CERCETAREA

PEDAGOGICA
Curs III
 Cercetarea ştiinţifică şi
etapele ei
 Cercetarea stiinţifică, este o activitate umană de
obţinere a unor informaţii privind modul în care pot fi
soluţionate problemele teoretice sau practice
specifice unui domeniu, prin metodele cele mai
demne de încredere de care dispunem.

 Scopul cercetării ştiinţifice este acela de a ajunge

printr-o metodă ştiinţifică la cunoştinţe care să aibă
valoarea de adevăr.

 Metoda ştiinţifică reprezintă “paşii” care trebuie să

fie făcuţi de cel care caută adevărul, cunoscuţi sub
numele de “etape”.
Functiile cercetarii pedagogice:

 functia explicativa - se rezuma doar la a constata,

a descrie si a explica fenomenele educative
manifestate;

 functia praxiologica - cercetarea pedagogicp este

importanta atunci cand depaseste stadiul descriptiv-
explicativ si purcede benefic in maniera
interventionista, determinand modificari,
transformari, apropieri de optim si armonie;

 functia predictiva - cercetarea pedagogica se

carcaterizeaza in a spune ceea ce trebuie
sa fie sau ceea ce va evolua in mod deosebit intr-o
directie anumita;

 functia sistematizatoare;

 functia referential-informationala.
 Etape ale cercetării ştiinţifice:
 Definirea problemei - În cercetarea pedagogică, de
obicei este o problemă practică ce nu poate fi soluţionată
pe baza cunoştinţelor teoretice şi practice disponibile.
 II.Colectarea informaţiilor. Informaţiile pot fi definite ca
fapte sau contrucţii logice care sunt relevante pentru
soluţionarea unei probleme:
 (a) consistenţa internă;
 (b) caracter complet;
 (c) exactitate şi precizie.
 III.Elaborarea ipotezelor. O ipoteză este o supoziţie a
cercetătorului în legătură cu modul de a proceda pentru a
rezolva problema cu care se confruntă. Ipoteza, formulată
în termeni „dacă ... atunci” sau „cu cât ...cu atât” aduce o
explicaţie pentru problema identificată, un răspuns pentru
aceasta.
 IV.Testarea ipotezelor. Implică o revizuirea a
informaţiilor disponibile pentru a se vedea dacă ele susţin
ipoteza. Este suficient ca un singur fapt care să o
contrazică pentru ca validitatea ipotezei să fie pusă sub
semnul îndoielii. Dacă informatiile
 V.Formularea concluziilor. Dacă toate informaţiile vor
confirma ipoteza, atunci ipoteza respectivă devine însăşi
concluzia cercetării.
Formele cercetării pedagogice

 Studiile experimentale având ca scop examinarea

critica a practicilor existente sau a unor noi
propuneri de acţiune practică;

 Anchetele şi în general observaţiile întreprinse

asupra faptelor educaţionale;

Contribuţiile teoretice, istorice, filozofice sau
interdisciplinare destinate să contureze cadru
general de studiu al diferitelor probleme ale
educaţiei.
 Analiza critică a literaturii de cercetare;

 Cercetările operaţionale, aplicative ale unor

programe educative locale menite să amelireze o
stare locală.
Obiectivele generale ale cercetării
pedagogice - G. DE LANDSHEERE(1964)

 I. Cunoaşterea elevilor

 II. Cunoaşterea educatorilor şi a

procesului de învăţământ

 III. Cunoaşterea materiilor de

învăţământ

 IV. Cunoaşterea sistemului educativ

 V. Cunoasterea soluţiilor aduse de alţii

Metodologia cercetării
pedagogice

Principalele metode de
cercetare - observatia,
experimentul, convorbirea,
metoda analizei produselor
activitãtii, metoda biograficã,
testele,ancheta.
Metoda observatiei
 Constã în urmãrirea si consemnarea exactã a
diferitelor manifestãri comportamentale ale unui
elev (ori ale unui grup de elevi) precum si a
contextului situational în care ele se produc.

 In timpul observatiei nu se intervine cu nimic în

modificarea conditiilor care actioneazã asupra
subiectilor supusi cercetãrii, ci doar se înregistreazã
fidel fenomenele constatate.

 Continutul observatiei realizate de educatori îl

constituie:
 simptomaticã stabilã (trãsãturile bio-constitutionale
si trãsãturile fizionomice ale elevilor);
 simptomatica labilã ( multitudinea
comportamentelor si a conduitelor flexibile ale
subiectilor cercetati).
Formele observatiei - M. ZLATE ( 1994)
 (1) dupã orientarea actului observational: - autoobservatia
(orientatã spre cunoasterea propriei persoane) si observatia
propriu-zisã (orientatã spre observarea coduitei altor persoane);

 (2) dupã prezenta sau absenţa observatorului: observatia directã

(prezenta observatorului este perceputã si constientizatã de cãtre
cei observati); observatia indirectã (observatorul urmãreste de la
distantã comportamentul subiectilor prin intermediul unor mijloace
tehnice specializate, fãrã ca subiectii sã stie cã sunt observati); cu
observator uitat (subiectii sunt atât de familiarizati cu prezenta
printre ei a observatorului, încât îl ignorã); cu observator ascuns
(în spatele unor draperii, a unor paravane etc);

 (3) dupã durata observãrii: continuã (realizatã o lungã perioadã de

timp); discontinuã (realizatã periodic, la diferite intervale de timp);

 (4) dupã obiectivele urmãrite: selectivã (vizeazã doar un anumit

aspect al comportamentului); integralã (vizeazã toate manifestãrile
de conduitã);

 (5) dupã gradul de implicare al observatorului: participativã

(observatorul participã, în calitate de membru, la activitãtile
grupului de subiecti observati); pasivã (observatorul nu se implicã
în activitatea subiectilor).
Dezavantajele metodei observatiei

 informatiile obtinute prin aceastã

metodã depind, cantitativ si
calitativ, de subiectivitatea
observatorului: de atentia cu
care urmãreste fenomenele
observate, de capacitatea de a
sesiza aspectele esentiale, de
gradul sãu de obiectivitate în
aprecierea faptelor etc.
 Conditiile unei bune observatii
 (1) stabilirea cu claritate a scopului si a obiectivelor observatiei întreprinse
(faptele care intereseazã se produc concomitent cu alte fapte, care nu sunt
semnificative pentru fenomenul cercetat, de aceea cercetãtorul trebuie sã-si
precizeze obiectivele);

 (2) elaborarea prealabilã a unui plan al observatiei ;

 (3) utilizarea unor repere de control (de ex., gruparea comportamentelor

copiilor în timpul recreaţiilor în “conduite amicale”, “conduite ostile” etc.);

 (4) stabilirea unor scale de estimare/ înregistrare a intensitãtii / frecventei cu

care se produc fenomenele observate ( de ex. gradul de atentie la lectii a
unui elev poate fi apreciat cu ajutorul unei scale cu 4-5 trepte, de genul:
foarte atent, atent, atent ocazional, putin atent, neatent);

 (5) consemnarea imediatã a faptelor observate ;

 (6) folosirea observatiei repetate;

 (7) colaborarea cu mai multi observatori (confruntarea observatiilor

întreprinse simultan, asupra aceluiasi fenomen, de cãtre mai multi
observatori este de naturã sã atenueze subiectivis mul)

 ( 8) utilizarea unor mijloace performante de înregistrare a faptelor (grile de

consemnare a informaţiilor, camere de filmat etc.)
Metoda experimentului
 Metoda experimentului constã în modificarea
intentionatã a unui factor, dintre cei presupusi a
influenţa comportamentul unei persoane, într-o
anumitã situatie, cu scopul de a observa efectele
acestei modificãri asupra comportamentului
respectiv.

 Modificarea introdusã poartã numele de “variabilã

independentã”, ea fiind legatã de decizia
cercetãtorului, care în mod deliberat, a introdus-o în
experiment. Acele aspecte ale comportamentului
care se vor schimba în urma modificãrii introduse
poartã numele de “variabile dependente”.

 Tipuri de experimente:
 (a) experimentul natural;
 (b) experimentul de laborator;
 (c) experimentul psiho-pedagogic
Metoda convorbirii

 Convorbirea este o discutie între cercetãtor si copil.

Cercetãtorul adreseazã subiectului investigat o
serie de întrebãri legate de activitatea, gândurile,
preferintele acestuia.

 Forme ale convorbirii:

 convorbirea standardizatã (bazatã pe adresarea
acelorasi întrebãri, în aceeasi ordine, tuturor
subiectilor cercetati);
 convorbirea semidirijatã ( cu posibilitatea de a
schimba ordinea întrebãrilor adresate, posibilitatea
de a adresa întrebãri suplimentare);
 convorbirea liberã ( întrebãrile sunt concepute pe
loc, în functie de situatie si de caracteristicile
momentului).
 Reguli de abordare a copiilor prin discutii:

 (1) sã se evite adoptarea unei atitudini de “judecãtor”, care poate sã inducã celui
abordat un sentiment de inferioritate sau de culpabilitate;

 (2) prima apropiere de copil se va face sub forma unei discutii cu caracter general,
de genul “ “îmi place cum ai (rãspuns/ ai cântat/ ai desenat etc)”; “ce zici de
vremea aceasta de afarã?”; “ este foarte interesant(ã)....” etc.;

 (3) evitarea impresiei de “interogatoriu”, care poate nelinisti copilul; întrebãrile care
ne intereseazã pot fi adresate treptat, uneori în zile diferite, “strecurate” printre alte
discutii;

 (4) arbordarea de cãtre cercetãtor a unei fizionomii complezente, linistite;

 (5) concentrarea atentiei cercetãtorului exclusiv asupra interlocutorului (nu privim

în jur, nu avem alte preocupãri, ascultãm atent);

 (6) evitarea locurilor prea aglomerate sau neangajarea discutiei de faţã cu alte
persoane;

 (7) evitarea reactiilor de excesivã mirare, scandalizare, indiferent de ceea ce va

spune copilul;

 (8) evitarea oricãrei judecãti de valoare (dezaprobãri sau aprobãri), precum si a

reactiilor de “dojenire” , a replicilor “moralizatoare”, atunci cînd faptele mãrturisite
de copil nu corespund normelor unei “comportãri frumoase” (atitudine de
neutralitate afectivã);

 (9) notarea rãspunsurilor sã se facã imediat dupã terminarea convorbirii, nu în fata

copilului;

 (10) nu se va insista în mod exagerat asupra subiectelor pe care, în mod evident,

copilul nu doreste sã le discute; vor fi amânate pentru un alt moment, mai
“favorabil”.
Metoda analizei produselor activitãtii elevilor
 Metoda analizei produselor activitãtii porneste de
la premisa cã produsele unei activităţi sunt
relevante pentru personalitatea celui/celor
studiaţi.

 Modul în care se prezintã, de exemplu, caietele

de notite, modul în care sunt realizate desenele
elevilor oferã cercetãtorului numeroase informatii
despre felul de a fi al elevilor. Un desen cu linii
apãsate puternic sugereazã un efort excesiv de
realizare a lui; liniile slabe, imprecise pot fi un
semn al timiditãtii; folosirea culorilor vii denotã o
fire echilibratã si optimistã, a celor sumbre,
complexe si timiditate; disproportionalitatea unor
detalii poate fi un semnal pentru anumite
probleme afective, legate de persoana sau
detaliul reprezentate în desen desen; bogãtia
detaliilor si repartitia rationalã a obiectelor în
spatiu indicã gradul de dezvoltare mintalã s.am.d.
Metoda biograficã

 Metoda biograficã constã în strîngerea unor

informatii pertinente despre principalele evenimente
din viata subiectului cercetat, cu scopul de a gãsi
eventuale explicatii ale comportamentului sãu
actual sau ale profilului personalitãtii sale.

 In viata unui om pot exista evenimente care pot

influenta profund conduita sa pe viitor: experiente
traumatizante psihic, boli, succese, insuccese
notabile, diverse experiente.

 Educatorul poate obtine aceste informatii în urma

unor discutii purtate cu pãrintii elevului, ori din
convorbirile cu elevul însusi, din studierea unor
documente medicale, din caracterizãri realizate de
cei care au cunoscut copilul în perioadele
anterioare întîlnirii lui cu cercetãtorul etc.
Metodologia cercetarii pedagogice
 In cercetarea pedagogica totul pleaca de la problema de
cercetat, care are o natura diversa. Problema se transforma in
ipoteza cercetarii. Problema se formuleaza concis, dupa care se
enunta ipoteza ce constituie argumentul cercetarii.

 Planul unei cercetari pedagogice cuprinde urmatoarele etape:

 1) stabilirea temei de cercetat;

 2) asigurarea documentarii preliminare pentru a cunoaste tot

ceea ce s-a realizat mai valoros in lume in plan teoretic si
aplicativ, pentru a nu porni pe un „loc gol”, sau a bate pasul pe
loc, investigand probleme ce au fost deja cercetate;

 3) elaborarea ipotezei stiintifice si de lucru specifice temei

cercetarii pedagogice.

 4) organizarea si desfasurarea activitatii de investigatie

experimentala; acesta presupune asigurarea unitatilor si
factorului uman de cercetare – unitati de invatamant cu subiecti,
cercetatori, mijloace materiale si financiare, aparatura necesara
pt. colectarea si analiza datelor, stabilirea concluziilor si alegerea
solutiei optime, pe baze stiintifice si eficiente.
Cerintele unei cercetari
pedagogice obiective:

 1) inregistrare fidela a datelor

 2) investigarea unui numar suficient de
cazuri
 3) asigurarea cadrului natural al situatiilor
pedagogice de investigatie
 4) folosirea imbinată a datelor din surse
directe si indirecte,si a metodelor de
investigatie
 5) inainte de stabilirea concluziilor finale se
reia actiunea de prelucrare si interpretare a
datelor
 6) folosirea mijloacelor tehnice moderne .
Aplicatie: Realizaţi macheta unei cercetări
pedagogice după următoarea structură:

 - descrierea problemei (justificarea

cesteia, alte informaţii care există în
tema abordată);
 - obiectivele cercetării (ce anume doresc
să aflu prin cercetarea întreprinsă)
 - ipoteze de cercetare;
 - universul cercetării (ex. Scoala, elevi,
părinţi, în funcţie de problema
identificată);
 - metode utilizate;
 - rezultate preconizate.
 REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
 Chelcea Septimiu , Psihosociologie. Teorie, cercetari, aplicatii, Editura
Polirom, Iaşi, 2008
Chelcea Septimiu , Metodologia cercetării sociologice , Bucureşti, Editura
Economică, 2001
 Drăgan I., Nicola, I. , Cercetarea psihopedagogică ”, Ed.TIPOMUR, Tg.
Mureş, 1993
 Golu, P., Invăţare şi dezvoltare. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985;
 De Landsheere, G., Introduction a la recherche pédagogiques. P.U.F.,
1964;
 Planchard, E. , Cercetarea în pedagogie , E.D.P., Bucureşti, 1972
 Muster, D., Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ , Ed. Litera,
Bucureşti, 1985;
 Noveanu, E., P., Pană, L.,I., Didactica limbilor moderne. Metodologia
cercetii experimentale. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981
 Jinga I., Istrate E., Manual de pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti, 1998,
(2001)
 Huberman, A. M., Cum se produc schimbările în educaţie şi
învăţământ”, E.D.P., Bucureşti, 1978
 Vlăsceanu, L., “Decizie şi inovaţie în învăţământ ”, E.D.P, Bucureşti,
1979;
 Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici .
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1986;
 Zlate, M., Introducere în psihologie . Bucureşti, Casa de editură şi presă
“Sansa’ S.R.L., 1994;