ORGANISMELE

PROCARIOTE
 Particularitatile structurale si functionale ale
microorganismelor
Lumea vie poate fi împărțită în trei domenii: Eubacteria, Archaea
şi Eucarya. Această clasificare se bazează pe studiile lui Carl
Woese care, în anul 1977, descoperă grupul Archaea.
Primele două domenii cuprind organisme cu organizare
procariotă, în categoria eubacteriilor fiind incluse: bacteriile
Gram pozitive, Gram negative, bacteriile filamentoase verzi,
bacteriile purpurii, cianobacteriile sau flavobacteriile. In
categoria arhebacteriilor sunt incluse bacteriile metanogene,
cele extremofile (extrem-termofile şi cele extrem-halofile).
Organismele de tip eucariot sunt unicelulare (protozoare, fungi
sau unele tipuri de alge) sau pluricelulare (plante superioare
sau animale), numele lor derivând de la existenţa membranei
nucleare (au nucleu „adevărat”).
In ciuda marii diversităţi a eucariotelor, a complexităţii lor şi a
modurilor de viaţă diferite, eucariotele evidenţiază o
remarcabilă similaritate la nivel biochimic, în special a căilor
de sinteză a macromoleculelor.
 Bacteriile
Bacteriile reprezintă principalul grup de
microorganisme procariote care au o importanţă
majoră în natură, în patologia infecţioasă sau în
procesele biotehnologice.
Organizarea procariotă se referă, în esență, la
lipsa unui nucleu bine individualizat (lipsa
membranei nucleare) și a unui sistem
membranar intracelular, precum și la
organizarea celulară simplă (perete celular,
membrană plasmatică, citoplasmă, nucleoid,
constituenți intracitoplasmatici și extraparietali.
Bacteriile pot fi utilizate în practică pentru obţinerea, prin
fermentaţii, a unor produse variate.
 bacteriile acetice (Acetobacter, Acetomonas) sunt utilizate şi în
prezent pentru fabricarea tradiţională a oţetului determinând oxidarea
alcoolului etilic la acid acetic. Drept substrat ele pot utiliza vinul, cidrul,
cartofii sau malţul fermentat. De asemenea, ele pot oxida sorbitolul la
sorboză, fiind utilizate în acest fel pentru sinteza vitaminei C. Bacteriile
acetice au şi efect nedorit determinând alterarea (“oţeţirea”) vinului şi
a berii expuse la aer.
• bacteriile lactice (Lactobacillus, Lactococcus, Streptococcus).
Aceste bacterii sunt răspândite pe suprafaţa unor vegetale
(struguri, cereale) constituind în felul acesta contaminanţi în
fabricarea vinului şi a berii. De asemenea, ele se găsesc în mod
normal în lapte unde transformă lactoza în acid lactic,
determinând acidifierea laptelui şi acrirea lui. Rolul lor benefic
este acela că folosesc la obţinerea produselor lactate
fermentate, a unor tipuri îmbunătăţite de furaje precum şi la
producerea industrială a acidului lactic. Bacteriile lactice (specii
de lactococi şi anumiţi lactobacili) sunt utilizate pe scară largă
pentru fabricarea brânzeturilor, ele participând, pe de o parte, la
formarea cheagului şi, pe de altă parte, la maturarea produsului.
De asemenea, unele tipuri de bacterii lactice (lactococi) servesc
pentru fabricarea untului, ele producând diacetil, o dicetonă
responsabilă de gust şi aromă, iar altele (Streptococcus
thermophilus şi Lactobacillus bulgaricus) pentru obţinerea
diferitelor sortimente de iaurt.
– bacteriile butirice (Clostridium butyricum) determină
topirea inului şi a cânepei, ele atacând pectina şi liberând
fibrelor textile legate de aceasta. De asemenea, anumite
specii de clostridii (C.acetobutylicum) sunt utilizate pentru
producerea industrială a acetonei şi a butanolului prin
fermentarea anumitor glucide.
– bacilii (specii ale genului Bacillus) au semnificaţie
industrială deosebită: ei produc numeroase tipuri de
enzime (amilaze, proteaze) utilizate în industria alimentară
sau în cea a detergenţilor; unele specii (B.polymyxa)
produc antibiotice polipeptidice (polimixina); alte specii de
bacili produc bacteriocine. De asemenea, numeroase
tulpini de B.thuringiensis sintetizează toxine specifice
(proteina cristal = delta endotoxina) care acţionează asupra
larvelor de insecte, omorându-le. Astfel, cultivate la scară
industrială, aceste bacterii servesc pentru obţinerea unor
insecticide biologice foarte utile pentru protejarea culturilor
agricole împotriva acţiunii insectelor dăunătoare.
Actinomicetele, bacterii existente în sol, reprezintă un grup de bacterii
cu mare semnificaţie atât pentru ecosistemele naturale (participă
activ la circuitul natural al anumitor substanţe, fiind capabile de a
utiliza substraturi nutritive foarte variate) cât şi pentru biotehnologie,
ele sintetizând o gamă foarte largă de antibiotice (streptomicină,
kanamicină, cloramfenicol, tetraciclină etc) şi enzime (amilaze,
proteaze, celulaze, glucozoxidază etc).
 Grupul Archaea (Arhebacteriile)

extrem
acidofile
metanogene

termofile
extremofile
 Morfologia bacteriilor

• Forma bacteriilor este variată, controlată genetic; ea a

fost determinată pe baza studiilor efectuate asupra
celulelor cultivate în condiţii artificiale, de laborator. După
forma celulelor, bacteriile pot fi grupate în cinci mari
categorii: sferice, cilindrice, spiralate sau elicoidale,
filamentoase şi pătrate
• De obicei, celulele-fiice rezultate în urma diviziunii
celulare se separă datorită unor factori de mediu sau a
activităţii flagelilor, devenind independente. La anumite
specii de bacterii sferice şi, uneori, de bacterii cilindrice,
celulele-fiice nu se mai despart la sfârşitul diviziunii,
formând grupări caracteristice cu mare valoare
taxonomică
Bacteriile sferice (cocii) au forma sferică, ovoidală,
elipsoidală, reniformă, diametrele celulei fiind aproximativ
egale. In funcţie de poziţia celulelor-fiice după diviziune, cocii
pot fi încadraţi în şase subtipuri morfologice:
– cocul simplu sau izolat, la care celulele rezultate prin diviziune rămân
independente;
– diplococul, la care diviziunea se face după planuri succesive, paralele,
celulele rămânând grupate câte două (de exemplu Streptococcus
pneumoniae; Neisseria sp.);
– streptococul la care diviziunea se face, de asemenea, după planuri
succesive paralele, dar celulele rezultate rămân în contact formând lanţuri de
lungimi variabile (de exemplu, Streptococcus thermophilus; Lactococcus
lactis);
– tetracocul sau tetrada, la care planurile succesive de diviziune sunt
perpendiculare unele faţă de altele, celulele rezultate fiind grupate câte patru
(Micrococcus tetragenes);
– sarcina, la care planurile de diviziune sunt orientate în trei direcţii diferite,
perpendiculare unul faţă de altul, rezultând o grupare în cuburi a celulelor
(Sarcina lutea);
– stafilococul, la care planurile succesive de diviziune sunt orientate în mai
multe direcţii, ceea ce determină formarea unor grupări neregulate de celule,
sub formă de ciorchine (Staphylococcus aureus)
Bacteriile cilindrice, cunoscute sub denumirea de bacili,
au forma de bastonaşe. Raportul dintre cele două axe
variază foarte mult, ceea ce duce la apariţia unor celule
cu aspect diferit: de la aspect filamentos, până la o
formă aproape sferic-ovalară (cocobacili).
• Bacilii pot fi drepţi sau uşor curbaţi, cu capetele tăiate
drept sau rotunjite, izolaţi sau grupaţi. Ei se pot grupa
câte doi (diplobacili), pot forma lanţuri cu lungimi
variabile (streptobacili) sau se pot asocia în palisadă (ca
scândurile unui gard).
• In cazul unor specii bacteriene, bacilii se asociază în
grupuri caracteristice în formă de rozetă sau de stea.
• In categoria bacililor sunt incluse numeroase specii
bacteriene semnificative din punct de vedere practic,
capabile de a sintetiza o gamă largă de enzime (amilaze,
proteaze, glucanaze etc): Bacillus subtilis,
B.licheniformis, B.amilolyquefaciens, Cellullomonas sp.,
Clostridium sp., Lactobacillus plantarum, L.acidophilus
etc
 Bacillus subtilis

Streptobacillus moniliformis

Haemophilus influenzae
Coxiella burnetii
Bacteriile spiralate sau elicoidale cuprind
trei subtipuri morfologice:
– vibrionul, în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
– spirilul, în formă de spirală cu 1-2 spire rigide
(Spirillum volutans);
– spirocheta, în formă de spirală cu mai multe
ture flexibile (Treponema, Leptospira, Borrelia)
Bacteriile filamentoase au ca grup reprezentativ actinomicetele,
microorganisme ce prezintă o serie de asemănări morfologice cu
fungii. Principala particularitate a acestor organisme este
formarea de hife cu tendinţă de ramificare, de unde aspectul lor
de miceliu, precum şi formarea de spori.
• Cultivarea bacteriilor filamentoase pe mediu solid implică, de
obicei, diferenţierea a două tipuri diferite de miceliu: miceliu de
substrat, care creşte în şi pe mediul de cultură solid; miceliu
aerian, care creşte pe primul şi pe care se formează sporii. In
această categorie intră şi bacteriile din genul Streptomyces,
cunoscute ca fiind principalele organisme ce produc antibiotice
(streptomicina, kanamicina, cloramfenicolul, tetraciclina etc), ele
fiind mult utilizate în industria medicamentelor.
• Multe dintre speciile de actinomicete sunt capabile de a produce
nu numai antibiotice, ci şi numeroase tipuri de enzime şi compuşi
antitumorali.
(A) Rectiflexibiles spore chains of Streptomyces actuosus; (B) Looped spore chains of Streptomyces
vinaceus; (C) Spira spore chains of Streptomyces sp.; (D) Verticillati spore chains of S.verticillus; (E)
Fragmenting branched aerial hyphae of Nocardiopsis lucentensis 
Bacterii pătrate au fost izolate din apa hipersalină din unele bălţi din
Peninsula Sinai. Uneori celulele formează grupuri de 8-16 pătrate la care
se văd net planurile de diviziune. Celulele conţin vacuole cu gaz, care
dispar la presiune.

Arhebacteria Haloquadratum walsbyi (izolată în

1980, cultivată în lab în 2004)
In afara tipurilor morfologice consacrate (coci, bacili, bacterii
spiralate, bacterii filamentoase, bacterii pătrate) au mai fost
identificate și alte tipuri de bacterii a căror morfologie are o
serie de particularițăți). In acest grup intră:
 bacterii fără perete celular
bacterii pleomorfe
bacterii cu forme speciale.
Bacteriile fără perete celular: lipsa peretelui celular face ca forma şi
dimensiunea celulelor să varieze (Mycoplasma sp.). Majoritatea
speciilor de micoplasme sunt parazite pentru om sau animale (la om
determină forme de pneumonie).
Bacterii pleomorfe care pot
prezenta o formă schimbătoare.
Exemple:
-Proteus mirabilis: celulele se pot
prezenta fie sub formă bacilară
(bacili scurţi – de obicei) fie sub
forma unor filamente lungi (mai
rar)
- genul Haemophilus: celulele se
pot prezenta fie sub formă
bacilară, ca filamente sau
cocobacili
- Helicobacter pilori – celulele pot
avea aspect de bacili sau de
spirili (fig)
O situaţie specială o prezintă bacteriile din genul Rhizobium
care, pe mediu de cultură apar sub formă de bacili în timp ce
la nivelul nodozităţilor (în condiţii „in vivo”) se prezintă ca
bacteroizi.
Bacterii cu forme particulare ce rezultă din: gruparea lor într-un trichom (bacteriile
din genurile Leucothrix sau Beggiatoa); prezenţa unor prelungiri celulare (bacteriile
pedunculate de tipul Caulobacter sau cele care înmuguresc cum ar fi cele din genul
Hyphomicrobium); prezenţa unor apendice acelulare (genul Gallionella). Unele dintre
aceste tipuri speciale de bacterii au o semnificaţie ecologică deosebită deoarece,
populând medii variate: nămoluri, ape feruginoase, izvoare sulfuroase, ape reziduale
din industria hârtiei, berii, zahărului sau ape poluate, ele împiedică deseori
funcţionarea instalaţiilor de epurare, producând "umflarea" nămolului.

Leucothrix Caulobacter

Hyphomicrobium
Gallionella
 Ultrastructura celulei bacteriene
Organizarea internă a celulelor
bacteriene a putut fi cunoscută
doar după ce tehnicile de
microscopie electronică au fost
perfecţionate.
Cercetătorii au utilizat o combinaţie
de metode de liză, centrifugare
pentru separarea componentelor
subcelulare, analiză biochimică şi
microscopică.
Pe baza unor cercetări complexe (inclusiv de
microscopie electronică) au fost obţinute
numeroase informaţii despre constituenţii celulari
bacterieni care au fost grupaţi în două categorii, în
funcţie de poziţia lor faţă de peretele celular:
– constituenţi intraparietali care formează protoplastul
bacterian: membrana plasmatică, mezosomii,
citoplasma, ribosomii, nucleoidul, sporul, aparatul
fotosintetic, incluziunile, vacuolele etc;
– constituenţi extraparietali situaţi în exteriorul peretelui
celular: capsula, glicocalixul, stratul mucos, flagelii,
fimbriile, pilii.
 PERETELE CELULAR

- constituent specific esenţial celulelor bacteriene deoarece, în

absenţa sa, celulele se lizează
- are o consistenţă rigidă şi delimitează celula bacteriană fiind situat
în afara membranei plasmatice
- la unele specii, peretele celular este acoperit de o capsulă sau de
un strat mucos pericelular, iar la bacteriile mobile este străbătut de
flageli
- evidenţierea peretelui celular s-a realizat prin colorare selectivă şi
prin examinare la microscopul electronic.
- existenţa şi constituţia chimică peretelui celular pot fi demonstrate
şi indirect, prin degradarea lui pe cale enzimatică sub acţiunea
lizozimului, enzimă care atacă mucopolizaharidele. La bacteriile
tinere, care au citoplasmă abundentă, compactă şi omogenă,
peretele celular aderă intim la conţinutul celular subiacent. In cazul
celulelor bătrâne, peretele celular devine evident, fiind îndepărtat
de citoplasmă.
In funcţie de structura şi de compoziţia sa chimică, peretele celular bacterian
poate fi colorat specific, particularitate ce permite încadrarea bacteriilor în trei
categorii: Gram-pozitive, Gram-negative şi acido-rezistente (colorația folosită în
acest scop a fost propusă în anul 1884 de către danezul Hans Christian Gram).
Compoziţia peretelui celular diferă la cele două grupuri majore de
procariote: eubacterii şi arhebacterii: la eubacterii componentul de bază
al peretelui celular este peptidoglicanul (mureina); la arhebacterii acesta
lipseşte, fiind înlocuit de pseudomureină.
Structura peptidoglicanulului variază de la o specie la alta dar, în general, el
are o compoziţie chimică similară: este un polimer alcătuit din două
categorii de componente – una glicanică şi o alta proteică.
– componenta glicanică conţine două tipuri de molecule – acidul N-acetil-
muramic şi N-acetil glucozamina, unite între ele prin legături de tip -1,4
glicozidice, formând lanţuri lineare.
– lanţurile glicanice sunt unite (consolidate) între ele prin intermediul
componentei peptidice a peretelui celular – tetrapeptid cu o compoziţie
variată, ce asigură specificul fiecărei celule precum şi caracterul de
antigenicitate.
– Un component specific peretelui celular este acidul diaminopimelic,
aminoacid care nu se regăseşte însă niciodată în structura proteinelor.
– La bacteriile Gram (+) legăturile intercatenare presupun intervenţia unor
resturi de glicocol în timp ce la bacteriile Gram (-) legăturile intercatenare se
stabilesc direct între tetrapeptidele (formate din 2 resturi de D-alanină, D-
glutamină şi acid diaminopimelic). Rezultatul unor asemenea legături este
formarea unei reţele tridimensionale care conferă rigiditate şi rezistenţă
peretelui celular.
Diagrama învelişului celular la bacteriile Gram pozitive

Diagrama învelişului celular la bacteriile Gram negative

La bacteriile Gram (-), peretele celular nu conţine acizii teichoici şi
teichuronici dar prezintă o structură mai complexă datorită existenţei
membranei externe ce "îmbracă" stratul peptidoglicanic subţire.
Membrana externă conţine fosfolipide (35% din componentele
membranei plasmatice), lipopolizaharide (lipidul A legat la un miez
polizaharidic)(50%), proteine membranare globulare, lipoproteine
precum şi proteine cu funcţii de transport transmembranar, ele fiind
denumite porine (15 %). Prezenţa membranei externe şi a constituenţilor
săi asigură funcţia de "sită moleculară" ce împiedică pătrunderea în
celule a substanțelor potenţial nocive şi pierderea unor metaboliţi
necesari.
Intre membrana externă și membrana plasmatică se găsește spaţiul
periplasmic la nivelul căruia sunt reţinute enzimele hidrolitice sintetizate
de celula bacteriană precum şi o mare varietate de molecule nutritive.
Datorită acestei funcţii, activităţile enzimatice esenţiale pentru celulă, dar
potenţial dăunătoare pentru anumiţi constituenţi citoplasmatici, au loc în
afara celulei. Degradarea moleculelor nutritive mari la monomeri simpli
are loc în apropierea proteinelor de legare şi a permeazelor specifice ce
permit apoi transportul selectiv în celulă a unor molecule mai mari de
700 daltoni.
Semnificaţia biologică a peretelui
celular
– peretele celular reprezintă sistemul de susţinere mecanică a
întregii arhitecturi celulare;
– datorită rigidităţii determină forma caracteristică a celulelor;
– asigură protecţie faţă de şocul osmotic, absenţa sa ducând la
liza celulelor; celulele lipsite de perete celular se numesc
protoplaşti şi îşi pot menţine integritatea doar prin cultivare în
medii izo- sau hipertonice (ce conţin un stabilizator osmotic);
– participă la procesul de creştere şi diviziune celulară;
– conţine o serie de constituenţi ce imprimă suprafeţei celulare o
anumită specificitate: cu rol de receptori pentru bacteriofagi, rol
de factori antigenici, rol de recunoaştere a celulelor apte pentru
conjugare;
– conţine enzime autolitice ce determină alterarea structurii
glicopeptidului în cursul sporulării, germinării sau biosintezei
peretelui celular.
 CONSTITUENȚII INTRAPARIETALI
1. Membrana plasmatică
• separă citoplasma de suprafaţa internă a peretelui celular, de care
este de obicei strâns lipită datorită diferenţei de presiune osmotică
între conţinutul celular şi mediul extern.
• membrana plasmatică reprezintă singura structură citoplasmatică
permanentă a celulei bacteriene, având rolul de a delimita spaţiul
intracelular.
• este formată din fosfolipide (cel puţin 7 tipuri) şi proteine (aproximativ
200 categorii la E.coli). Componenta fosfolipidică formează o
adevărată matrice fluidă deoarece moleculele componente se pot
deplasa în plan orizontal cu o mare frecvenţă. Proteinele din
membrana celulară sunt, de obicei, inclavate în bistratul fosfolipidic,
fiind asociate cu regiunea hidrofobă a lipidelor membranare şi având
funcţii de transport al unor substanţe în interiorul celulei. De
asemenea există şi o serie de proteine de suprafaţă ale căror funcţii
variază în funcţie de specie
• este o structură cu asimetrie funcţională (suprafaţa internă
funcţionează diferit de cea externă, rolul fiziologic depinzând în mare
măsură de procesele dinamice dintre constituenţii săi).
• poate să-şi mărească suprafaţa formând mai mult spaţiu pentru
anumite activităţi celulare (respiraţie, fotosinteză);
Membrana plasmatică poate să formeze sisteme de
membrane (de exemplu, mezosomii) care uneori se
ramifică în citoplasmă sau care se pot chiar detaşa
devenind entităţi aparent independente. Rolul
mezosomilor – de a mări suprafața membranei ceea ce
asigură o mai bună respirație celulară, fotosinteză,
secreție celulară; participă la procesul de diviziune
celulară, la sinteza peretelui celular, fixează
cromosomul în timpul replicării etc.

Alți specialiști consideră că mezosomii

sunt artefacte, rezultate în urma
procesului de fixare a celulelor pentru
microscopia electronică
Membrana plasmatică este asociată cu toate funcţiile care la
organismele superioare sunt legate de structuri diferenţiate (transport,
fosforilare); ea funcţionează ca o barieră osmotică dotată cu
permeabilitate selectivă: impermeabilă pentru anumite tipuri de
molecule și permeabilă pentru altele.
 2. Nucleoidul
Constituie echivalentul bacterian al
nucleului de la celulele eucariote, el fiind
lipsit de membrană nucleară şi inclavat
direct în citoplasmă
Este alcătuit dintr-o macromoleculă de ADN
ce formează cromosomul bacterian.
Molecula de ADN cromosomal are
dimensiuni foarte mari (1400 μm lungime
şi 2,5 nm diametru), raportat la
dimensiunea celulei bacteriene (în medie
0,5-1μm x 3-6 μm), aflându-se într-o
formă compactă.
Greutatea moleculară a ADN cromosomal
bacterian variază între 109 şi 1010 daltoni,
conţinând în medie 4 x 106 perechi de
nucleotide.
 3. Ribosomii
Sunt particule nucleoproteice
intracitoplasmatice, formate din
ARNr şi proteine ribosomale
Sunt implicați în procesul de
sinteză a proteinelor
In citoplasma celulelor aflate în
faza activă de creştere se
găsesc între 1500-100.000
particule ribosomale ce au
constanta de sedimentare 70S.
Fiecare particulă ribosomală
este alcătuită din două
subunităţi:
- subunitatea mare (50S)
formată din molecule de ARNr
23S şi ARNr 5S asociate cu 34
proteine ribosomale diferite;
- subunitatea mică (30S) Aspect tridimensional al unui ribosom bacterian: ARNr
formată din ARNr 16S şi 21 - albastru închis în subunitatea mică și roșu închis în
molecule diferite de proteine cea mare. Culorile deschise reprezintă proteinele
ribosomale. ribosomale.
Interacţiunile dintre proteinele
ribosomale şi moleculele de
ARNr controlează atât procesul
de asamblare a ribosomilor cât
şi funcţia lor.
Ribosomii sunt componente
esenţiale ale sistemului de
traducere a informaţie genetică,
la nivelul lor desfăşurându-se
un ansamblu de reacţii ce
determină iniţierea, alungirea şi
terminarea sintezei lanţului
polipeptidic. In cursul procesului
de biosinteză a proteinelor,
ribosomii se grupează în şiruri
lineare la nivelul ARNm,
formând în acest fel polisomii
(poliribosomi).
 4. Sporul
Sporul reprezintă o formă primitivă de diferenţiere celulară ce constă în
formarea, în celula vegetativă, a unui nou tip de celulă cu o
ultrastructură, compoziţie chimică şi enzimatică diferită
• Sporul prezintă o rezistenţă deosebită la condiţiile nefavorabile de
mediu, el fiind capabil de a reveni la faza de creştere vegetativă
atunci când condiţiile de mediu devin favorabile.
• Sporii sunt produşi doar de bacteriile Gram-pozitive, ei fiind de mai
multe tipuri:
– Endosporul (sporul endogen) ce apare în interiorul unei celule
vegetative; prezintă rezistenţă mare la condiţiile de mediu;
– Exospori: se formează prin înmugurire (ca la unele bacterii
metanogene) sau prin fragmentare așa cum sunt sporii de origine hifală
întâlniţi la actinomicete (Streptomyces, Nocardia)
– Mixospori: se formează la nivelul unor „corpi de fructificație” după care
sunt liberați; se întâlnesc la myxobacterii (bacterii alunecoase)
– Chiştii, descrişi la Azotobacter, sunt stadii de repaus sau de
supravieţuire, formate ca răspuns la condiţiile nefavorabile de mediu;
provin prin transformarea celulelor vegetative;
– Akineți: sunt celule vegetative modificate cu perete celular gros, în stare
de repaus; se întâlnesc la cianobacterii și alge verzi filamentoase.
Endospori

Myxobacterii și formarea
de mixospori (D)

Heterochiști (A), akineți granulari (B) și celule

vegetative la cianobacteria Anabaena flos-aquae
Tipuri de exospori
Aspecte microscopice al sporilor de la: Clostridium tetani (a), B.brevis (b) şi
B.thuringiensis (c)
Variații in morfologia endosporilor. (1, 4) endospor central, (2,
3, 5) endospor terminal, (6) endospor lateral
Alcătuirea sporului bacterian
– învelişul sporal (structura lamelară complexă)
– cortexul (format din peptidoglican modificat)
– sporoplasmă
– nucleoplasmă.
Protoplastul sporal conţine o serie de enzime care permit
desfăşurarea, cu o anumită intensitate, a unor procese
metabolice, dar lipsesc enzimele ciclului Krebs şi ale unor
transportori de electroni din membrană. De asemenea,
sporul conţine unele proteine structurale şi enzime specifice,
care constituie produsele unor gene sporale.
Enzimele sporale au greutate moleculară mai mică decât
enzimele similare ce se produc în celula vegetativă. Ele
provin prin digestia proteolitică a enzimelor celulei
vegetative, fenomen ce le asigură o mai mare rezistenţă la
temperatură (pot fi mai uşor stabilizate prin legături
intramoleculare). Sporul are un conţinut mai bogat în ioni de
calciu şi magneziu şi conţine acidul dipicolinic, substanţă
absentă în celula vegetativă. Acidul dipicolinic are rolul de a
schimba conformaţia enzimelor, făcându-le termostabile.
Formarea sporilor = procesul de sporulare, se desfăşoară în mai
multe faze (7 stadii) care se desfăşoară secvenţial,
programat, fiind controlat de aproximativ 50 gene.
Reglarea sporulării este negativă: celula vegetativă produce un
represor care, într-o anumită concentraţie în mediu,
blochează funcţionarea genelor sporulării. Scăderea
concentraţiei de represor este urmată de declanşarea
sporulării. Mecanismul exact de reglare nu este însă
cunoscut, considerându-se că el se poate realiza atât la
nivelul transcrierii informaţiei genetice (asigură exprimarea
genelor sporale cu formarea unor molecule de ARNm cu
„viaţă lungă"), cât şi la nivelul traducerii.
Germinarea sporilor se produce după o anumită perioadă de
inactivitate a cărei durată variază în funcţie de condiţiile de
mediu (prezenţa apei, a unor substanţe cu rol de agenţi de
germinare etc). Odată declanşat, procesul de germinare se
realizează rapid, în 1-2 ore şi determină mai întâi activarea
unor enzime hidrolitice de degradare a peretelui sporal,
urmată de rehidratarea citoplasmei şi, în final, de reversia la
forma vegetativă
 5. Incluziunile intracelulare

In interiorul celulelor bacteriene se pot acumula o serie de

substanţe organice sau anorganice, utilizate de obicei drept
rezerve nutritive. Majoritatea acestor compuşi sunt menţinuţi
sub formă de polimeri ceea ce determină ca valoarea
presiunii osmotice interne să rămână scăzută.
Incluziunile sunt formaţiuni structurale inerte care apar în
citoplasma bacteriilor la sfârşitul perioadei de creştere activă.
Prezenţa, abundenţa şi compoziţia incluziunilor variază în
funcţie de specie şi de condiţiile de mediu.
Incluziunile sunt legate de activitatea metabolică a celulei
bacteriene, reprezentând, în cele mai multe cazuri, materiale
de rezervă care se acumulează în diferite regiuni ale celulei
atunci când dezvoltarea culturii se face în ritm lent sau a
încetat.
In funcţie de compoziţia lor
chimică, incluziunile pot fi
evidenţiate cu coloranţi specifici
şi clasificate în:
– polimeri organici (incluziuni de
glicogen, amidon şi poli-β-
hidroxibutirat). In cazul
cianobacteriilor, în interiorul
celulelor se acumulează
cianoficină, copolimer de acid
aspartic şi arginină;
– polimeri anorganici (incluziunile
de volutină sau polimetafosfat);
– incluziunile anorganice simple
(granule de carbonat de calciu
şi de sulf coloidal ca în cazul
bacteriilor sulfuroase).
In cazul unor bacterii, în anumite etape ale dezvoltării lor,
pot fi produse anumite incluziuni specifice, cu rol diferit
de cel de depozit. Aceasta este situaţia bacteriilor din
specia Bacillus thuringiensis la care au fost evidenţiat
incluziuni proteice parasporale, cu structură cristalină,
de tipul delta endotoxinei, compus cu efect toxic asupra
larvelor unor grupe variate de insecte
 Incluziuni bacteriene: granule de PHB la Ralstonia sp.; incluziune
parasporală la Bacillus thuringiensis; c. Carboxizomi (incluziuni proteice
de RuBisCO) cu aspect poliedric la Anabaena viriabilis; d. Granule de
sulf din citoplasma de Beggiatoa. 
 6. Aparatul fotosintetic
La bacteriile fotosintetizante de tipul cianobacteriilor pigmenţii
fotosintetizanţi sunt localizaţi la nivelul unor structuri
membranare şi particulate, numite tilacoizi.
Membranele intracelulare tilacoidale au forme variate (tubulare,
veziculară, lamelară) sunt acoperite cu numeroşi corpusculi
de dimensiuni mici, numiţi ficobilisomi, care conţin
ficobiliproteine.
Complexul tilacoidal serveşte ca centru al reacţiilor biochimice în
urma cărora are loc conversia energiei luminoase în energie
chimică şi transportul de electroni (procesul de fotosinteză).
In cazul altor bacterii ce realizează procesul de fotosinteză (cum
ar fi bacteriile verzi aparţinând genului Chlorobium) aparatul
fotosintetic este format din vezicule care nu au legătură
structurală cu membrana plasmatică, cu un conţinut omogen,
delimitate de o membrană monostrat. Se poate considera că
diferenţierea veziculelor reprezintă o modalitate primitivă de
compartimentare celulară a funcţiei fotosintetice, formându-se
astfel un „organ” specializat al celulei procariote.
Aspect electronomicroscopic al bacteriei Rhodospirillum molischianum
(stânga) cu evidenţierea structurilor membranare de tip lamelar la
nivelul cărora se realizează fotosinteza. Tilacoizii şi ficobilisomii de la
cianobacteria Synechococcus lividus (dreapta)
 STRUCTURILE EXTRAPARIETALE

Sunt componente neobligatorii ale bacteriilor,

care se întâlnesc doar în cazul anumitor
specii: pierderea acestor structuri nu
afectează viabilitatea celulară. In această
categorie sunt incluse următoarele structuri:
– capsula
– apendicii locomotori
– apendicii nelocomotori.
 Capsula

 constituie o barieră ce protejează celula faţă de

condiţiile nefavorabile de mediu, cum ar fi
prevenirea ataşării virusurilor sau a procesului
de desicare.
 este o structură accesorie, cu o consistenţă
vâscoasă, gelatinoasă, ce acoperă complet
celula.
 materialul capsular este de natură polizaharidică
conferind coloniilor bacteriene aspectul mucoid.
 grosimea capsulei variază iar în cazul în care
materialul polizaharidic are o dispoziţie
neuniformă pe suprafaţa celulară se formează
aşa numitul strat mucos.
Materialul capsular se întâlneşte la bacteriile Gram pozitive şi
Gram negative ce populează solul, apele (dulci sau sărate),
rumenul sau la bacterii patogene implicate în infecţii urinare
sau pulmonare.
Bacteriile patogene capsulate sunt virulente deoarece
capsula, prin polizaharidele pe care le conţine, este
chemotactic negativă pentru fagocite. Atunci când sunt
cultivate pe mediu agarizat, bacteriile capsulate produc colonii
netede (de tip S = „smooth” = neted), în timp ce variantele
lipsite de capsulă formează colonii rugoase (de tip R = „rough”
= rugos), ele fiind avirulente.
La anumite bacterii, structurile superficiale sunt acoperite de o reţea de
filamente polizaharidice şi glicoproteice, legate de lipopolizharidele
membranei externe la bacteriile Gram negative sau de mureina
bacteriilor Gram pozitive. Aceste filamente formează o structură
extraparietală ca o pâslă ce a primit denumirea de glicocalix, cu ajutorul
căreia celula se ancorează fie pe alte celule fie pe diverse suporturi
inerte.
Glicocalixul a fost studiat în cazul celulelor bacteriene din placa dentară,
mai ales la specia Streptococcus mutans.
Apendicii locomotori

Flagelii - organite extraparietale ce

conferă mobilitate celulelor
purtătoare.
Flagelii sunt apendici de natură
proteică (flagelină), cu un diametru
de 20 μm, o grosime uniformă pe
toată lungimea sa dar cu o lungime
variabilă, de la 4-5μm până la 70
μm.
Numărul de flageli per celulă poate
varia de 1 la 100 dar există şi celule Tipuri de celule bacteriene în funcţie
lipsite de flageli. de numărul şi localizarea flagelilor:
In funcţie de numărul şi modul de monotrihe (A); lofotrihe (B); amfitrihe
dispunere a flagelilor la nivelul (C) şi peritrihe (D).
celulelor bacteriene, bacteriile pot fi:
monotrihe, amfitrihe, lofotrihe şi
peritrihe.
Flagelii asigură deplasarea celulelor bacteriene în mediu,
proces care se realizează foarte rapid şi în mod
aleatoriu. Atunci când în mediu există substanţe nutritive
(aminoacizi, glucide, ioni de calciu sau magneziu, oxigen
etc) sau, din contră, substanţe dăunătoare (alcooli, acizi
graşi, metale grele etc), flagelii asigură deplasarea spre
substanţele utile celulei (chemotactism pozitiv) sau
îndepărtarea de cele dăunătoare (chemotactism
negativ).
Acest tip de deplasare este posibil datorită existenţei la
nivelul celulelor bacteriene a unor chemosenzori,
structuri celulare specializate de natură proteică, care
recepţionează semnalele chimice din mediu şi le
transmit altor tipuri de proteine transmembranare ce
determină mişcarea corespunzătoare a flagelului.
 Apendicii nelocomotori
Pilii sunt structuri filamentoase, drepte cu un număr variat per celulă (între
1 şi 10), a căror sinteză este codificată de gene localizate pe elemente
genetice extracromosomale (pe plasmide). Pilii sunt de natură proteică,
fiind alcătuiţi din molecule de pilină asamblate după o simetrie helicală
ce determină formarea unei structuri tubulare. Prezenţa pililor a fost
iniţial asociată cu procesul de conjugare (proces de transfer de material
genetic intercelular). Ulterior au fost stabilite şi alte funcţii pentru pili,
cum ar fi cea de receptori pentru fagii filamentoşi.
Fimbriile sunt structuri tot de tip filamentos, drepte şi rigide, de natură
proteică, alcătuite din molecule identice de fimbrilină asamblate după o
simetrie helicală. Sinteza fimbrilinei este codificată de gene
cromosomale ceea ce dovedeşte că fimbriile au importanţă mare pentru
celule. Cu toate acestea, funcţiile exacte ale fimbriilor nu sunt pe deplin
cunoscute. Se consideră că ele ar fi structuri adaptative ce asigură
mărirea suprafeţei de absorbţie a substanţelor nutritive sau determină
ataşarea intercelulară sau de substrat. De asemenea, bacteriile
patogene ce prezintă fimbrii manifestă o virulenţă superioară datorită
ataşării mai eficiente de anumite tipuri celulare ele gazdei.
Apendici nelocomotori