Grigore Alexandrescu (22.

II1810,
Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti),
poet. Provenea dintr-o familie de mici
boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai
Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama,
Maria (n. Fusea), cu înaintaşi
pomeniţi în documentele vremii lui
Constantin Brâncoveanu. A copilărit
la Târgovişte;era un hoinar visător şi
ruinele vechii curţi domneşti îi
hrăneau himerele. La dascălul Rafail,
împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat
greaca modernă, apoi „elinică”, în
şcoala lui Mitilineu. Având o memorie
prodigioasă, putea reproduce scene
din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de
rost pe Anacreon.
S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în
mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai
Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii
părinți, rămâne orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui
din București.
De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie
extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala de limba
franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant
este inclusă în școala „Sf. Sava”, devine astfel elev la
Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion Ghica.
Este găzduit o perioadă de Tache Ghica (tatăl lui Ion Ghica). [4]
Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin
talentul său poetic.
Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul
românesc”, poezia „Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de
poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii traduse și originale.prima poezie, Miezul nopții, în
Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835,
Alexandrescu este trimis la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara Românească.
După ce demisionează din armată, se întoarce la București.
Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și
Lebăda și puii corbului) este întemnițat, timp de trei
luni. A ocupat funcții mărunte. A fost membru al
Asociației literare a României (1846). În 1848 e
redactor al ziarului Poporul suveran. În 1854 a fost
director al Eforiei spitalelor civile.

În 1856, este membru al

Comisiei Centrale de la Focșani.[4]
Între 1852 și 1857, a lucrat în Comisia
Documentală. La invitația lui Ion Ghica, a pornit într-
o călătorie prin Siria și Palestina. În 1859,
domnitorul Al. I. Cuza l-a numit director și apoi
ministru ad-interim la Departamentul Cultelor și
Instrucțiunii Publice.
S-a căsătorit la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești, cu
Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova.

În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o

scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea
nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului
Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți
ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și
uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”
A debutat cu poezii publicate în
Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu.
Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit
Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub
influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de
fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui
Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu
prietenul Ion Ghica).
E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-
ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din
cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și
vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în
literatura română ca specii literare autonome epistola,
 'Alexandrescu sa proptit curentului latinist si a invins, caci sosise mare si
puternic, ganditor adânc, minte limpede și simț drept.
Opera sa este originala si romaneasca.
Ca si Alecsandri a socotit ca nu poți fi poet adevarat decat in limba vie, in
teleasa și grăită peste întinderea pământului românesc. '
Barbu Stefanescu Delavrancea

‘Întro parte a ei, poezia lui Alexandrandrescu este cea mai puternica expresie a lamartini
smului la noi. ”Meditatia”, “reverie”, “armonia”, în natura, religiozitatea,
“rugaciunea”, oceanele, imensitatile sunt ale poetului francez. Cateodata viziunea capat
a un aer cetos ossianesc si recitatia o hohotire byroniana.
Totusi, asezandu-ne inj timpul romantic descoperim la
poet tehnica marilor solemne muzicale, inaltul hieratism al melancoliei.‘
George Calinescu