschis, în formă de „V”, mărginit de
cuspizii vecini.

b. Şanţurile principale (majore) (de

dezvoltare) sunt elemente de relief
negativ aflate la unirea cuspizilor vecini.
Ele sunt:
 şanţuri centrale (meziodistale);
 şanţuri principale linguale (orale);
 şanţuri principale vestibulare.

Şanţurile principale au o importanţă deosebită deoarece, în timpul

mişcărilor mandibulare excentrice (orizontale) cu contacte dento-
dentare, ajută la dezangrenarea cuspizilor.

c. Şanţurile accesorii, de formă neregulată, sunt situate pe versantele

cuspidiene şi ale crestelor marginale.
 Şanţurile crestelor marginale apar ca ramificaţii ale şanţului central
care depăşesc crestele marginale; au risc crescut de apariţie a
cariilor dentare, şi se constitue în elemente care scad rezistenţa
mecanică a dintelui prin întreruperea crestelor marginale.
 d. Fosele sunt depresiuni rotunjite sau
angulate la nivelul
- feţelor ocluzale ale dinţilor laterali şi la
nivelul
- feţelor linguale (orale) ale frontalilor
(maxilari).

La nivelul dinţilor laterali sunt descrise:

fosele centrale se formează la unirea
a trei, patru sau cinci cuspizi vecini.
- Cuspizii distovestibulari ai molarilor
mandibulari articulează în fosele
centrale ale molarilor maxilari.
- Cuspizii meziopalatinali ai
antagoniştilor maxilari articulează în
fosele centrale ale molarilor inferiori.

fosele marginale (meziale şi distale).

Fosele marginale se formează la unirea versantulului intern al crestei
marginale corespunzătoare cu pantele omonime ale versantelor
interne (ocluzale) ale celor doi cuspizi vecini. La acest nivel au loc de
obicei contacte interdentare tripodice (în trei puncte).
e. Fosetele (după Bratu şi Uram Ţuculescu, 2001) sunt situate la extremităţile:
- cervicale ale şanţurilor principale orale ale molarilor maxilari;
- şanţurilor principale vestibulare ale molarilor mandibulari; şi
- foselor palatinale ale incisivilor maxilari (foramen caecum).

f. Fisurile ocluzale sunt defecte de structură ce apar în porţiunile cele mai declive
ale şanţurilor şi foselor.
- Fisurile ocluzale reprezintă localizări de predilecţie pentru caria dentară.

g. Depresiunile sunt accidente de formă, minore, ce apar uneori pe suprafeţele

laterale — vestibulare şi/sau linguale ale dinţilor.
 1. 2.

6 9
10 8 7

3. 4. 5.

 1, 2 - cuspizi de ghidaj.
 3, 4,5 - cuspizi de sprijin.
 6 - creastă triunghiulară (esenţială) mărginită de şanţuri accesorii; creasta
esenţială împarte versantul intern al cuspidului în două pante: mezială şi
distală.
 7 - fosă centrală. 8 - fosă distală.
 9 - creastă accesorie MV.
 10 - creastă marginală distală cu o muchie şi două versante - întreruptă de
un şanţ accesoriu
 1, 2 - cuspizi de ghidaj.
 3, 4 - cuspizi de sprijin.
 5 - creastă triunghiulară (esenţială) mărginită de şanţuri accesorii;
creasta esenţială împarte versantul intern al cuspidului în două
pante: mezială şi distală.
 6 - fosă centrală. 7 - fosă distală.
 8 - creastă oblică, formată prin unirea a două creste esenţiale (MP-
DV).
 9 - creastă accesorie MV. 10 - tubercul Carabelli.
 11 - creastă marginală distală cu o muchie şi două versante -
întreruptă de un şanţ accesoriu
 IMPLANTAREA DINŢILOR
 se face după un ax uşor oblic, propriu fiecărui
dinte;

 prelungirea axelor de implantare ale dinţilor

maxilari se întâlnesc într-o zonă înapoia spinei
nazale a frontalului în dreptul apofizei crista galli,
iar
 rădăcinile dentare mandibulare diverg către baza
mandibulei;

 datorită acestei convergenţe către superior ale

axelor dinţilor maxilari, feţele ocluzale ale dinţilor
privesc în jos şi în afară;
 feţele ocluzale ale dinţilor mandibulari sunt
înclinate către superior şi interior;

 frontalii superiori prezintă o înclinare înainte şi în

jos;

 frontalii inferiori sunt înclinaţi către înainte şi în

sus.
 PLANUL DE OCLUZIE
-Planulde ocluzie se defineşte drept
coarda arcului de cerc care reprezintă
curba de ocluzie pe o hemiarcadă
împreună cu coarda arcului de pe
hemiarcada opusă.

-Lejoyeux defineşte planul de ocluzie

drept planul convenţional care trece
prin marginea incizală a celor doi
incisivi centrali maxilari şi prin vârfurile
cuspizilor disto-palatinali ai molarilor
secunzi.

-Planul de ocluzie este deci un plan

imaginar cu o înclinare variabilă
formând cu orizontala un unghi de 17º.
Curbura frontală Dinţii sunt implantaţi în alveole astfel încât să
vestibulară
primească presiunile masticatorii în axul lor lung
maxilară şi cea
mandibulară (săgeţile roşii şi verzi).
Curba Spee (albastru) curba Wilson (albastru)
Caracteristicile planului de ocluzie sunt:
 sagital planul de ocluzie este aproximativ paralel cu planul lui Camper;
 planul de ocluzie nu este un plan orizontal ci o suprafaţă curbă; este armonios
când respectă cele două curbe de ocluzie: planul de ocluzie are curbura dublă
în plan transversal şi sagital, numită curbura sagitală a lui Spee şi curba
transversală a lui Wilson - Monson.
 Curba sagitală are profunzimea maximă la nivelul primului molar şi centrul într-
un punct situat la 3 cm în spatele nasionului (crista galli) numindu-se curba lui
Spee.
 Ea este convexă la maxilar şi concavă la mandibulă, este simetrică într-o
ocluzie normală în cele două sectoare laterale ale arcadelor. Adâncimea
maximă este în dreptul molarului prim mandibular.
 Patologic curbele sagitale pot fi: accentuate, orizontale, întrerupte, neregulate
sau inversate.
 În mişcarea de propulsie necesară inciziei, arcadele sunt aduse în poziţia cap
la cap lăsând un spaţiu de inocluzie distală numit fenomenul Cristhensen
sagital. Orice contact în zona distală duce la solicitarea excesivă a articulatiei
temporo-mandibulare cu consecinţe negative asupra întregului sistem.
 se consideră curbura sagitală a planului de ocluzie drept o curbură de
compensaţie sagitală cu rol profilactic şi protector al parodonţiului dinţilor
frontali.
 Curba de ocluzie transversală Wilson: Suprafaţa de ocluzie este înclinată în
zona laterală, molarii mandibulari fiind orientaţi spre lingual, iar molarii maxilari
spre vestibular, astfel încât vârfurile cuspizilor vestibulari şi orali ai dinţilor
laterali se află pe aceeaşi curbă cu centrul în dreptul apofizei crista gali şi se
numeşte Curba lui Wilson - Monson sau curba transversală.
 Curba transversală poate avea o orientare normală, accentuată, orizontală sau
inversată.
 În mişcarea de lateralitate a mandibulei se stabilesc contacte pe partea activă,
iar pe partea de balans nu există punct de sprijin decât cel articular deci apare
un spaţiu de inocluzie laterală numit — fenomenul Cristhensen lateral sau
transvers.
 Efectul compensator al curbelor sagitale şi transversale ale planului de ocluzie
nu se aplică la protezele mobile totale, printr-o stabilizare dinamică a acestora
datorită punctelor de contact meziale şi distale în mişcarea de protruzie şi a
contactelor pe partea activă şi de balans în mişcarea de lateralitate.
 Curbura frontală
 Prin succesiunea feţelor vestibulare ale dinţilor frontali maxilari şi
mandibulari rezultă curbura frontală vestibulară maxilară şi cea
mandibulară având un diametru mai mare la maxilar decât la
mandibulă.

 Curbura frontală poate fi naturală sau artificială, accentuată,

aplatizată sau neregulată.

 Caracteristicile curburii frontale sunt date de poziţia dinţilor dar şi de

presiunea exercitată de chinga musculară labio-jugală şi muşchii
limbii.

 Gradul curburii variază de la un individ la altul şi imprimă

caracteristicile fizionomice ale etajului inferior al feţei.

 Gradul de curbură se respectă în restaurările protetice care

antrenează arcul anterior al arcadei din considerente estetice şi
fonetice.
 SCHEME DE ARTICULARE
INTERDENTARǍ

 Ash, 1987:
 „cuspizi - fose” şi „cuspizi - creste marginale”
 CARACTERISTICI CONTACTE DE TIP CONTACTE DE TIP
CUSPID - CRESTE CUSPID - FOSĂ
MARGINALE OCLUZALĂ
Localizarea suprafeţelor In fosele interproximale şi în Strict în fosele ocluzale
de contact ale cele ocluzale
cuspizilor de sprijin
Articularea interdentară 1 dinte / 2 dinţi 1 dinte /1 dinte
cu antagoniştii
Avantaje Este cea mai frecventă Forţele ocluzale se exercită
schemă (95 % din adulţi cel mai aproape de axul
după Shillinngburg). lung al dinţilor laterali şi
Poate fi utilizată pentru se aplică aproape de
restaurări unidentare centrul suprafeţei
ocluzale
Dezavantaje Poate duce mai uşor la Deoarece aceasta schemă
impactul alimentar cu este rară la arcade
papila interdentară naturale,
(tasarea alimentelor se utilizează când este
fibroase) şi migrări. necesară restaurarea
simultană a dinţilor
laterali antagonişti
Aplicaţii Majoritatea restaurărilor Refaceri protetice de mare
protetice curente amploare,
care interesează arcadele în
întregime
 IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE:
 Prin stabilitatea stopurilor
ocluzale se realizează una din
poziţiile esenţiale ale mandibulei:
poziţia de intercuspidare
maximă, în care contactele dento- CONTACTELE
DISTRIBUIREA
EGALĂ
dentare dintre cele două arcade FUNCŢIONALE
A FORŢELOR
ÎN I.M.
sunt în numărul cel mai mare. MASTICATORII

Intercuspidarea maximă este cea

mai stabilă poziţie funcţională a
A.D.M. şi încheie fiecare ciclu STABILITATE
OCLUZALĂ
masticator; în această poziţie forţa MAXIMĂ
masticatorie este maximă.
 În acelaşi sens, stopurile
ocluzale prezintă importanţă în
funcţionalitatea A.D.M., respectiv
pentru triturarea alimentelor şi
deglutiţie.
 IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE:
 menţinerea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO),

 DVei - Dimensiunea verticală a etajului

inferior;
 DVem - Dimensiunea verticală a etajului
mijlociu;
 Dcl - Dimensiunea verticală a etajului
mijlociu, măsurată clinic

 Înălţimea etajului inferior al feţei se măsoară în mod curent de

la proiecţia tegumentară a punctelor subnazal şi mentonier, dar pot fi
utilizate şi alte repere - de exemplu două puncte tatuate submucos la
nivelul proceselor alveolare maxilar şi mandibular. Reperele
tegumentare sunt uşor accesibile dar induc erori (uneori semnificative)
legate de grosimea tegumentelor.
 În poziţia de intercuspidare maximă (sau relaţie centrică), când dinţii
celor două arcade sunt în contact, („în ocluzie") se vorbeşte despre
dimensiunea verticală de ocluzie = D.V.O.
 Pe parcursul unui ciclu de 24 de ore dinţii stau în contact ocluzal o
perioadă foarte scurtă de timp:
momente din timpul triturării alimentelor şi în deglutiţia boturilor alimentare
consistente.
 De altfel, contactul permanent între cele două arcade nu ar putea fi
suportat de aparatul de susţinere al dintelui (parodonţiu).
 În afara acestor momente scurte de contact, între cele două arcade
nu există contacte dento-dentare, mandibula plasându-se în relaţia de
postură (R.P.).
 În aceste condiţii apare o altă noţiune referitoare la înălţimea etajului
inferior al feţei:
dimensiunea verticală în relaţia de postură, (D.V.R.),

mai mare decât D.V.O., poziţie în care există un

echilibru între contracţia muşchilor ridicători şi
contracţia muşchilor coborâtori ai mandibulei
(contracţie tonică).
Pentru măsurarea, în condiţii clinice uzuale a înălţimii etajelor inferior şi mijlociu ale
viscerocraniului se poate utiliza:
 mânerul oglinzii dentare;
 o simplă riglă gradată;
 un compas ale cărui vârfuri urmăresc două
puncte ce marchează etajele feţei şi o riglă
gradată sau
 un instrument special destinat acestui scop,
ocluzometrul WILLIS.
 În DVR, dinţii celor două arcade nu sunt în contact, deci nu se realizează ocluzia, motiv
pentru care spaţiul existent între arcadele dentare poartă numele de
spaţiu de inocluzie fiziologică (S.I.F.), a cărui dimensiune este de 2-4 mm la nivelul
incisivilor, pentru a descreşte progresiv spre distal.

“1 + 2 = 3”
1 = DVO; 2 = SIF; 3 = DVR

Stopurile ocluzale:
 transmit presiunile masticatorii în axul lung al dinţilor,
 au rol în realizarea unei abraziuni proporţionale pe toţi dinţii,
 nu permit deplasarea dinţilor,
 echilibrează mandibula în cele trei planuri ale spaţiului (IM).
Cuspizii suport sau cuspizii de sprijin asigură stabilitatea ocluziei şi a
dimensiunii verticale.

Ei sunt clasificaţi după importanţă în 3 grupe (Abjean şi Korbendeau),

astfel:

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL I

Prima grupă o reprezintă cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor
mandibulari care intră în contact cu fosele centrale şi fosele dintre
crestele marginale ale dinţilor laterali maxilari.

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL II

Al doilea grup de stopuri ocluzale este realizat de marginea liberă a
dinţilor frontali mandibulari care articulează cu faţa palatinală a dinţilor
frontali maxilari infracingular.

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL III

Grupul trei de sprijin este reprezentat de cuspizii palatinali (orali) ai
premolarilor şi molarilor maxilari contactând cu fosele centrale şi
fosele dintre crestele marginale ale antagoniştilor mandibulari.
Cuspizii suport (de sprijin)
asigură stabilitatea ocluziei şi a
dimensiunii verticale.

CLASIFICARE (Abjean şi
Korbendeau):
 Clasificarea cuspizilor suport (de sprijin)
(Abjean şi Korbendeau):

stopurile ocluzale de gradul III sunt stopurile ocluzale de gradul I sunt

marcate cu roşu. Contactele
ocluzale făcute de dinţii
antagonişti mandibulari –
stopurile ocluzale de gradul I și II
sunt marcate cu albastru.
marcate cu roşu. Contactele
ocluzale făcute de dinţii
antagonişti maxilari – stopurile
ocluzale de gradul III – sunt
marcate cu albastru.
 CUSPIZII DE GHIDAJ
 Cuspizii de ghidaj participă la realizarea mişcării de
lateralitate dreaptă şi stângă.

 Grupele de cuspizi de ghidaj sunt:

 cuspizii linguali mandibulari care glisează pe panta palatinală a
cuspizilor orali maxilari;
 cuspizii vestibulari maxilari care alunecă pe panta vestibulară a
cuspizilor vestibulari mandibulari.

 Cuspizii de ghidaj au caracteristici asemănătoare cu cele

ale cuspizilor de sprijin la care se mai adaugă înclinarea
pantei cuspidiene care este verticală, medie sau
orizontală.
 OVERJET
• Depăşirea frontalilor inf. de către cei superiori în plan sagital –
OVERJET – este apreciată măsurând pe o linie orizontală
distanţa dintre marginea liberă a incisivilor superiori şi faţa
vestibulară a celor inferiori.

• Pentru acelaşi grad de acoperire verticală, dar cu înclinare

diferită a axului dentar, overjetul variază în limite destul de largi.
 OVERBITE
 Gradul de acoperire al frontalilor inferiori de către cei superiori în plan vertical
– OVERBITE – este determinat de distanţa dintre cele două linii întrerupte,
orizontale, paralele, tangente la marginile incizale ale dinţilor anteriori în
contact.
 overbite este normal de 1/3 (= raportul de acoperire a dinţilor mandibulari).
 Acoperirea totală (O.T.) este frecvent însoţită de contacte traumatogene în
zona cervicală palatinală a dinţilor frontali superiori.
 Diferite forme de ocluzie adâncă (a,b,c).
 GHIDAJUL ANTERIOR
 În regiunea anterioară aria ocluzală este îngustată iar suprafaţa
posibilă de contact între cele două arii prezintă o înclinare anterioară
faţă de planul de ocluzie.

 Aria ocluzală maxilară se formează prin însumarea feţelor palatinale

ale incisivilor maxilari care sunt situaţi sub o anumită înclinare faţă de
planul orizontal determinând traiectoria de mişcare a incisivilor
mandibulari faţă de cei maxilari, numită traiectorie incisivă

 Este necesară diferenţierea între panta retroincisivă care reprezintă

angularea feţei palatinale a incisivilor maxilari şi traiectoria incisivă
(unghiul format între orizontală şi dreapta ce uneşte marginile incizale
mandibulare şi maxilare).
 Traiectoria incisivă depinde de mai mulţi factori:
 angularea implantării incisivilor superiori;
 conformaţia feţei lor palatinale;
 raportul între over-bite şi over-jet;
 curbura arcadei în zona frontală;
 gradul de concavitate al feţelor palatinale.
 Angularea traiectoriei incisive poate fi mai mare, ca în retrodenţiile maxilare şi
ocluziile acoperite, sau mai mică cum este cazul prodențiilor maxilare.
 Incisivii maxilari pot avea feţe palatinale cu o conformaţie diferită, uneori cu
suprafeţe plate sau concave, cu un diametru vertical variabil, cu un cingulum
puternic sau şters.
 cu cât over-bite este mai mare cu atât aria ocluzală este mai mare şi invers,
adică cu cât over-bite este mai mic cu atât aria ocluzală se micşorează.

 Cu cât over-jet-ul este mai mare şi angularea traiectoriei incizale este mai mică
şi invers la un over-jet mic, angularea traiectoriei incizale este mai mare.
 Contactele dento-dentare FUNCŢIONALE
îndeplinesc următoarele condiţii:

 sunt: punctiforme, multiple, stabile, eficiente;

 sunt uniforme şi armonios distribuite pe arcadă pe toţi

dinţii;

 au o localizare precisă, fiecare dinte contactând cu doi

antagonişti, exceptând incisivul central mandibular şi
molarul trei maxilar.

 pot fi de tip:
a. margine incizală - suprafaţă palatinală;
b. vârf cuspid - fund fosă
c. versante cuspid cu versante fosă = TRIPODIC;
d. vârf cuspid - ambrazură.
 CLASIFICAREA CONTACTELOR FUNCŢIONALE

a. Contactul dintre marginea liberă a dintilor frontali mandibulari şi faţa linguală a dinţilor
frontali maxilari - infracingular = stopurile ocluzale din grupul al II-lea.

b. Contactul vârf cuspid - fund fosă

• Pentru un astfel de contact funcţional vârful cuspidului trebuie să fie mai puţin voluminos decât
fosa, pentru a putea să pătrundă în aceasta.
• Pentru refacerile protetice realizarea sa prezintă marele avantaj de a se putea adapta cu uşurinţă
prin şlefuire selectivă, dar şi pe acela de a permite, atunci când stereotipul masticator al pacientului
o cere, libertatea de mişcare a mandibulei — alunecarea orizontală în plan sagital ( long centric) sau
transversal (wide centric), cele două cumulate realizȃnd aria de libertate a mişcărilor mandibulare
(freedom in centric).

c. Contactul versantelor cuspidului cu versantele fosei:

• Contactul se realizează în cel puţin trei puncte, de unde şi denumirea acestui tip de contact —
„tripodic”.
• Pentru realizarea unui astfel de contact volumul cuspidului este mai mare decât spaţiul oferit de
fosă, motiv pentru care vârful cuspidului nu mai ajunge în fundul fosei.
• Din punct de vedere al eficienţei masticatorii, acest tip de contact este cel mai funcţional deoarece
cu minimum de presiune se strivesc cu uşurinţă alimentele.
• asigură stabilitatea ocluziei;
Din păcate, contactul tripodic este foarte greu de realizat şi mai ales de corectat la lucrările protetice
fixe.

d. Contactul vârf cuspid-ambrazură:

• vârful cuspidului de sprijin angrenează între doi cuspizi antagonişti, articulând cu crestele
marginale antagoniste;
• vârful cuspidului rămâne liber, contactul având loc între versanţii cuspidului datorită diferenţei de
curbură (curbura vârfului cuspidian are o rază mai mică decât ambrazura), ocluzia nu este blocată.
 CLASIFICAREA CONTACTELOR FUNCŢIONALE

a. Contactul dintre marginea liberă a dintilor frontali

mandibulari şi faţa linguală a dinţilor frontali maxilari -
infracingular = stopurile ocluzale din grupul al II-
lea.
 b. Contactul vârf cuspid - fund fosă

• Pentru un astfel de contact funcţional vârful cuspidului trebuie să fie

mai puţin voluminos decât fosa, pentru a putea să pătrundă în aceasta.
• Pentru refacerile protetice realizarea sa prezintă marele avantaj de a se
putea adapta cu uşurinţă prin şlefuire selectivă, dar şi pe acela de a
permite, libertatea de mişcare a mandibulei — alunecarea orizontală în
plan sagital ( long centric) sau transversal (wide centric), cele două
cumulate realizȃnd aria de libertate a mişcărilor mandibulare ( freedom
in centric).
c. Contactul versantelor cuspidului cu versantele fosei:
• Contactul se realizează în cel puţin trei puncte, de unde şi denumirea
acestui tip de contact — „tripodic”.
• Pentru realizarea unui astfel de contact volumul cuspidului este mai mare
decât spaţiul oferit de fosă, motiv pentru care vârful cuspidului nu mai
ajunge în fundul fosei.
• Din punct de vedere al eficienţei masticatorii, acest tip de contact este cel
mai funcţional deoarece cu minimum de presiune se strivesc cu uşurinţă
alimentele.
• asigură stabilitatea ocluziei;
• permite glisarea mandibulei şi dezangrenarea cuspizilor;

Din păcate, contactul tripodic este

foarte greu de realizat şi
mai ales de corectat

la lucrările protetice fixe.

d. contact vârf cuspid-ambrazură
a. contact vârf cuspid-ambrazurile a doi dinţi vecini
b. contact vârf cuspid-ambrazura unui singur dinte antagonist
• vârful cuspidului de sprijin angrenează între doi cuspizi
antagonişti articulând cu crestele marginale antagoniste;
• vârful cuspidului rămâne liber, contactul având loc între
versanţii cuspidului datorită diferenţei de curbură (curbura
vârfului cuspidian are o rază mai mică decât ambrazura), ocluzia
nu este blocată.
 CONTACTE DENTARE NEFUNCŢIONALE

 Contactele nefuncţionale determină:

 deraparea mandibulei faţă de maxilar;
 transmiterea forţelor în afara axului lung al
dinţilor;
 abraziunea patologică;

 migrările dentare.

 Depistarea şi corectarea lor este

obligatorie!
 CLASIFICAREA CONTACTELOR
DENTARE NEFUNCŢIONALE
1. contactul vârf cuspid - versant fosă este unul dintre contactele dento-dentare
nefuncţionale el provocând deraparea mandibulei (1)

3
2. contact unic intre versant cuspid - versant fosă (2),
3. contactul vârf cuspid - vârf cuspid: este instabil, are o eficienţă masticatorie redusă, iar
când contactul se face numai între cuspizii vestibulari mandibulari şi maxilari se produce şi rănirea
(muşcarea) mucoasei jugale.
În acelaşi timp, solicitările ocluzale sunt transmise nefuncţional, în afara axului lung al dinţilor.
4. contact „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor (abraziune patologică).
 În urma uzurii accentuate, relieful feţei ocluzale se transformă într-o suprafaţă plană, zonele de contact
interdentar se măresc în suprafaţă şi se produce concomitent o deplasare către mezial a întregului grup
lateral.
 De multe ori aceste contacte dento-dentare în suprafaţă sunt stabile, dar ele sunt totuşi
nefuncţionale deoarece nu sunt suficiente pentru triturarea alimentelor ceea ce conduce la
un efort suplimentar ca timp şi ca forţă pentru a reuşi o masticaţie satisfăcătoare.
Suprasolicitarea ocluzală este favorizată şi de mărimea suprafeţei ocluzale deoarece, prin
reducerea înălţimii coronare datorită abraziunii, faţa ocluzală se apropie de ecuatorul anatomic.
4. contactul „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor
(abraziune patologică), poate fi prezent atunci când modelarea feţelor
ocluzale ale lucrărilor protetice conjuncte se face plan de către
tehnicianul dentar.

5. reducerea numărului de contacte ocluzale –

inocluzie sagitală, ocluzia deschisă.
Atitudinea terapeutică în cazul inocluziilor din zona frontală:
neintervenţie, tratamente ortodontice, restaurări protetice sau chiar
chirurgicale complexe, în funcţie de etiologia disfuncţiei şi gradul de
decompensare funcţională a A.D.M.