Capitolul 1.

Aspecte generale privind

evaluarea firmelor
Capitolul 2. Diagnosticul general al
firmei
Capitolul 3. Metode de evaluare
Capitolul 1. Aspecte generale privind evaluarea firmei
1.1. Introducere
1.2. Valoare şi preţ
1.3. Evaluări şi reevaluări oficiale efectuate în România
1.4. Privatizarea şi evaluarea
1.5. Sarcinile operaţiunii de evaluare
1.6. Evaluarea, timpul şi incertitudinile
1.7. Principiile generale ale evaluării
1.8. Situaţii care impun evaluarea firmei
1.9. Standarde de evaluare
1.10. Reguli de bază ale deontologiei evaluatorilor
1.11. Activităţi organizatorice care preced evaluarea
1.1. Introducere

A evalua înseamnă a aprecia, a stabili o

valoare, a calcula, a socoti, a preţui, a
determina nivelul unui preţ de la care să
înceapă o tranzacţie.

A reevalua înseamnă a evalua din nou pentru

aducerea valorii la condiţiile zilei (preţuri,
conjunctura economică etc.).
În esenţă, valoarea unei firme reflectă rezultatul
unor judecăţi care se bazează pe o apreciere în
funcţie de anumite criterii de comparaţie, de
diferite analize, calcule, expertize economice,
juridice şi tehnice.

Evaluarea unei firme vizează determinarea valorii

unei afaceri la un moment dat, măsurarea avuţiei
acesteia şi, mai ales, a potenţialului acesteia de a-
şi multiplica bogăţia în perioada care urmează, deci
capacitatea firmei de a genera în viitor fluxuri
(cash-flow, profit etc) la dispoziţia proprietarului.
La achiziţia unei firme, cumpărătorul – investitor
poate întâlni:

a) Un patrimoniu imobiliar, deci mijloace de

producţie ce încorporează un potenţial tehnic ce
poate genera profituri viitoare;
b) O activitate profitabilă, respectiv o sursă de
câştig;
c) O bună organizare, un management performant,
resurse umane calificate şi motivate etc;
d) Un segment de piaţă sigur şi stabil; el poate
asigura un consum al produselor/serviciilor
generatoare de profituri.
Evaluatorul prin metode specifice stabileşte
valoarea afacerii, valoare ce va fi apreciată
diferit de părţile ce tranzacţionează:

- cumpărătorul doreşte să cumpere mai ieftin

- iar vânzătorul să obţină un preţ cât mai
ridicat.
1.2. Valoare şi preţ

În teoria economică există 2 curente referitoare la problema

valorii şi a preţului:

- Curentul marxist, care consideră munca izvor al valorii,

valoarea fiind dată de cantitatea de muncă încorporată într-o
marfă, iar preţul fiind expresia bănească a acestei valori.
Preţurile se pot abate de la valoare, însă pe total economie
suma preţurilor este egală cu suma valorilor;

- Curentul nemarxist, incluzând mai multe teorii, de la cea a

utilităţii, a rarităţii sau a valorii de schimb, ca fiind explicaţii
ale valorii. Conform acestui curent, valoarea nu este un fapt,
ci în mai mare măsură o opinie. Preţul este rezultatul
negocierii între vânzător şi cumpărător, respectiv suma plătită
pentru încheierea tranzacţiei. Preţul este singurul element
obiectiv, fiind un fapt tangibil, real, verificabil.
Valoarea, în sens pragmatic – comercial,
rezultă în urma operaţiunii de evaluare şi
reprezintă o mărime relativ convenţională,
stabilită de evaluator, fiind independentă
de părţile aflate în negociere.
Valoarea reprezintă
“calitatea convenţională a unui bun sau a unui
serviciu ce îi este atribuită acestuia ca urmare a
estimărilor şi calculelor. Această calitate există
în sine, dar ea nu poate fi exprimată,
exteriorizată decât printr-o apreciere teoretică,
bazată pe concepte de valoare de întrebuinţare,
raritate sau valoare de schimb, realizată de
evaluator sau investitor”
Asupra valorii acţionează 4 factori:

1. Utilitatea – care reprezintă capacitatea

unui bun de a satisface o anumită nevoie;
2. Raritatea – exprimată în funcţie de
raportul cerere/ofertă;
3. Dorinţa celui care nu o deţine “ab initio”
bunul respectiv pentru a avea acel bun;
4. Puterea de cumpărare dată de capacitatea
celui interesat de a cumpăra bunul
respectiv.
deci:

nu există o valoare a întreprinderii ci

o mulţime de valori posibile în
funcţie de personalitatea agentului
doritor să cumpere şi de natura
proiectelor pe care el le poate avea
privind întreprinderea.....

Valoarea este dificil de măsurat.

Practicianul utilizează această
noţiune într-o manieră foarte
intuitivă, puţin explicită....
Spre deosebire de valoare,

preţul “este un element tangibil, o

informaţie reală, un rezultat al unei
tranzacţii. El poate exprima de “n” ori
valoarea. Preţul poate fi egal cu valoarea,
mai mic sau mai mare decât aceasta”.
Preţul este influenţat de elemente obiective şi
subiective.

- Criterii obiective – determinate de cheltuielile de

producţie, de metodele de calcul capabile să
stabilească un nivel al valorii corecte a firmei;

- Criterii subiective – au la bază noţiunea de

utilitate, criterii bazate în fond pe intensitatea dorinţei
proprietarului de a vinde, respectiv de a cumpăra a
achizitorului.
1.3. Evaluări şi reevaluări oficiale
efectuate în România

Trebuie făcută distincţia între evaluarea

firmei în condiţii de stabilitate economică,
dar şi situaţiile specifice generate de
schimbări socio-politice sau economice.
În România, în perioada interbelică, activitatea de evaluare s-a
făcut în conformitate cu teoria şi practica în domeniu pe plan
internaţional.

- Lucrări de evaluare din acea perioadă: “Valoarea intrinsecă a

acţiunilor petrolifere cotate la bursă” a profesorului VV
Protopopescu, 1942, elaborată pe baza datelor publicate în
“Monitorul petrolului român” nr. 4/15 februarie 1941.

- După naţionalizarea din 1948 noţiunea de valoare în general a

suferit o schimbare radicală atât în doctrină, cât şi în practică;
s-a făcut o evaluare (administrativă) a mijloacelor fixe în
anul 1950 şi o reevaluare de anvergură analitică în anul
1964. Până în anul 1990 au avut loc 7 “reaşezări de preţuri”
(denumirea pentru scumpiri), ceea ce a făcut ca aceeaşi
tehnologie să figureze în patrimoniu întreprinderii cu valori
diferite.
- În anul 1990, în baza HG 945 a avut loc
inventarierea şi reevaluarea patrimoniului
unităţilor economice de stat. Doi ani mai
târziu, în baza HG 26/22 ianuarie 1992,
are loc o nouă reevaluare a unor active şi
pasive ca urmare a unificării cursului de
schimb al monedei naţionale şi a modificării
regimului preţurilor şi tarifelor. Prin HG
500/1994 se face o nouă reevaluare a
imobilizărilor corporale şi în mod necesar
modificarea capitalului social al SC cu capital
integral de stat, precum şi la RA.
- În anul 1998, în baza HG 983/
29.12.1998, a avut loc ultima reevaluare a
unor active din patrimoniul întreprinderilor
(terenuri, clădiri, construcţii speciale) şi a
imobilizărilor în curs de execuţie, existente la 30
iunie 1998. În anul 2000, prin OG 56/2000 se
reglementează modul în care sunt reevaluate
imobilizările corporale ale băncilor.
1.4. Privatizarea şi evaluarea

Programul adoptat în mai 1990 (cunoscut şi sub

denumirea “Programul Postolache”): “Schiţă
privind înfăptuirea economiei de piaţă în
România” punea o problemă majoră: schimbarea
structurii de proprietate. Problematica tranziţiei
s-a regăsit ulterior în 2 documente
fundamentale:
- Constituţia României (adoptată de Parlament
în 1991)
- şi Strategia de Guvernare (adoptată la finele
1992) care viza schimbări pe mai multe planuri.
Alături de schimbările democratice, modificarea
structurii de proprietate a fost unul dintre
succesele majore ale reformei.

Schimbarea structurii de proprietate s-a realizat

- pe fondul scăderii producţiei naţionale,
- al apariţiei şi permanentizării fenomenului
şomajului
- al inflaţiei
- şi al deprecierii monedei naţionale.
Dezvoltarea sectorului privat în economia
românească a reprezentat o constantă a întregii
perioade de după 1989, stimulată de o serie de
măsuri legislative

(- Decretul – Lege 54/1990 privitor la organizarea

şi desfăşurarea unor activităţi pe baza liberei
iniţiative,
- Legea 31/1990 privind organizarea şi
funcţionarea SC,
- Legea fondului funciar 18/1991,
- cât şi altele ulterior) şi de încurajare a
investiţiilor private româneşti şi străine.
În anii 1990 şi 1991, în paralel cu acţiunea de
desfiinţare a centralelor industriale şi de
reorganizare a fostelor întreprinderi socialiste în SC
pe acţiuni cu capital de stat şi mixt, însoţită de un
proces de divizare a unor unităţi mari, la nivel de
fabrici şi secţii, s-a creat un mare număr de SC cu
putere economică redusă, sub forma SRL şi a
asociaţiilor familiale.

Începând cu 1994 s-a înregistrat o accentuată creştere

a privatizărilor prin ofertă publică.
Acest proces de privatizare a necesitat şi un
instrument tehnic – evaluarea întreprinderilor în
vederea stabilirii valorii lor de piaţă.
1.5. Sarcinile operaţiunii de evaluare

Obiectul evaluării constă în stabilirea de

preţuri potenţiale pentru întreaga
întreprindere, subunităţi independente sau
participanţi.

Prin preţuri vom înţelege sumele de bani

care vor fi obţinute de cel care
înstrăinează, şi cheltuielile efectuate de cel
care achiziţionează.
 Ca “preţ potenţial” nu trebuie să înţelegem
aici numai pe cel posibil de obţinut la o
vânzare-cumpărare, ci şi fiecare valoare care a
apărea în “ziua de referinţă” (ziua la care se
referă evaluarea), ca un venit de pe urma
exploatării.

Persoanele fizice sau juridice, care dau mandat

evaluării întreprinderilor, stabilesc, de obicei şi
perspectiva din care se va efectua această
evaluare.
 În vederea stabilirii valorii “subiective” avem
nevoie de informaţii legate de calităţile
întreprinderilor şi ale mediului economic al
acestora din momentul respectiv, din care să se
poată stabili preţurile maxime sau minime de
înţelegere.

Este important să se reţină că misiunea evaluării

întreprinderilor, poate fi rezolvată prin aprecieri şi
calculaţii, fiind vorba întotdeauna numai de un
folos, pe care o întreprindere sau o participaţie îl
creează, şi de costurile care trebuie suportate
pentru a obţine folosul respectiv.
1.6. Evaluarea, timpul şi incertitudinile

Valoarea unei firme, din punct de vedere

financiar, este definită de însuşirea
patrimoniului material sau imaterial, de a
produce un surplus de venit.

Modul de gândire al evaluării se bazează

pe calculul investiţional – o metodă pentru
aprecierea rentabilităţii absolute şi relative a
unei investiţii.
 Estimarea rezultatelor pentru viitor are o
mare importanţă în stabilirea excedentelor
posibile. Toate evaluările legate de viitor se
bazează pe aşteptări incerte.

Greutăţile ce apar în definitivarea valorii

sunt generate de :
-nesiguranţa prognozelor referitoare la
reuşitele viitoare;
-capitalizarea veniturilor aşteptate în viitor.

Eliminarea incertitudinilor este practic

imposibilă dar poate fi limitată prin:
 Măsurile de adaptare care nu pot fi
prevăzute, în mod concret, în cazurile
individuale, generează o abundenţă de factori
care influenţează valoarea de randament.

Incertitudinile din predicţii(prognoze) se

clasifică în 2 mari clase:
-Incertitudini măsurabile şi predictibile, legate
îndeosebi de specificul întreprinderii;
-Incertitudini nemăsurabile şi greu predictibile,
legate în mai mare măsură de mediul extern
al firmei.
 Elementele de incertitudine nu pot fi
evaluate decât pe anumite intervale de
nesiguranţă – în măsura în care nu se
prevăd mai multe modalităţi de calcul a
veniturilor.
1.7. Principiile generale ale evaluării(1-7)

1. Principiul evaluării unitare are în vedere

următoarele considerente:
- valoarea unei firme nu este determinată doar de
suma valorilor părţilor componente folosite pentru
construirea ei;
- evaluarea părţilor componente bazată pe cheltuieli
de reconstrucţie nu duce principial la valoarea
firmei;
- firma trebuie evaluată global ca entitate economică;
- valoarea firmei poate fi mai mare sau mai mică
decât cea a părţilor componente.
2. Principiul referirii la viitor

Valoarea unei firme este în funcţie, în principal,

de foloasele pe care le poate produce în viitor.

La stabilirea valorii se vor lua în considerare şi

elementele de viitor:
- dacă în momentul evaluării se poate presupune
că preţurile de procurare vor creşte/scade;
- piaţa va cere adaptarea condiţiilor de vânzare-
cantităţi, preţuri, sortimente;
- posibilitatea modificării regimului fiscal al
agenţilor economici etc.
3. Principiul analizei trecutului şi a
situaţiei actuale

Analiza trecutului şi prezentului se face pe

baza “analizei diagnostic” a principalelor
funcţiuni a întreprinderii:
- juridică;
- comercială;
- producţie;
- management şi organizare;
- financiar-contabilă;
- resurse umane.
4. Principiul luării în considerare a
“aşteptărilor medii” şi a celei mai
avantajoase valorificări

În principiu, trebuie pornit de la previziunile

medii; scenariile de viitor persimiste sau
optimiste vor trebui folosite pentru a
evidenţia şansele şi riscurile.
5. Principiul exactei delimitări a obiectului
evaluării

Obiectul evaluării trebuie strict delimitat din

punct de vedere al timpului şi al elementelor
materiale.
Obiectul de evaluat este reprezentat de toate
elementele de patrimoniu deţinute de societate, în
mod legal, inclusiv sarcinile care grevează pe ele.

Ziua de referinţă a evaluării este o anumită zi

calendaristică în care, din motive ce ţin de tehnica
evaluării (în mod obişnuit data ultimului bilanţ) se
declanşează procesul de evaluare.
6. Principiul esenţialităţii

Determinarea valorii unei firme se face

într-o perioadă de timp şi cu costuri limitate,
motiv pentru care în interesul calităţii evaluării,
trebuie evaluaţi factorii esenţiali de influenţă
asupra valorii ei.
Evaluatorul trebuie să ţină seama de principiul
rentabilităţii lucrărilor de evaluare:

• în virtutea principiului „referirii la viitor”, evaluatorul

trebuie să-şi consacre o parte a timpului pentru a se
ocupa de elementele de previzionare ale activităţii
întreprinderii;
• faptul că prognozele nu sunt sigure nu este un
argument care să-i permită evaluatorului să se ocupe
în exclusivitate de trecut;
• în interesul economiei de timp se pot face rotunjiri
(aproximări) în funcţie de mărimea întreprinderii de
evaluat.
7. Principiul efectuării controlului de
plauzibilitate

Valoarea unei firme reprezintă o exprimare

economică ce rezultă nu numai din deduceri
contabile sau combinări de mărimi de calcul.

Presupunerile care au fost luate în calcul la

stabilirea valorii trebuie verificate prin controale
de plauzabilitate, în condiţiile date, trebuie stabilit
prin calcule alternative modalităţi prin care
diversele presupuneri acţionează asupra valorii.
1.8. Situaţii care impun evaluarea
firmelor(1-13)

Motivele sunt foarte importante şi ele depind

de scopul urmărit.

De regulă, evaluarea se efectuează când se

schimbă proprietarul.

Aceasta devine obligatoriu pentru orice

societate când se schimbă proprietarul unic –
statul.
1.Vânzarea –cumpărarea firmelor sau a
părţilor de firmă(active).

La vânzare – cumpărare are loc schimbarea

proprietarului şi este necesară stabilirea unui preţ
care să satisfacă, deopotrivă cele 2 părţi.

Preţul de vânzare poate fi considerat acceptabil

dacă se situează între limita minimă sub care
este dispus să vândă vânzătorul şi limita maximă
pe care cumpărătorul este dispus să o plătească.
2. În caz de fuziune a firmelor

Fuziunea se face prin absorbţia unei societăţi de

către alta sau prin contopirea a două sau mai multe SC,
pentru a forma o nouă societate.

La fuzionare trebuie stabilit în ce măsură

proprietarii întreprinderilor implicate participă la
capitalul întreprinderii rezultate din fuzionare.
Stabilirea cotei de participare se bazează pe
valorile întreprinderilor care fuzionează.
Fuzionarea este profitabilă dacă noile părţi
rezultate din fuziune le depăşesc pe cele anterioare.
Acest lucru este posibil când se realizează efecte
pozitive de cooperare.
3. În situaţia divizării întreprinderilor

Divizarea constă în împărţirea întregului

patrimoniu al unei societăţi care-şi încetează
activitatea, între două sau mai multe societăţi
existente sau care se înfiinţează prin acest mod.

Dacă la divizarea de întreprinderi mari în

mai multe entităţi economice independente,
terţii, în calitate de deţinători de participaţii sau
proprietari, sunt participanţi, atunci pentru
menţinerea drepturilor de proprietate, este
necesară evaluarea întreprinderii.
4. Restituirile de bunuri

La exproprierile fără compensaţii,

evaluarea în cazul unei restituiri integrale
ulterioare, trebuie să se facă de două ori,
adică în momentul exproprierii şi în cel al
restituirii, pentru a preveni creşteri
exagerate de valori sau devalorizări.
5. Participaţii în cadrul joint-ventures

La înfiinţarea sau asocierea de

întreprinderi în cadrul „joint-ventures” se
aplică aceleaşi proceduri de stabilire a valorii
ca şi la fuzionări. Împărţirea corectă a
drepturilor de proprietate se poate face
numai prin evaluarea părţilor cu care
participă fondatorii, respectiv asociaţii.

Joint = comun
Joint venture, societate mixtă, formă de asociere între 2 sau mai multe firme
care îşi combină resursele pentru atingerea unui obiectiv specific
6. În cazul măririi capitalului social

Dacă o întreprindere este folosită ca aport în

natură, pentru mărirea capitalului social al unei
societăţi, atunci trebuie stabilit câte acţiuni se emit ca
urmare a respectivului aport în natură.

Acest lucru se realizează şi prin evaluarea aportului în

natură şi al societăţii primitoare.

În ipoteza că, la înfiinţarea unei societăţi, pe lângă

bani ori aport în natură, se aduce şi o întreprindere,
aceasta va trebui evaluată, pentru a stabili corect
noile drepturi de proprietate.
7. Emisiunea de acţiuni şi cotarea la bursă

Baza stabilirii cursului de emisiune îl

reprezintă evaluarea întreprinderii.

Evaluarea nu duce în mod direct la valoarea

cotaţiei bursiere deoarece sunt de luat în calcul
şi alţi factori:
-cursurile la bursă,
-raporturile curs-profit la întreprinderi
comparabile cotate la bursă etc.
8. Arendarea

Evaluarea întreprinderii trebuie făcută la

începutul şi sfârşitul arendării pentru a
diminua riscurile modificărilor, în plus sau în
minus, ale patrimoniului arendat.
9. În cazul deciziei de lichidare

Evaluarea unei întreprinderi cu rezultate slabe

poate constitui argumentul esenţial în
alegerea alternativelor de redresare sau
lichidare.
10. Oferirea de informaţii preliminare
pentru cooperări între întreprinderi

Evaluările preliminare scurtează fazele

pregătitoare pentru vânzări de întreprinderi
şi cooperări, şi măresc flexibilitatea factorilor
de decizie.
11. Evaluarea unor elemente
patrimoniale din motive diverse
Motivele de evaluare în care modificarea
condiţiilor de proprietate este condiţionată
de o anumită decizie, pot fi împărţite în:
-prilejuri de evaluări în care modificarea situaţiei
proprietăţii nu se poate face de o parte împotriva
voinţei celeilalte părţi;
-cazuri în care una din părţi poate efectua
modificări ale situaţiei proprietăţii împotriva
voinţei celeilalte.
Printre acestea se pot aminti:
- ieşirea unui asociat prin rezilierea contractului de societate;
- eliminarea unui membru dintr-o societate comercială;
- stabilirea plăţilor de compensaţie la încheierea unui contract de
asociere sau a unei asocieri în participaţiune;
- despăgubirea asociaţilor minoritari în cazul unor transformări
trans-misibile;
- exproprieri.

Acestea se mai numesc şi situaţii conflictuale aflate sub control.

De asemenea, în cazul:
- partajului intervenit după divorţ;
- împărţirii masei succesorale la moştenire;
- ieşirii unui asociat din societate prin moarte sau faliment;

Încadrarea în categoria situaţiilor conflictuale aflate sub control, se

poate face numai în anumite limite.
12. Evaluarea întreprinderii sau a unor elemente
strategice ale acesteia

O asemenea evaluare se face tot în vederea luării

unei decizii fără ca prin aceasta să se schimbe relaţiile de
proprietate.

Motive pentru asemenea evaluări le-ar putea constitui:

-compararea diferitelor concepte strategice cu cel actual;
-stabilirea valorii efectelor de sinergie în propria
întreprindere în cazul cumpărării unei altei întreprinderi;
-intenţia de înfiinţare a unui join-venture.
13. Evaluarea conceptelor strategice

În cazul conceptelor strategice, decizia corectă

se poate lua numai dacă acestea sunt
cuantificate, ceea ce implică ca, pentru fiecare,
să fie făcută o evaluare de întreprindere.

O unitate productivă de afacere strategică

reprezintă, o activitate antreprenorială pentru
care este posibilă o strategiei proprie sau o
totalitate de combinaţii produse-piaţă, linii
deprodiuc
Organizaţii profesionale
• În multe ţări, evaluatorii au înfiinţat asociaţii
profesionale, bazate pe asociere voluntară,
care să le reprezinte interesele şi să
reglementeze atât activităţile firmelor de
evaluare cât şi a evaluatorilor individuali.

• Aceste asociaţii au un rol deosebit în

promovarea standardelor profesionale şi etice
ale activităţii de evaluare, contribuind la
obţinerea încrederii cercurilor de conducere şi
unei bune reputaţii în societate.
În general, asociaţiile profesionale contribuie la promovarea şi
dezvoltarea activităţii prin:
• dezvoltarea şi actualizarea unui bagaj comun de cunoştinţe în
domeniu;
• stabilirea criteriilor minime de calificare şi experienţă pentru
cei care doresc să practice această activitate;
• elaborarea şi adoptarea unui cod de comportament şi practică
profesională pentru membrii lor;
• analizarea reclamaţiilor privind încălcarea standardelor
profesionale şi etice şi adoptarea unor măsuri disciplinare;
• examinarea diferitelor aspecte profesionale şi oferirea de
recomandări practice privind îmbunătăţirea metodelor şi
tehnicilor de lucru;
• oferirea de informaţii referitoare la serviciile pe care le
furnizează membrii lor.
Participarea la asociaţia profesională este benevolă,
dar este reglementată de un set de condiţii care
definesc profilul participantului şi aderarea sa la o
obligaţie morală şi profesională, asumată colectiv.

Prin urmare, nu toţi cei care sunt implicaţi în

activitatea de evaluare a întreprinderilor sunt şi
membrii ai unor astfel de asociaţii.

Există şi consultanţi individuali, care nu sunt

membrii ai unei asociaţii profesionale anume,
pentru că nu întrunesc toate criteriile de înscriere
sau nu întrevăd ce beneficiu ar putea obţine din
apartenenţa la astfel de asociaţii.
Asociaţiile profesionale acordă multă atenţie
atât respectării standardelor profesionale, cât şi
codului de comportament profesional (etica şi
codul deontologic), pe care îl folosesc ca un
element esenţial în consolidarea şi protejarea
profesiunii şi pentru a transmite clienţilor şi, în
general publicului, regulile de comportament ce
ar trebui respectate de consultanţi.
Codul deontologic al ANEVAR, care este parte
integrantă din statut, cuprinde:

• principalele îndatoriri şi responsabilităţi ale

evaluatorului în legătură cu respectarea
interesului public: integritatea, obiectivitatea,
rigurozitatea, confidenţialitatea;
• obligaţiile evaluatorului faţă de client;
• practicile lipsite de etică şi profesionalism în
activitatea de evaluare.
Asociaţiile profesionale îi pot ajuta pe membrii
lor să ridice nivelul profesional al serviciilor în
mai multe moduri, respectiv cursuri de
formare / instruire pentru evaluatori, cursuri şi
seminarii de perfecţionare pentru cei cu
experienţă, conferinţe de informare şi schimburi
de experienţă, cercetări în domeniul metodelor
şi tehnicilor de evaluare, furnizarea de
standarde profesionale, traducerea şi editarea
de cărţi de specialitate şi aplicaţii.
În domeniul evaluării întreprinderilor şi a
proprietăţilor, în anul 1981 a luat fiinţă Comitetul
Internaţional pentru Standarde de Evaluare
(The International Assets Valuation Standards
Committee - TIAVSC, care s-a transformat ulterior în
The International Valuation Standards Committee
(IVSC), ale cărui obiective principale sunt:
•să elaboreze şi să publice, pentru larg interes
public, standarde de evaluare pentru diferite
proprietăţi şi să promoveze larga lor acceptare;
•să armonizeze standardele de evaluare utilizate în
toate ţările, să identifice şi să prezinte diferenţele
existente în conţinutul şi/sau în aplicaţiile
standardelor, acolo unde acestea apar;
• Încă din anul 1981, IVSC a obţinut recunoaşterea
internaţională, prin statutul său de organ consultativ
al Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite
(ECOSOC) şi al Comitetului Internaţional pentru
Standardele în Contabilitate (IASB).

• IVSC a căpătat, în ultima perioadă, o recunoaştere

din ce în ce mai mare în elaborarea de standarde
internaţionale de evaluare, având ca membrii peste
50 de ţări, a patra versiune revizuită a standardelor
de evaluare elaborate (IVS 2003) având un
important rol în dezvoltarea profesiunii şi în
creşterea prestigiului evaluatorilor în faţa comunităţii
investitorilor
• Prin colectivul său editorial, din care
face parte şi România, IVSC va elabora
şi actualiza în continuare standarde de
evaluare ce vor constitui un capitol
important în unificarea standardelor
pieţelor de capital până în anul 2005.

• IROVAL va traduce şi edita Standardele

Internaţionale de Evaluare, ediţia 2003,
acestea fiind puse la dispoziţia
membrilor ANEVAR.
Pe plan european, în anul 1977 s-a înfiinţat Grupul
European al Evaluatorilor (TEGOVOFA), cu
următoarele obiective:
• să reprezinte în faţa Comisiei Europene,
Parlamentului European şi altor organizaţii din
Uniunea Europeană, un punct de vedere comun al
evaluatorului în orice subiect referitor la evaluarea
mijloacelor fixe, a proprietăţilor imobiliare sau
întreprinderilor;
• să recomande standarde şi proceduri de evaluare
care să fie adoptate în ţările Uniunii Europene (UE);
• să promoveze necesitatea acestor standarde de
evaluare în interesul public şi al evaluatorilor din
ţările UE;
• să acorde asistenţă şi îndrumare evaluatorilor
privind legislaţia UE;
• să reprezinte o viziune unitară a evaluatorilor
europeni faţă de organizaţiile internaţionale.
• Membrii titulari ai TEGOVOFA sunt asociaţii
profesionale din ţările UE, iar asociaţiile
profesionale din celelalte ţări europene pot
avea statutul de membrii asociaţi.

• În anul 1988, TEGOVOFA a elaborat un set de

17 standarde, 23 recomandări şi 5 articole de
informare, reunite în aşa numita “Carte
Albastră”, ce constituie un ghid cu autoritate în
domeniul evaluării mijloacelor fixe şi a
proprietăţilor.
În anul 1992, s-a constituit o organizaţie
paneuropeană, numită EUROVAL, care era o
interfaţă între evaluatorii practicieni, încadraţi în
asociaţiile profesionale naţionale din ţările
Uniunii Europene, pe de o parte, şi Comisia
Europeană, alte organizaţii reprezentative din
alte domenii şi beneficiarii evaluărilor, pe de
altă parte.
În martie 1997, la Cannes, a avut loc
fuziunea celor două organizaţii europene ce se
ocupau de evaluare: TEGOVOFA şi EUROVAL,
organizaţia rezultată având numele de
TEGoVA (The European Group of Valuers'
Associations) cu sarcina de a prelua activitatea
legată de standardizare, de evaluare şi de
profesia de evaluator.
În anul 1998, prin contribuţia IROVAL
(Institutul Român de Cercetări în Evaluare), a
fost tradusă şi editată în limba română această
carte pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare,
inclusiv a unităţilor operaţionale distincte
(hoteluri, restaurante, magazine etc.), cu titlul
„Standarde profesionale Europene aprobate
pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare”,
avându-l ca autor pe Peter Champness (numită şi
Cartea Albastră).
“CARTEA ALBASTRĂ” conţine 52 de
Standarde de Evaluare Europene, pe care
TEGoVA a recomandat să fie adoptate şi aplicate
în Uniunea Europeană şi în celelalte ţări membre
ale TEGoVA, atunci când evaluările sunt
necesare pentru raportările financiar-contabile
şi/sau sunt utilizate pentru orice alt scop legat
de interesul public.
În anul 2000, TEGoVA, care reprezintă 38 de
asociaţii profesionale din 27 ţări, a elaborat şi
lansat cea de-a 4-a ediţie a standardelor
europene de evaluare - EVS 2000, ce vor fi
urmate de o nouă ediţie în anul 2003.

Standardele europene sunt compatibile

cu cele internaţionale acoperind
specificul ţărilor din Uniunea Europeană .
 În anul 2002, datorită evoluţiei fenomenului de
globalizare şi a necesităţii ca investitorii privaţi şi instituţionali
să beneficieze de serviciile unui corp de evaluatori
profesionişti, uniform pregătiţi, ce respectă standardele
internaţionale (IVS), la cerinţa Băncii Mondiale şi din iniţiativa
asociaţiilor profesionale din Statele Unite (A.I., A.S.A) şi Marea
Britanie (R.I.C.S.) precum şi a altor asociaţii importante, a
luat fiinţă WAVO (World Association of Valuation
Organizations), organizaţie ce-şi propune să dezvolte uniform
şi riguros profesiunea de evaluator în toate ţările lumii.

La sesiunea inaugurală a fost invitat şi ANEVAR să se alăture

acestei iniţiative, ca membru fondator.

Se estimează că până în anul 2005, din această asociaţie să

facă parte circa 300.000 de evaluatori profesionişti,
reprezentând organizaţii profesionale din peste 75 de ţări.
1.9. Standarde de evaluare

• În România, s-a înfiinţat în anul 1992 Asociaţia

Naţională a Evaluatorilor din România
(ANEVAR) ca asociaţie profesională non-profit, care
are între obiective elaborarea de standarde de
evaluare a întreprinderilor şi proprietăţilor.

• Din 1995, ANEVAR a creat Institutul Român de

Cercetare în Domeniul Evaluării (IROVAL) cu
scopul coordonării activităţii de evaluare şi aliniere la
standardele internaţionale.
Dintre aceste standarde, se pot aminti:
• 1973: primul standard de evaluare în Anglia;
• 1978: se publică prima ediţie a Principiilor
Directoare a Standardelor Europene;
• 1988: apare a treia ediţie a Ghidului Albastru
(„Principiile Directoare a Standardelor Europene”);
• 1997: ultima ediţie revăzută a Ghidului de
evaluare;
• 1998: se publică în limba română traducerea
„Ghidului” sub denumirea „Standarde Profesionale
Europene Aprobate pentru Evaluarea Proprietăţilor
Imobiliare”.
• În anul 1992 se înfiinţează EUROVAL – Organizaţia
Europeană a Evaluatorilor.
1.10. Reguli de bază ale deontologiei evaluatorilor

• Deoarece, o bună parte din judecăţile, procedurile, opţiunile formulate de

către evaluator au şi o dimensiune subiectivă, ANEVAR a stabilit ca o parte
integrantă a statului asociaţiei să fie: „Codul deontologic al profesiei
de evaluator” (în: Buletin Informativ ANEVAR, nr. 2, II, 1997, p. 9-10).

• Scopul acestei reglementări a fost acela de a stabili o linie de conduită

pentru evaluatori astfel încât aceştia să desfăşoare o activitate în
conformitate cu etica profesiunii.

• Principiul fundamental al evaluării este formulat astfel: „valoarea

determinată trebuie să fie obiectivă şi nu trebuie să fie influenţată
de voinţa, dorinţa sau nevoia clientului care angajează serviciile
evaluatorului”.
Referitor la îndatoririle şi responsabilităţile evaluatorilor, în
COD se precizează:

• obligaţia evaluatorului de a utiliza varianta cea mai adecvată de

evaluare;
• obligaţia de a executa competent şi conştiincios activităţile ce
decurg din operaţia de evaluare;
• evaluatul trebuie să fie imparţial, loial şi util clientului său;
• evaluatorul trebuie să evite abordările greşite sau aproximările
foarte largi, pentru a nu deforma rezultatul final.

Dintre obligaţiile evaluatorului faţă de client:

- prezentarea către client a rezultatelor reale asupra evaluării
efectuate, numai la finalizarea activităţii de evaluare;
- angajarea evaluatorului într-o lucrare este o problemă
confidenţială, iar acesta nu are dreptul să dezvăluie sau să
folosească rezultatele cercetării fără permisiunea prealabilă, în
scris, a clientului său.
Practicile care încalcă etica profesiunii sunt
legate de:

- acceptarea unui contract a cărui plată este

condiţionată de nivelul valorii firmei ce ar trebui
obţinut;
- furnizarea de informaţii, indicaţii, concluzii înaintea
finalizării „raportului de evaluare”.

• ANEVAR are, pentru soluţionarea unor încălcării a

normelor deontologice, două organisme: „Comisia
de etică” şi „Comisia de disciplină”, care judecă şi
sancţionează eventualele încălcări ale codului etic.
Poziţia şi responsabilitatea
evaluatorului
• Deşi activitatea de evaluare, ca orice profesiune
liberală, nu este reglementată de către instituţii
guvernamentale, ea se desfăşoară după
standarde şi proceduri profesionale şi etice
specifice, care implică responsabilitatea
evaluatorului.
• Primul aspect este responsabilitatea
profesională, care reflectă modul în care
evaluatorul cunoaşte şi aplică procedurile,
metodele şi tehnicile specifice ca şi modul de
aderare la codul de comportament etic.
• Asociaţiile profesionale, care au în obiectul de
activitate evaluarea întreprinderilor, elaborează
standarde şi proceduri profesionale şi norme de
comportament etic iar membrii lor se angajează
să le respecte, să le aplice şi să se supună
controlului din partea asociaţiei.

• Al doilea aspect este responsabilitatea

civilă, care se manifestă în virtutea
contractului civil dintre evaluator şi clientul său,
prin care evaluatorul se obligă să furnizeze un
serviciu de calitatea promisă în ofertă.
• Dacă evaluatorul nu reuşeşte să respecte
condiţiile contractuale şi, prin aceasta, el a
produs daune clientului său, acesta din urmă
este îndreptăţit să solicite despăgubiri.
Acordarea de despăgubiri se poate face fie
prin înţelegere între evaluator şi client, fie prin
decizie a instanţei civile.

• al treilea aspect este responsabilitatea

penală atunci când, în legătură cu activitatea
de evaluare, evaluatorul a încălcat legea
penală.
1.11. Activităţi organizatorice care preced
evaluarea

• 1. Contractarea lucrării de evaluare

• 2. Pregătirea operaţiunii de evaluare
• 3. Procesul de evaluare
• 1. Contractarea lucrării de evaluare
• Evaluarea se poate efectua şi de către specialişti din cadrul
întreprinderii, dar cel mai adesea – din motive legate de
acurateţea operaţiunii şi de imparţialitatea diferitelor judecăţi
în alegerea unor criterii, metode, ponderi – se preferă o
instituţie neutră, respectiv o firmă specializată.

• Pentru creşterea gradului de credibilitate al rezultatelor

evaluării pentru întreprinderile mari şi foarte mari se
organizează licitaţii pentru selecţia firmei evaluatoare.

Autoritatea pentru privatizare, instituţiile financiar-bancare

solicită în mod expres organizarea de licitaţii în baza unui
„caiet de sarcini”, licitaţia fiind făcută publică în presă.
Firmele de evaluare achiziţionează caietul de sarcini şi
formulează oferte tehnice care se depun în plic
închis la întreprinderea organizatoare.

Oferta tehnică va fi însoţită de o ofertă financiară

cuprinzând suma solicitată şi condiţiile de plată.

În oferta tehnică se includ:

- modul în care se va răspunde cerinţelor formulate în caietul
de sarcini,
- experienţa firmei evaluatoare în acest domeniu,
- prezentarea membrilor echipei de evaluare şi C.V.-urile
acestora,
- calendarul derulării activităţii,
- termenele de realizare,
- alte informaţii referitoare la modul de soluţionare a cerinţelor
beneficiarului.
Comisia de licitaţie (în componenţa căreia intră şi un
reprezentant al statului sau al acţionarului
majoritar (dacă firma este cu capital majoritar de
stat) analizează comparativ ofertele, le punctează
şi le clasifică (luând în considerare atât punctajul la
oferta tehnică, cât şi la cea financiară în baza unor
ponderi comunicate prealabil în caietul de sarcini).

Firma declarată câştigătoare încheie un contract

cu beneficiarul, contract care prevede alături de
obligaţiile din caietul de sarcini, angajamentele din
oferte, alte detalii precum: obligaţiile celor două
părţi, diverse clauze asiguratorii, termenele de
plată, răspunderile etc.
2. Pregătirea operaţiunii de evaluare

• Echipa de evaluatori realizează un prim contact cu membrii

conducerii întreprinderii beneficiare, stabileşte modalităţile de
lucru; se prezintă persoanele de contact din firmă; sunt
desemnaţi eventualii colaboratori în echipa de evaluare din
partea firmei beneficiare etc.

• Primele informaţii culese asupra întreprinderilor se referă la:

– evoluţia acesteia, de la înfiinţare şi până la momentul analizei;

– structura organizatorică şi funcţională;

– profilul de activitate şi evoluţia acestuia;
– poziţia întreprinderii pe piaţă;
– alte informaţii.
• De regulă, această primă luare de contact a echipei de
evaluatori cu beneficiarul presupune şi o vizitare a
întreprinderii, o cunoaştere a fluxului tehnologic, amplasarea
unităţii, eventualele posibilităţi de extindere, facilităţile de acces
la mijloace de transport etc.

• Scopul acestei vizite îl reprezintă formarea unei prime imagini

asupra întreprinderii (nu o soluţie definitivă în privinţa
diagnosticului) în domenii precum:
- profilul de fabricaţie,
- starea şi vechimea clădirilor şi utilajelor,
- vechimea tehnologiei,
- dimensiunea fabricii (din punct de vedere al cifrei de afaceri, al
profilului, numărului de salariaţi, a nivelului imobilizărilor
corporale etc.), pieţei etc.
3. Procesul de evaluare

Procesul de evaluare presupune parcurgerea următoarelor etape

de către evaluator:

1. identificarea întreprinderii evaluate – potrivit acestei etape se

va urmări: denumirea, forma de proprietate, sediul social,
codul fiscal, numărul de înmatriculare la Registrul Comerţului,
ramura de activitate, proprietari, etc.

2. identificarea activului evaluat – respectiv se stabileşte activul

tangibil sau intangibil supus evaluării, proprietarul, dreptul de
menţinere, acorduri de necompetiţie, acorduri speciale, etc.
• 3. scopul evaluării, clientul şi destinatarul raportului
de evaluare.

Utilizarea se referă la modul în care un client foloseşte

informaţiile din raportul de evaluare.

Clientului i se va solicita să prezinte informaţii

referitoare la scopul raportului de evaluare deoarece
în mod generic evaluarea va fi utilă pentru
fundamentarea unei decizii care priveşte firma
evaluată, dar precizarea clară a utilizării permite
evaluatorului să fie util clientului.
• 4. definirea valorii estimate; în urma evaluării
se stabileşte valoarea activului tangibil sau
intangibil. Poate fi vorba de: valoarea de
piaţă, valoarea de investiţie, de lichidare, etc.

• 5. data evaluării şi data raportului de

evaluare, trebuie comunicate explicit
deoarece factorii care influenţează evaluarea
se pot schimba permanent.

• De obicei se stabileşte o valoare curentă, dar

se pot solicita şi evaluări retrospective.
• Stabilirea unor valori viitoare poate apărea în
situaţia unei investiţii pentru dezvoltare sau
modernizare.

• In ceea ce priveşte data raportului de evaluare,

aceasta este data la care s-a întocmit raportul
de evaluare.

• 6. alte condiţii sunt incluse în raportul de

evaluare pentru a proteja evaluatorul şi a
informa clientul şi celelalte persoane interesate
de evaluare.