Gestiunea financiară pe termen

lung
Decizia de investiții
Politica de amortizare
Finanțarea investițiilor
 Decizia de investiții
• Factorul esenţial care concură la atingerea obiectivului de bază al
activității firmei (creșterea sustenabilă a valorii firmei) îl
reprezintă investiţiile, concretizate în achiziţia sau construirea de
active de producţie şi comercializare. Nici o firmă nu poate rezista
în economia de piaţă dacă nu are stabilit un program continuu şi
corelat de investiţii.
• O firmă care nu își propune un program bine definit de investiții
va ajunge mai devreme sau mai târziu să aibă probleme cu
volumul, calitatea și nivelul tehnic al produselor sau serviciilor pe
care le oferă clienților, iar obiectivul de creștere sustenabilă a
firmei nu poate fi atins.
• Realizarea investiţiilor impune necesităţi de finanţare importante,
conducând la afectarea resurselor firmei pe termen lung. De
aceea, eficienţa proiectelor de investiţii trebuie să fie comparată
cu costul de oportunitate al capitalurilor investite

• Selecția proiectelor de investiții se realizează în funcție de criterii

complexe, care înglobează elemente de natură economică
(încasări din exploatarea investiției, costurile de exploatare a
investiției)
• și de natură financiară (volumul capitalului total utilizat pentru
finanțarea investiției, costul fiecărei componente a capitalului
total, tratamentul fiscal al fiecărei componente a capitalului
utilizat pentru finanțarea investiției).
 Definirea și clasificarea investițiilor
• În funcţie de aspectele de natură economică, financiară sau
contabilă, la nivel microeconomic, noţiunii de investiţie i se pot
atribui mai multe sensuri.
• Astfel, din punct de vedere economic, investiţia reprezintă
procesul de creare a unui capital productiv, durabil. Investiția
determină astfel acumularea de active de producţie şi
comercializare sau o acumulare de capital.
• Din punct de vedere financiar, investiţia este decizia de
imobilizare a capitalului bănesc, de angajare a unei cheltuieli de
capital în prezent, în scopul obţinerii de venituri viitoare mai mari;
este vorba de investire. Teoria financiară urmăreşte să pună la
dispoziţia practicii criteriile care stau la baza opţiunii pentru
investire.
• Din punct de vedere contabil, investiţia este procesul economic
care determină apariția imobilizărilor necorporale, corporale sau
financiare. Imobilizările sunt obiectul sau suportul deciziei de
investiţii.
• Sintetizând, putem spune că, în sectorul privat, investiţiile pot fi
definite ca alocări sau cheltuieli de capital legate de crearea de noi
active imobilizate cu destinaţie productivă, sau de înlocuire a
mijloacelor fixe uzate. Investiţiile vizează şi dezvoltarea şi
modernizarea imobilizărilor corporale şi necorporale existente.
• Totodată, sunt considerate investiţii şi cheltuielile referitoare la
lucrările de proiectare, prospecţiuni şi explorări geologice,
cheltuielile pentru pregătirea personalului ce va lucra la noile
obiective, inclusiv cheltuielile legate de plata personalului de
conducere şi administrativ al întreprinderilor aflate în construcţie.
 Clasificarea investițiilor
• După natura lor, investiţiile se grupează în următoarele categorii:
• investiţii materiale, concretizate în crearea sau achiziţionarea de active
imobilizate corporale în scopul menţinerii sau creşterii potenţialului de producţie.
În acest caz, noţiunea de investiţie este strâns legată de aceea de creştere şi
progres tehnic, care impun creşterea capacităţii de producţie şi modernizarea
echipamentelor productive (aceste investiții au reprezentat premisele creșterii
economice clasice);
• investiţii imateriale, realizate în domeniul cercetării, formării personalului, sau
investiţiile comerciale în reclamă şi publicitate, programe informatice. În ultima
vreme, în cadrul acestei categorii o importanță tot mai mare o au investițiile în
cercetare pentru obținerea unor produse și tehnologii ecologice, cu consumuri
reduse de energie. Acest gen de investiţii sunt tot mai importante pentru
obținerea succesului concurențial;
• investiţii financiare, concretizate în participaţii la capitalul social al altor firme.
Aceste investiții vizează interese strategice, pe termen mediu și lung, legate de
politica de creştere externă, de impunere a intereselor proprii în gestiunea şi
administrarea unor colaboratori, furnizori sau clienţi ai întreprinderii.
• Tot după natura lor, investiţiile mai pot fi grupate în :
• investiţii în active imobilizate: imobilizări necorporale,
corporale şi financiare necesare activităţii de exploatare şi
altor activităţi în afara exploatării;
• investiţii în active circulante nete aferente creşterii capacităţii
de producţie, prin achiziția de stocuri și utilități de la
furnizori, respectiv prin acordarea de credit comercial
suplimentar clienților pentru a putea asimila surplusul de
producție oferit spre vânzare.
• După destinaţie, investiţiile se împart în :
• investiţii productive, destinate activităţii de exploatare. Ele se
mai numesc şi investiţii în imobilizări profesionale, deoarece
sunt utilizate pentru producţie de bunuri şi servicii;
• investiţii supraproductive, prin care se asigură construirea
unor obiective social-culturale şi sportive pentru personal,
clădiri administrative. Ele se mai numesc şi investiţii în
imobilizări neprofesionale, destinate altor activităţi decât cea
de bază, de exploatare. Tot aici se cuprind şi investiţiile
obligatorii impuse de lege, în special împotriva poluării şi
protecţia personalului.
• După obiectivul lor, investiţiile productive pot fi grupate astfel :
• investiţii de mentenanţă sau de înlocuire, care au drept scop reînnoirea
imobilizărilor uzate fizic sau moral. Ele sunt investiţii sigure, întrucât
randamentul lor viitor poate fi apreciat cu destulă precizie;

• investiţii de capacitate şi adaptare, care au drept scop creşterea

nivelului producţiei sau fabricarea de produse noi. Ele sunt investiţii de
expansiune, concretizate în dezvoltarea capacităţilor existente sau
crearea de noi capacităţi menite să diversifice profilul întreprinderii.
Eficienţa lor este mai greu de apreciat, datorită incertitudinii în ceea ce
priveşte desfacerea şi asigurarea bazei materiale necesare în condiţiile
proiectate;

• investiţii de productivitate, care vizează reducerea costurilor totale pe

unitatea de produs a utilităţilor create. Ele se materializează, cel mai
adesea, în noi tehnologii de realizare a produsului.
• Conform Ordonanţei de urgenţă nr.92/1997 privind stimularea
investiţiilor directe şi Legii nr. 241/1998 pentru aprobarea
OUG nr.92/1997, investiţiile sunt clasificate în:
• investiţii directe, adică participarea la constituirea sau la
extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice
prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale
ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de
portofoliu, sau înfiinţarea şi extinderea în România a unei
sucursale de către o societate comercială străină, prin:
– aport financiar în monedă naţională sau în valută convertibilă;
– aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile,
corporale sau necorporale;
– participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice
mod legal de finanţare;
• investiţii de portofoliu, adică dobândirea de valori mobiliare
pe pieţe de capital organizate şi reglementate şi care nu
permit participarea directă la administrarea SC.
• Investiţiile mai pot fi clasificate după modul de finanţare,
după competenţa de aprobare (pentru cele finanţate din
fonduri bugetare), din punct de vedere al structurii şi modului
de execuţie.
• În perioada actuală se vorbeşte tot mai mult de aşa-zise
investiţii strategice, care însoţesc strategia întreprinderii de
diversificare, de dominaţie prin costuri şi calitate, de
internaţionalizare a producţiei.
• Aceste investiții strategice se referă îndeosebi la investițiile
care permit creșterea cotei de piață și a profitului firmei,
investițiile în resurse umane de calitate, capabile să genereze
activități și produse noi, cu caracteristici superioare, la
investițiile în clienți și în imaginea firmei.
• Concept utilizat și în cadrul indicatorului denumit Cash Value
Added, creat de economiștii suedezi, Frank Wiesenrieder și
Erik Ottoson
• Pe lângă investițiile strategice se impun și investițiile non-strategice, asimilate
uneori cheltuielilor curente, care sunt destinate să mențină potențialul
productiv al investițiilor strategice la nivelurile proiectate inițial.
• Realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex de operaţiuni,
începând cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţare a ei şi încheind cu
punerea în exploatare şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi,
operaţiuni care în ansamblu formează conţinutul procesului investiţional.
• Pentru obiectivele complexe, ciclul de realizare a unui proiect de
dezvoltare cuprinde în metodologia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială (ONUDI) trei faze:
• faza preinvestiţională - în care au loc identificarea oportunităţii investiţiei,
întocmirea studiului de prefezabilitate, a studiului de fezabilitate şi a
raportului de evaluare cu luarea deciziei de investire;
• faza investiţională - în care are loc proiectarea, construirea şi punerea în
funcţiune a obiectivului de investiţii;
• faza operaţională - în care are loc exploatarea obiectivului de investiţii pus în
funcţiune.
• Idem
• Documentaţia tehnico-economică a
investiţiilor cuprinde :
• studiul de prefezabilitate;
• studiul de fezabilitate;
• proiectul de execuţie;
• documentaţia de deviz.
 Fundamentarea financiară a deciziei de investiții
• Decizia de investiţii este esențială pentru activitatea
întreprinderii deoarece produce consecinţe concretizate într-
un ansamblu de încasări și plăți, eșalonate pe o perioadă mai
mare de timp.
• Opţiunea pentru investiţii are loc în situaţia în care se
constată o creştere a valorii întreprinderii, respectiv când
fluxurile de încasări nete actualizate depăşesc costul
investiţiei.
• Studiul de fezabilitate trebuie să pună în evidenţă următoarele
aspecte:
 modul de calcul al CF nete pe durata estimată de exploatare a
investiţiei;
 rata de actualizare care ajustează CF-urile, pentru a fi exprimate la
nivelul aceleiași puteri de cumpărare cu cea cheltuită inițial pentru
realizarea proiectului de investiții;
 calculul actuarial prin care se evaluează proiectul de investiţii sau
se alege între mai multe variante;
 afectarea rentabilităţii proiectului cu un anumit coeficient de risc.
 Decizia de investiții în mediu cert (sigur)
• Adoptarea deciziei de investiţii în condiţiile unui viitor cert ţine cont
de anumite ipoteze, şi anume:
• fiecare investiţie este clar identificată şi ea va produce o serie de
fluxuri de lichidităţi în momente precis determinate în timp;
• decidentul consideră proiectul de investiţii independent față de
altele şi poate alege între mai multe proiecte.
• Un proiect de investiţii este independent atunci când realizarea sa
nu este condiţionată de realizarea altui proiect;
• există o piaţă de capitaluri perfectă, cu o rată a dobânzii
unică, beneficiarul investiţiei putându-se împrumuta
nelimitat, fără să existe cheltuieli de tranzacţionare pe
piaţă;
• lipsind incertitudinea, nu există nici risc asociat
proiectului de investiţii.
 A. ESTIMAREA FLUXURILOR DE LICHIDITĂŢI

• Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect dacă

sunt evaluate toate fluxurile de lichidităţi (trezorerie) determinate
de acesta:
• fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi),
• fluxuri de intrare de trezorerie (încasări) și
• economii de plăţi datorate modului de acţiune a fiscalităţii
întreprinderii.
• Unele din aceste fluxuri se estimează în faza iniţială (de realizare a
proiectului), altele pe perioada exploatării investiţiei şi altă parte,
la finele exploatării, cu ocazia lichidării investiţiei.
 Fluxurile de trezorerie din faza iniţială
• În această fază se determină suma de investit, care ia în
considerare costurile directe şi indirecte legate de proiectul de
investiţii, precum şi incidenţa fiscală asupra unor sume realizate
din operaţii de dezinvestire cerute de realizarea proiectului.
Astfel, pentru un proiect de investiţii dat, suma de investit se
compune din următoarele fluxuri de ieşire de trezorerie :
• preţul de cumpărare a utilajelor şi materialelor de construcţii
achiziţionate, sau, costul lor, în cazul obţinerii în întreprindere;
• cheltuieli de transport, montaj şi punere în funcţiune a
utilajelor;
• cheltuieli determinate de realizarea proiectului: cheltuieli de
cercetare, de formare a personalului;
 Suma de investit II
• investiția netă în active circulante (INAC), determinată de
creşterea capacităţii de producţie ca urmare a realizării
proiectului (creşterea stocurilor, creanţelor, eventuala sporire a
stocului monetar de disponibilităţi băneşti, etc.).
• Creşterea investiției în ACN este relativ proporţională cu
creşterea cifrei de afaceri previzionată pentru noua investiţie.
• În cazul modificării tehnologiei de fabricaţie sau a canalelor de
distribuţie, ca urmare a implementării noii investiţii, INACE se
determină în mod analitic, stabilindu-se stocurile medii
suplimentare de materiale, de producţie neterminată şi produse
finite, soldurile medii de creanţe clienţi, din care se deduc soldurile
medii suplimentare de datorii furnizori şi de alte datorii de
exploatare antrenate de investiţie;

• Dat. crt. de exploatare = Datorii față de salariați, bugetele statului,

datorii față de furnizorii de mp și materiale, servicii și transport,
furnizorii de energie și utilități
 Suma de investit III
• costul de oportunitate, sau câștigul net (veniturile pe care le-ar fi
realizat întreprinderea dacă investea, în altă formă, capitalurile
necesare proiectului, mai puțin costurile pe care le-ar fi suportat
firma dacă procura din afara firmei activele respective).
• De exemplu, dacă întreprinderea deţine un teren pe care decide
realizarea unui obiectiv de investiţii, suma investiţiilor include şi
diferența dintre preţul pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi vândut acel
teren și prețul pe care îl plătea pentru a cumpăra un alt teren mai
ieftin;
• diferenţa între suma încasată şi cheltuielile legate de activele la
care se renunță (valoarea neamortizată, cheltuielile legate de
scoaterea din funcțiune, cheltuielile de vânzare) pentru a realiza
noul proiect de investiții; dacă diferenţa este pozitivă, fluxul de
lichidităţi net (mai puțin impozitul pe profit) micşorează suma
investită.
• Dacă această diferenţă este negativă, rezultă o economie de
impozit, care diminuează, de asemenea, suma de investit. Este
vorba de fapt de valoarea reziduală a vechii investiţii, care este
dezinvestită pentru a putea realiza noua investiţie
Suma de investit = preţul de cumpărare +
chelt. de transport, montaj şi punere în funcţiune
Chelt. determinate de realizarea proiectului+
D Investiție netă în active circulante +
Costul de oportunitate al activelor preexistente
- Profituri nete din dezinvestire (+ Pierderea netă din dezinvestire)

INACE = (Stocuri suplimentare + Creanțe suplimentare) – Datorii curente de

exploatare suplimentare

Costul de oportunitate al activelor preexistente = Venituri ce ar putea fi

obținute valorificând altfel activele – Costul procurării și punerii în funcțiune a
unor active de înlocuire > 0 (dacă rezultatul este < 0, costul de oportunitate nu
există)

Profit net din dezinvestire = Venituri din valorificarea activelor dezinvestite –

Cheltuieli aferente – Impozit
 SUMA DE INVESTIT
• Determinați suma de investit pentru o investiție cu următoarele
caracteristici:
• - un utilaj cu prețul de achiziție 590.000 de lei;
• - cheltuieli de montaj și punere în funcțiune 30.000 de lei;
• - o clădire nouă în valoare de 95.000 lei;
• - Pentru noua investiție, firma vinde un teren situat în centrul
orașului cu 125.000 de lei. Prețul de achiziție inițial al terenului a
fost de 90.000 de lei. De asemenea, firma demolează o clădire
veche și obține materiale de construcții în valoare de 15.000 de lei.
Cheltuielile de demolare au fost de 18.000 de lei.
 b) Fluxurile de trezorerie pe perioada exploatării
investiţiei
• Fluxurile de trezorerie care au loc în faza iniţială sunt mai uşor de
estimat, fiind determinate de preţurile şi tarifele la echipamente
şi servicii, sau în funcţie de creşterea capacităţii de producţie şi
respectiv a CA, în cazul INACE (care reprezintă o cotă procentuală
din cifra de afaceri), pe când fluxurile de trezorerie care au loc pe
perioada exploatării investiţiei (și în special încasările), se stabilesc
pe bază de previziuni, cu un grad mai mare sau mai mic de
probabilitate.

• Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea

investiţiei (cash-flow-urile investiţiei) cuprind fluxuri de trezorerie
propriu-zise (încasări și plăți) şi economii de plăți, datorate
modului de impozitare a profitului întreprinderii.
• În evaluarea cash-flow-urilor trebuie să se ţină seama de
următoarele aspecte:
• amortismentul este un element al costului, dar nu şi o plată; ca
atare, suma acestuia reprezintă un flux de trezorerie de încasare,
datorită recuperării prin preţul produsului;
• fiind un element de cheltuială, dedus înaintea determinării
profitului impozabil, amortismentul permite şi o economie de
impozit de valoare TxA, (T = cota de impozit pe profit, A = suma
amortismentului anual), sau o economie de plată. Dacă se
utilizează una din metodele degresivă sau accelerată de
amortizare, valoarea economiei fiscale creşte;
• dobânda plătită, deşi este o cheltuială financiară deductibilă în
anumite limite şi produce economie fiscală ca şi amortizarea, nu
se ia în calculul cash-flow-urilor, deoarece intră în calculul ratei
de actualizare (prin rata costului mediu ponderat al capitalului).
• Având în vedere numai activitatea de exploatare a întreprinderii, în
calculul cash-flow-ului net pentru activitatea de investiții (CFN), intră
următoarele elemente:

• excedentul brut de exploatare sau cash flow-ul brut potențial de

exploatare (EBE), stabilit ca o diferenţă între veniturile din exploatare
care generează încasări (Ve*) şi cheltuielile de exploatare (Ce*) ce
presupun o plată către furnizorul sau prestatorul serviciului (total
cheltuieli de exploatare exclusiv amortizarea imobilizărilor);
• amortizarea (A);
• profitul brut din exploatare (PBE), obţinut ca diferenţă între
excedentul brut de exploatare (EBE) şi amortizare (A):
• PBE = EBE – A sau EBE = PBE + A;
• impozitul pe profit (IP), stabilit ca produs între profitul de exploatare
şi cota de impozit pe profit (T):
• .
• Astfel, din punct de vedere financiar, ținând cont doar de elementele
de exploatare generatoare de încasări și plăți:
• Cash-flow brut potenţial de exploatare (EBE) = Ve* - Ce*
• Cash-flow net exploatare = Cash flow brut potențial (EBE) – Impozit
pe profit – D INACE
• Cash-flow net (CFN) = EBE - (EBE – A) x T = EBE (1 – T) + AxT = ENE +
AxT - D INACE
Rezultă, deci, că din punct de vedere financiar,
 Cash flow-ul net = Cash flow brut potențial de exploatare
– Impozit pe profit – Variația INACE
+ Economia de plată aferentă amortizării
= Cash flow net potențial de exploatare +
Economia de impozit a amortizării
– Variația investiției nete în active circulante
 Definirea contabilă a cash flow-ului net de
exploatare
• Deoarece profitul conține și elemente de venituri și cheltuieli care nu determină încasări,
respectiv plăți, cash flow-ul se mai poate determina corectând profitul cu aceste elemente:
• Cash flow = Profit net contabil + Cheltuieli ce nu conduc la plăți – Venituri ce nu determină
încasări
• Din punct de vedere contabil, după elementele fundamentate în Contul de profit şi pierdere:
• PBE = EBE – A
• PNE = PBE – IP
• CFN = EBE – IP – D INACE = (PBE + A) – PBE x T – D INACE
• = PBE(1 – T) + A – D INACE = PNE + A – D INACE,
• în care: PNE – profitul net de exploatare.
• Deci, din perspectiva contabilă:
• Cash flow-ul net exploatare = Profitul net de exploatare + Amortizarea – Variația
investiției nete în active circulante

• Între aprecierea contabilă şi cea financiară a cash-flow-ului net intervin diferenţe de calcul
atunci când amortizarea depăşeşte excedentul brut din exploatare, caz în care aprecierea
contabilă este mai corectă.
 Cash flow-ul de exploatare
• Determinați cash flow-ul de exploatare pentru o investiție în
valoare de 350.000 de lei cu următoarele caracteristici:
• - durata de exploatare estimată: 7 ani, amortizare liniară;
• - Vânzări estimate: 1.100.000 lei pe an;
• - Cheltuieli de producție (salarii, materii prime, I și T locale,
utilități): 900.000 de lei;
• - Investiția în stocuri și creanțe: 80.000 de lei;
• - credit comercial suplimentar primit: 60.000 de lei.
• Este investiția eficientă? Presupunem că în fiecare an Cash
flow-ul de exploatare este identic și că rata inflației ar fi 0% pe
an.
 Fluxurile de trezorerie la finele exploatării
• La finele duratei de viaţă a investiţiei, fluxurile de trezorerie
determinate sunt fluxuri de intrare ce cuprind două elemente:
• valoarea reziduală a investiţiei, formată din preţul de vânzare
ca atare, sau al materialelor şi pieselor de schimb rezultate
din lichidare după deducerea cheltuielilor efective cu
lichidarea;
• Investiția în active circulante nete recuperată ca urmare a
dispariţiei capacităţii de producţie creată de investiţie; la
finele duratei de viaţă, este egală cu investiția iniţială,
eventual corectat cu variaţiile care intervin pe durata
exploatării investiţiei.
 Valoarea reziduală
• Determinați valoarea reziduală a investiției cu
următoarele caracteristici:
• - valoarea terenului 150.000 de lei;
• - investiția în active circulante din anul 6 (anul
anterior finalizării investiției): 50.000 de lei;
• - investiția în active circulante din anul 7 (anul
finalizării investiției): 40.000 de lei
 CRITERII DE SELECŢIE A PROIECTELOR DE
INVESTIŢII
• Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de
investiţii în funcţie de rentabilitatea lor, comparând costul acestora
cu suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor.
• Această comparaţie se poate face fără actualizare, conform
principiului sumei algebrice a veniturilor şi cheltuielilor scontate
pe durata de viaţă a bunului,
• sau confruntând veniturile nete pe ani, aduse la momentul
opţiunii pentru investiţii, cu cheltuiala pentru investiţii. De aceea,
în adoptarea deciziei de investiţii se folosesc metode (criterii) de
opţiune fără actualizare, numite şi criterii simple de opţiune şi
metode cu actualizare.
 Criteriile simple de opţiune

• Cele mai uzuale criterii simple de opţiune pentru investiţii sunt:

- criteriul costului;
- criteriul ratei medii a rentabilităţii;
- criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.
• Criteriul costului se pretează a se aplica în cazul deciziilor de
investiţii care vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate,
înlocuire care conduce sau nu la creşterea capacităţii de
producţie.
• Investiţia de înlocuire cu utilaj identic, care nu conduce la
creşterea capacităţii de producţie, se realizează numai atunci când
întreprinderea va realiza economii la costurile de producţie şi un
spor al randamentului activelor imobilizate.
• Aplicarea criteriului presupune parcurgerea a două faze :

• determinarea economiei sau depăşirii costurilor de producţie

datorită realizării înlocuirii;
• în cazul unei economii de costuri, determinarea randamentului
investiţiei şi compararea lui cu randamentul deja realizat în
întreprindere.
•
• Economia sau depăşirea costurilor de producţie, E(D) se calculează
astfel :

• în care:
• C0 - costurile de exploatare ale vechiului utilaj (cheltuielile de
întreţinere, reparaţii, consumuri energetice, etc);
• Vcn0 - valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utilajului
aflat în exploatare;
• Dnr0 - durata normală rămasă de funcţionare a utilajului în
exploatare;
• C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou care înlocuieşte;
• Vi1 - valoarea de intrare a noului utilaj (costul investiţiei);
• Dn1 - durata normală de funcţionare a noului utilaj.
• C0 - costurile de exploatare ale vechiului utilaj (cheltuielile de
întreţinere, reparaţii, consumuri energetice, etc);
• Vcn0 - valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utilajului
aflat în exploatare;
• Dnr0 - durata normală rămasă de funcţionare a utilajului în
exploatare;
• C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou care înlocuieşte;
• Vi1 - valoarea de intrare a noului utilaj (costul investiţiei);
• Dn1 - durata normală de funcţionare a noului utilaj.
• În situaţia în care diferenţa este pozitivă, costurile determinate de
folosirea în continuare a vechiului utilaj sunt mai mari decât cele
dacă se realizează înlocuirea, rezultă o economie în costuri; în caz
contrar, rezultă o depăşire a costurilor de producţie.
•
• Dacă din calcul rezultă economie, se calculează randamentul
marginal al investiţiei (rmi) raportând economia în costuri,
respectiv creşterea profitului din exploatare, la sporul patrimonial
determinat de înlocuire, după relaţia :

• Dacă randamentul marginal al noii investiţii este mai mare decât

randamentul activelor imobilizate existente (Rai):

se adoptă decizia de investiţii. În caz contrar, proiectul se respinge.

• În cazul investiţiei de înlocuire cu utilaj cu parametri funcţionali superiori,
care conduce la creşterea capacităţii de producţie, criteriul costului
presupune determinarea preţului unitar al produsului obţinut după
înlocuire şi compararea lui cu cel realizat anterior acesteia.
• Preţul unitar al producţiei realizat cu noul utilaj (p1) se determină
astfel:

• în care:
• I – costul investiţiei;
• D – durata de exploatare; raportul semnifică amortizarea anuală a
investiţiei;
• rm – randamentul minim sperat al investiţiei; produsul (rm) semnifică
profitul din exploatare determinat de înlocuire;
• C1 – cheltuielile de exploatare determinate de noul utilaj;
• Q1 – cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj.
• Dacă p1 < p0 , p0 = preţul unitar înaintea înlocuirii, investiţia se acceptă.
• Criteriul ratei medii a rentabilităţii presupune determinarea ratei
medii a rentabilităţii proiectului de investiţie şi compararea ei fie cu
cea a altor variante ale proiectului, fie cu un nivel dat, respectiv
rata rentabilităţii activelor imobilizate realizate pe întreprindere.
• Rata medie a rentabilităţii investiţiei se determină astfel :
• , în care :
• = profitul mediu anual brut din exploatare;

• În calculul ratei, în afara profitului brut se poate lua şi cash-

flow-ul net al investiţiei.
• Dacă rata medie a rentabilităţii proiectului este superioară
nivelului de referinţă, investiţia se acceptă.
• Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit este un criteriu
larg utilizat în adoptarea deciziei de investiţii, deoarece prezintă
interes real pentru investitor, exprimând timpul necesar pentru a-şi
recupera din veniturile nete realizate capitalurile iniţiale investite.
• Durata de recuperare a investiţiei (Dr) se determină după
următoarea relaţie :

•
• Dacă cash-flow-urile anuale diferă de la un an la altul,
determinarea duratei de recuperare se face pas cu pas, comparând
la finele fiecărui an investiţia rămasă de recuperat (Irn) cu cash-
flow-ul anului următor.

• În momentul în care investiţia de recuperat după anul n este mai

mică decât cash-flow-ul anului următor, Irn < CFn+1 se determină
durata de recuperare astfel :
• Criteriul prezintă inconvenientul că nu ţine seama de fluxurile de
încasări şi după perioada de recuperare, fapt care se reflectă
atunci când evoluţia fluxurilor de încasări este diferită în cazul a
două proiecte.
• De asemenea, criteriul nu este concludent în cazul selecţiei
între două proiecte cu durate inegale
 Criterii de opţiune pe baza actualizării

• Actualizarea este operaţiunea de aducere în starea de

comparabilitate, în momentul actual, a unor fluxuri de încasări
viitoare;
• O sumă obţinută în viitor are altă putere de cumpărare decât cea
investită în momentul optării pentru investiţie, datorită riscurilor
ce pot să apară între momentul actual, al realizării investiției și
momentul recuperării contravalorii acesteia și al înregistrării
profiturilor propriu-zise de pe urma exploatării investiției.
• Care sunt riscurile ce pot apărea?
• Capitalizarea, în sens invers, este operaţiunea prin care se
determina nivelul viitor, la data finală a unei sume plasate în
momentul actual.

• Considerând dat nivelul ratei dobânzii, capitalizarea arată ce

sumă se obţine peste n ani dacă se plasează pe piaţa financiară o
sumă determinată în momentul actual; în sens invers, actualizarea
arată care este nivelul actual al unei sume obţinute peste n ani.

• Ambele concepte (actualizarea și capitalizarea) se fundamentează

pe calcule din matematicile financiare, în special, calculul dobânzii
simple, dobânzii compuse, etc.
•
• Tehnica actualizării este larg utilizată, în practică, de numeroşi
investitori pentru a-şi da seama dacă investiţia permite recuperarea
reală a sumei investite şi dacă conduce la sporirea valorii
întreprinderii, considerată ca o sumă de proiecte de investiţii, având
în vedere că ei renunţă la toate oportunităţile ocazionate de
imobilizarea sumei pe termen lung.
 Criteriile pe bază de actualizare
• Dintre criteriile pe bază de actualizare pot fi
folosite:
• valoarea actualizată netă;
• indicele de rentabilitate;
• rata internă de rentabilitate (randament).