PSIHOLOGIA

DEZVOLTĂRII

Lector dr. Valentina Georgeta Vartic

F.P.S.E. - D.P.S., București
”Eu îi rog pe copiii dragi, care pot totul, să se
unească cu mine spre a construi pacea în
oameni și în lume.”
•Maria Montessori (1870-1952)

Lector dr. Valentina Vartic -

Psihologia dezvoltării
”Copilul râde:
- Iubirea și înțelepciunea mea e jocul!
Tânărul cântă:
- Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!
Bătrânul tace:
- Iubirea și jocul meu e înțelepciunea!”
Lucian Blaga – Trei fețe
 I.1.Obiectul de studiu al psihologiei copilului
• Disciplină relativ recentă, parte a psihologiei vârstelor,
studiază schimbările comportamentale care apar de-a
lungul vieţii individului, de la debut până la pubertate,
descrie modificările comportamentelor, atât în mod
analitic, cât şi global.

• Freud şi Piaget au influenţat gândirea despre dezvoltare,

concentrată până în perioada adolescenţei.

• Dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală

presupune conlucrarea forțelor:
– biologice (factorii genetici şi cei care tin de sanatate),
– psihologice (factorii interni: perceptivi, cognitivi,
emoţionali, de personalitate etc.),
– socioculturale (factorii interpersonali, societali,
culturali, etnici).
 2. Conceptul de dezvoltare
• proces complex de trecere de la inferior la superior, de la
simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de
etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate cu un
specific calitativ propriu; implică acumulări cantitative şi salturi
calitative.

• are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu

stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue.

• caracteristicile individuale, particularităţile diferitelor fenomene

psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm
propriu de creştere şi transformare, diferit de la un individ
la altul, cu nuanţe personale ce îşi află originea în potenţialul
său biopsihic, precum şi în condiţiile de mediu în care trăieşte.
 3. Factorii dezvoltării psihice
Factorii externi şi factorii interni

• Factorii externi - totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se

exercită din exterior asupra dezvoltării şi formării personalitătii
umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia.

• Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care

mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică - patrimoniul
nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării
biologice, precum şi totalitatea achiziţiilor realizate de-a lungul
,,istoriei” individuale (aptitudini, interese, trăsături caracteriale,
sentimente, opinii, aspiraţii, idealuri etc.).
 3.1.Ereditatea

De vizionat:
https://youtu.be/WOrLN260Kvk
• Ereditatea este proprietatea fiinţelor vii de a transmite
urmaşilor caracterele dobândite de-a lungul filogenezei.

• Specia umană are cca 40.000 de gene organizate în 46

cromozomi care formează 23 de perechi.

• La fiecare fiinţă umană, materialul genetic vine e la părinţi: 23

cromozomi de la mamă şi 23 cromozomi de la tată.

• Genele sunt organizate într-un mod propriu la fiecare şi astfel

formează un genom unic care, în interacţiune cu mediul,
formează fenotipul.
• Zestrea ereditară se manifestă la om pe două planuri:
– determină trăsăturile generale ale speciei - structura
anatomo-fiziologică a organismului, poziţia bipedă, tipul de
metabolism
– determină unele particularităţi individuale, cum ar fi:
caracteristicile anatomo-morfologice (culoarea pielii, a
ochilor, a părului etc.), amprentele digitale, grupa sanguină
etc.

Toate fenomenele psihice, de la cele simple la cele

complexe sunt rezultatul interferenţei factorilor ereditari cu
influenţele de mediu, ponderea celor două categorii de
factori cunoscând o dinamică variabilă. Aceşti factori
ereditari, consideraţi ca premise ale dezvoltării psihice,
sunt incluşi în categoria „predispoziţiilor naturale”.
• Se transmit ereditar:

- particularităţi de statură şi greutate;

- caracteristici structurale şi funcţionale ale diverselor organe;
- specificul structural şi funcţional al sistemului nervos şi al
organelor de simţ;
- particularităţi ale biochimismului sanguin;
- aspecte fizionomice caracteristice: forma feţei, calitatea
tenului, culoarea ochilor şi a părului ş.a.

TEMĂ: Identifică în propria familie

asemănări între părinţi şi copii.
Lector dr. Valentina Ivan - Curs
formare continua
 3.2. Mediul
• Cuprinde totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării
sale.

• Mediul fizic - totalitatea condiţiilor bio-climatice în care

trăieşte omul. Influențează modificările organice, cum ar fi
maturizarea biologică, statura corpului, culoarea pielii, precum
şi de adoptarea unui regim de viaţă (alimentaţia,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.).

• Mediul social - totalitatea condiţiilor economice, politice şi

culturale cum sunt factorii materiali, diviziunea muncii,
structura națională şi socială, organizarea politică, cultura
spirituală, conştiinta socială etc., care îşi pun amprenta
asupra dezvoltării psihice.

• Omul influenţează şi transformă mediu, este un subiect activ

care, transformând mediul, se transformă pe sine însuşi.
• Subiectul suferă din partea mediului influenţe:

a. socio-economice, privind condiţiile materiale de existenţă;

b. Socio-profesionale, reprezentate de statutele şi rolurile

profesionale ale celor din jur;

c. Socio-culturale, referitoare la mijloacele de instruire, la

accesul la cultură şi la nivelul de şcolarizare şi pregătire a
celor din preajmă;

d. Socio-afective, referitoare la frecvenţa şi calitatea legăturilor

cu ceilalţi şi la climatul afectiv ce generează procese şi stări
afective diferite şi contribuie la formarea de atitudini şi însuşiri
de personalitate.
 3.3. Educaţia
•Mediul social exercită influenţa cea mai puternică pe calea
educaţiei.

•Educaţia reprezintă actiunea conştientă, organizată,

desfăşurată în cadrul unor instituţii speciale, în scopul
formării şi informării viitorului (sau actualului) adult.

•Ea poate stimula şi accelera aportul celorlalţi factori în procesul

dezvoltării. Prin cerinţele pe care le adresează şi le impune,
educaţia se află întotdeauna înaintea dezvoltării, aceasta
apărând ca un efect al ei. În această ipostază, dezvoltarea ne
apare ca premisă a educaţiei.
• Deoarece educaţia nu acţionează în mod izolat, ci
întotdeauna în corelaţie cu ceilalti factori, dezvoltarea este o
rezultantă a acţiunii directe şi indirecte a lor, a interacţiunii
dintre ei.

TEMA: Stabileşte diferenţele dintre educaţia desfăşurată în

şcoală şi cea în mediul familial

• Este important, din punct de vedere pedagogic, să știm dacă

limitele în dezvoltarea psihică a unui copil sunt impuse
predominant de factori ereditari sau de factori externi, pentru
ca în funcţie de acest fapt, să organizăm actiunea
educaţională.
 II. Teorii privind dezvoltarea psihică

• Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul

piagetian) – J. Piaget

• Abordarea psihodinamică (teoria psihanalitică) – S.

Freud

• Dezvoltarea cognitivă în context social

(constructivismul social) – L. S. Vîgotski

• Teoria dezvoltării morale – L. Kohlberg

• Teoria dezvoltării psihosociale – E. Erikson

 2.1. Teoria dezvoltării cognitive – J. Piaget
• Jean Piaget (1896-1980) s-a preocupat de studiul dezvoltării
inteligenţei la copil.
• Pentru Piaget, inteligenţa înseamnă, în primul rând,
adaptare, un echilibru între organism şi mediu, care este
rezultatul interdependenţei a două procese complementare:
asimilarea şi acomodarea.
• Asimilarea este un proces de integrare prin care un individ
încorporează noi informaţii în schemele operatorii şi în
experienţa cognitivă de care dispune deja. Acomodarea
presupune modificarea schemelor existente în funcţie de
caracteristicile noii situaţii.
• O conduită adaptată presupune existenţa unei stări e
echilibru între cele două procese – asimilarea şi
acomodarea.
• Asimilarea şi acomodarea sunt factorii determinanti ai
dezvoltării structurii cognitive care îl fac pe individ capabil să
coopereze, să rezolve problemele şi să se adapteze mai bine
la schimbările de mediu.
 Stadiile dezvoltării inteligenţei
• stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni): copilul cunoaste
prin intermediul activitătilor fizice pe care le îndeplineste. Îsi
achizitionează baza întregului edificiu al cunoaşterii umane:
schema obiectului permanent. Stadiul se încheie cu achiziţia
limbajului şi a gândirii simbolice;
• stadiul preoperaţional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului
de vârstă prescolară, luptând pentru a-si achizitiona gândirea
logică;
• stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate
gândi logic probleme ,,concrete”, ,,acum şi aici”. Gândirea
devine reversibilă, în limitele realităţii, copilul întelege
deducţia necesară cunoscând proprietătile obiectelor;
• stadiul operaţiilor formale (12/17 ani): sunt adolescenţii
capabili să opereze mental asupra unor probleme abstracte,
ipotetice. Ei au o gândire ştiintifică, fac deducţii sistematice pe
baza unor ipoteze.
2.2. Abordarea psihodinamică a dezvoltării - S. Freud (1856-1939)

Pune accentul pe determinanţii interni ai dezvoltării

(instanţe psihice, impulsuri, energii primare etc.).
- în timpul fiecărui stadiu, satisfacerea este obţinută pe
măsură ce libido-ul (sau energia sexuală) este direcţionat
spre diferitele părţi ale corpului.

Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce

trebuie depăşite în raport cu dezvoltarea de mai târziu.

Eşecul în soluţionarea nesatisfăcătoare a unui anumit stadiu

va avea ca rezultat fixaţia, sau stagnarea dezvoltării în acel
stadiu. Fixaţia face ca individul să menţină până mai târziu în
viaţă unele dintre caracteristicile acelui stadiu, iar cazurile
severe vor duce la aparitia nevrozelor în viaţa de adult.
 Stadiile psihosexuale (după Freud)
Etapa Vârsta Caracteristici
aproximativa
orală 0-18 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muscatul,
înghiţitul si joaca cu buzele; Preocupare pentru
gratificarea imediată a impulsurilor;
anală 18-3 ani Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea
fecalelor si urinei, precum si reţinerea lor;

falică 3 ani-6 ani Copilul devine interesat de organele genitale,

sursa plăcerii sexuale implică manipularea
organelor genitale – perioada complexului Oedip
sau Electra;
latenţă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală.
Identificarea cu părintele de acelasi sex;
genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală,
respingerea fixaţiilor sau regresiilor.
 Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul
social) – L. S.Vîgotski

Lev Semeonovici Vîgotski (1896-1934) a descris felul în care

cultura influenţează dezvoltarea individului. Obiceiurile
sociale dintr-un anumit timp, achiziţiile colective intelectuale
şi materiale, ştiintifice, artistice, istoria pe care o trăieşte
individul îi determină dezvoltarea.

Limbajul are rolul predominant de a vehicula cultura,

experienţa colectivă, dar şi un instrument al gândirii.
Vîgotski subliniază rolul culturii în dezvoltarea
individului, dar şi legătura dintre limbaj şi dezvoltarea
inteligentei. Interacţiunile sociale de care beneficiază
individul în procesul de dezvoltare îi vor influenţa limbajul şi
gândirea.
 A creat conceptul de Zona proximă de dezvoltare
(ZDP) - diferenţa dintre ceea ce copilul e pregătit să
realizeze singur şi ceea ce poate achiziţiona doar cu
ajutorul adulţilor. Vîgotski a susţinut că, atunci când
copilul îşi dezvoltă cunoştintele ghidat de adult, el
ajunge la soluţii mai sofisticate decât ar face–o doar
prin posibilitătile de care dispune.

Jocul se leagă şi el de ZPD. Chiar dacă adultul nu

participă la joc, cultura în care copilul se joacă îi oferă
jucăriile, regulile şi rolurile.
Vîgotski descria câteva stadii în evoluţia umană. Acestea sunt:

• între 0 şi 2 ani; stadiul de afiliere: comunicarea emoţională

este acum de maximă importanţă;
• între 2 şi 7 ani; stadiul de joc: activitatea cea mai importantă
este, la început, manipularea obiectelor, apoi jocurile
simbolice şi jocurile de rol;
• între 7 şi 12 ani; stadiul învăţării: este vârsta frecventării şcolii;
• între 12 şi 19 ani; stadiul prieteniilor: adolescentul combină
relatiile personale cu cele profesionale;
• între 19 şi 55 de ani; stadiul muncii;
• între 55 şi 70 de ani; stadiul teoretizării.
 2.4. Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)

L. Kohlberg a identificat trei niveluri mari ale evoluţiei

judecăţii morale:

1. nivelul premoral sau preconvenţional (4-10 ani), unde

standardele de judecare sunt etichetele culturale ale
anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are
dreptate/se înşeală, cuminte/obraznic, faptele fiind judecate
după consecinţele lor şi în mai mică măsură prin prisma
cauzalităţii.
2. nivelul convenţionalităţii morale (10-13 ani); este nivelul
conformării la normele exterioare şi al jucării rolului de copil
aşa cum este acesta cerut de universul familiei şi de alte
grupuri de apartenenţă.
3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării
personale a principiilor morale (după 13 ani, la tinereţe
sau niciodată).
 2.5. Teoria dezvoltării psihosociale (E. Erikson)
Stadiul Principala achizitie Factorii sociali Corolarul axiologic
(extremele) determinanti
Infantil 0-1 an Încredere / Mama sau sub Speranta
neîncredere stitutul matern
Copilaria mica 1-3 Autonomie / Parintii Voinţa
ani dependenţă
Copilaria mijlocie Initiativă / retragere, Mediul familial Finalitatea în acţiuni
3-6 ani vinovăţie
Copilaria mare 6- Sârguinta,eficienţă / Scoala şi grupul de Competenţa
12 ani inferioritate joaca
Adolescenta 12- Identitate / confuzie Modelele şi Unitatea
18/20 ani covârstnicii
Tânarul adult 20- Intimitate / izolare Prietenii, relatia de Mutualitatea
30/35 ani cuplu afectivă
Adultul 35-50/60 Realizare / rutina Familia, profesia Responsabilitatea,
ani creatoare devoţiunea
Batrânetea – după Integritate / Pensionarea, apusul Înţelepciunea
60 ani disperare vietii
 III. Debutul vieţii
3.1. Perioada prenatală şi factorii care influenţează
dezvoltarea
•Moştenirea genetica; genele recesive răspunzătoare de boli
genetice, anomaliile cromozomiale - importanţa consultanţei
genetice şi a diagnosticului prenatal.
•Factorii de mediu – medicamente, hormoni, droguri, alcool,
radiatii, poluare boli ale mamei; starea şi condiţia mamei, nutriţia,
stresul emoţional, vârsta, paritatea.
Fiinţa umană parcurge un lung proces de formare încă înainte
de naştere, aceasta influentează în mod deosebit dezvoltarea
ulterioară a vieţii. Este perioada celei mai intense creşteri şi
dezvoltări a fiintei umane vii.
•3.2. Naşterea – Scala APGAR măsoara parametrii: ritmul
cardiac, efortul respirator, reflexul de iritabilitate, tonusul
muscular, culoarea.
Tema: Reactiile parinţilor de supraprotectie, respingere sau
neglijare a copiilor pot avea ca efecte ……..
 IV. Primul an de viaţă
• Trebuinţe de bază ale copilului: ciclice: alimentare, somn, apa si
permanente – apărare, investigare, orientare. Există o evoluţie
a lor, ele se socializează.
• sunt mai pregnante functiile primare biologice, atât ale
senzorialitătii de contact (miros, gust, tact), cât şi a aceleia de
distanţă (văz, auz).
• Văzul şi auzul se dezvoltă ceva mai lent în primele luni.
• Dezvoltarea timpurie a funcţionarii analizatorilor constituie baza
organizării perceptiei ca proces de cunoaştere.
• Cele mai complex dezvoltate în ontogeneza timpurie sunt cele
de echilibru implicat în câştigarea pozitiei verticale şi a
primilor paşi.
• Mersul dezvoltă treptata intentionalizare a deplasării, autonomia
şi initiaţiva personală şi este implicat în perfecţionarea
coordonării mişcărilor antrenate în echilibrul postural.
• Comunicarea adaptiv-afectivă. Comunicarea constituie unul
din aspectele fundamentale ale adaptării.
• Comunicarea se realizează prin vorbire (limbaj) şi prin reacţii
nonvebale (C.N.V.) în care se includ gestica, mimica, ţinuta-
pozitie a capului, postura şi paralimbajul.
• Comunicarea verbală:
– gânguritul, lalaţiunea, holofrazele
• În funcţionalitatea comunicării există pe de-o
parte ,,competenţa” (capacitatea copilului de decodificare a
limbajului adult) şi, pe de alta, ,,performanţa” (capacitatea de
a utiliza şi produce, de a pronunta cuvinte ca mijloace de
comunicare). Competenţa este totdeauna mai sensibilă şi
avansată decât performanţa.
 V. Prima copilărie
perioada antepreşcolară – 1-3 ani
• Cuprinde trei subetape:
– În prima din ele (de la 12 la 18 luni), caracteristică este
consolidarea mersului si concomitent o mai bună
percepere a mediului înconjurător. La 15 luni copilul
devine deosebit de nestatornic si instabil, atras de toate
reperele câmpului vizual stimulat de cerinte exterioare.
Deplasarea îi oferă condiţii prielnice de a explora mediul.
– A doua perioadă, între 18 şi 28 luni, se caracterizează
printr-o accentuată dezvoltare a comunicării verbale.
– În faza a treia (după 2 ani şi jumătate), se dezvoltă o mai
largă conciliere cu adulţii, copilul este preocupat de
aspectele evaluative ale acţiunilor sale, devine sensibil
faţă de cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un
partener.
• Dezvoltarea mişcărilor – foarte activă, prin imitaţie, ii conferă
independenţă.

• Dezvoltarea comunicării
• - între 18 şi 24 de luni are loc formarea vorbirii în propozitii,
• - între 48 şi 60 de luni are loc organizarea sintaxei (regulilor
gramaticale) în vorbire, ceea ce ordonează vorbirea totală.
• - după 1 an, copilul construieşte propozitii simple de 2, apoi
de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume în
referintele despre sine, vorbeşte despre sine la persoana a
treia o perioadă de 2-3 luni.
• - la 2 ani – Ce este?
• - la 3 ani – De ce? Cum? Pentru ce?
• Dezvoltarea afectivităţii şi a comunicării afective
• -negativism; ataşament; anxietate.

• Procesul de identificare
• Fenomenul legat de conştientizarea identităţii a fost studiat
mai ales prin ,,recunoaşterea de sine” în oglindă a copiilor
mici. Se pot diferenţia două serii de evenimente cognitive în
actul de identificare în oglindă. Primul se referă la
recunoaşterea faptului că în oglindă se află propria persoană
sau imaginea ei, al doilea la faptul că ceea ce se vede în
oglindă nu este o persoană în carne şi oase, ci o imagine ce
reflectă spaţialitatea realităţii
• Dezvoltarea sociabilităţii copilului în joc face progrese
importante între 1 şi 3 ani.
• La 2 ani copilul se joacă cu alti copii, dar se opreşte, din când
în când spre a se odihni şi observa jocul partenerilor.
• În genere, cooperarea cu alti copii este complicată şi dificilă,
adeseori dramatică.
• După vârsta de 2 ani, copilul poate să-şi aştepte rândul cu alti
copii la diferite activităţi.
• Cu copiii mai mici este mai întelegător şi cooperant, iar cu
copiii mai mari, mai activ şi integrat. Cu persoanele mari care
se joacă cu el este perfect integrat.
• După 2 ani şi jumătate relatiile în joc se pot împărţi în:
Active :
-pozitive (copilul dă o jucărie, mângâie un copil, etc.)
-negative (răpirea de jucării, cearta care uneori degenerează în
bătaie).
Pasive :
-pozitive (copilul acceptă mângâierea, schimbul de jucării, etc.)
-negative (copilul este blamat, certat sau chiar bătut de către
partener).
Defensive :
-active (fuga, solicitarea de ajutor de la adulti, angajarea în
bătaie pentru apărare)
-pasive (plânsul copilului căruia i s-a luat jucăria)
 VI. A doua copilărie (de la 3 la 6-7 ani)
Perioada preşcolară

• Perioada preşcolară este una din perioadele de intensă

dezvoltare psihică.
• Diferenţele de cerinţe din gradiniţă şi din familie solicită, la
rândul lor, o mai mare varietate de conduite.
• Comunicativitatea şi sociabilitatea copilului cresc în aceste
condiţii.
• Perioada preşcolară poate fi împarţită în trei subperioade:
- preşcolarul mic (3-4 ani);
- preşcolarul mijlociu (4-5 ani);
- preşcolarul mare (5-6/7 ani).
 A) perioada preşcolară mică se caracterizează printr-o creştere
a intereselor, a aspiraţiilor şi a aptitudinilor mărunte implicate în
satisfacerea plăcerii de explorare a mediului.

• De la un relativ echilibru la 3 ani, are loc o trecere spre o

oarecare instabilitate, o oarecare expansiune.

• Integrarea în gradiniţă se face cu oarecare dificultate la aceasta

vârstă, dată fiind dependenţa mare a copilului preşcolar mic de
mama sa şi de ambianţa familială.

• Ca expresie a dezvoltării, perioada preşcolară mică este una de

trecere de la centrarea activităţii organismului pe satisfacerea
necesităţilor imediate, adeseori dominant biologice - prin mijloace
simple - spre activităţi în care devin mai complicate modalităţile
de satisfacere a unor trebuinţe psihologice.

• Preşcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând

şi trece uşor de la o dispozitie la alta. Durerea sa ca şi bucuria
sunt explozive, totale.
B) Preşcolarul mijlociu.
- spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar şi mai
neîndemânatic.
- pe plan psihologic se intensifică dezvoltarea limbajului
(între 3 şi 5 ani se câştigă cam 50 cuvinte pe lună).
- dezvoltarea autonomiei datorită progreselor ce se
realizează în planul deprinderilor alimentare, de îmbrăcare,
igienice.
- se intensifică dezvoltarea conştiintei de sine, fapt ce
se exprimă prin creşterea opozabilitătii, a bravadei, a dorintei de a
atrage atenţia asupra sa (episoade de negativism).
- Jocul devine activitatea de bază, încărcată de
caracteristici active de valorificare a experienţei de viaţă, a
observaţiilor, emoţiilor, a acţiunilor şi conduitelor ce se
vehiculează în ambianta sa. El pune în evidenţă o mare
experienţă socială şi capacitatea de a crea verbal şi
comportamental roluri.
C) Preşcolarul mare (5-6/7 ani) manifestă o mai mare forţă, agilitate,
inteligenţă. Câmpul atenţiei este dominat de o întelegere mai
profundă a situaţiilor.

• Există şi acum o oarecare opoziţie faţă de adulţi, ce se manifestă

spontan, urmată de dorinţe vădite de reconciliere. La unii copii,
atitudinile opozante sunt oprimate în comportament, dar alimentate
subconştient.

• Caracteristică este la preşcolarul mare şi adaptarea mai evidentă a

conduitelor faţă de diferite persoane, de caracteristicile acestora în
cele două medii concurente, familia şi grădiniţa. În acest sens,
copilul poate fi acasă destins, disponibil, iar în grădiniţă, răsfătat,
nervos, şi invers, fapt ce pune, de asemenea, probleme legate de
dificultăţile sale de adaptare, manifestate prin aceste mari distanţe
psihologice de conduită în cele două medii.
 VII. A treia copilărie (de la 7 la 11 ani)
Perioada şcolară mică
• învătarea devine tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară
va solicita intens activitatea intelectuală. În consecinţă, copilului i se
vor organiza şi dezvolta strategii de învătare, i se va conştientiza
rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi
calcul.

• prin alfabetizare, copilul dobândeşte instrumente valide de

apropiere de toate domeniile culturii şi ştiintei, îşi formează un stil de
activitate intelectuală, spirit de ordine, de disciplină în viaţă şi în
gândire, îşi dezvoltă interesele intelectuale.

• în ceea ce priveşte tipul de relaţii, şcoala impune modelele ei de

viată, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona, creează
sentimente sociale şi lărgeşte viata interioară, cât şi condiţia de
exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală şi
comportamentală).

• adaptarea copilului se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât

cei din familie, (învătătorul sau învăţătoarea) care începe să joace
un rol de prim ordin în viata copilului;
• Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt evidente şi consistente
în perioada şcolară mică. Între 9 şi 10 ani are loc o creştere
evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se
dezvoltă la fel.

• Orientarea spaţială pe foaia de hârtie, percepţia de spatiu,

decodificarea prin diferenţiere a grafemelor (literele scrise)
antrenează o extrem de fină activitate perceptivă. Această activitate
– de alfabetizare - cuprinde antrenarea memoriei, a inteligenţei, a
atenţiei, a reprezentărilor.

• În gândire încep să se manifeste independenţa (8 ani), supleţea

(9-10 ani) şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic.

• Gândirea operează cu cunoştinţe (scheme, imagini, simboluri,

concepte) dar şi cu operaţii şi reguli de operaţii.
 Capacitatea de învăţare
• Studiile privind memoria copiilor şi relaţia dintre fixare, recunoaştere
şi reproducere au evidentiat că şcolarul de 7 ani poate mai uşor să
recunoască decât să reproducă, probabil şi din cauza slabei
capacităti de organizare a materialului de memorat. La 8 ani copiii
manifestă o creştere evidentă a performantelor mnezice, repetiţia
devine suportul de bază al învăţării.
• Şcolarul de clasa întâi învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor, a
dorinţei sale de a se supune statutului de şcolar, care îl atrage şi
sub influenţa dorintei de a nu supăra părinţii. Treptat intervine în
motivaţie învăţătorul, al cărui rol psihologic este deosebit. Se
adaugă şi elemente ce ţin de relaţiile dintre copii – de cooperare,
competiţie, ambiţie, etc., care impulsionează învăţarea la toate
obiectele.
• La 9 ani devin active şi interesele cognitive care impulsionează
învăţarea preferenţială.
• Fenomenul Pygmalion – rolul atitudinii învăţătorului
 VIII. Pubertatea
(10-15 ani) este o perioadă dominată de procesul de
creştere şi maturizare sexuală intensă.
Creşterea este uneori impetuasă şi se însoteşte de momente de
oboseală, dureri de cap, iritabilitate.
• Puberul începe să se simtă neliniştit, nesigur de sine, adesea agitat,
consideră ca dominante cerinţele grupului şi cele şcolare.
• La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi el însuşi
regimul de independenţă. Totodată creşte integrarea în grupul de
copii de aceeaşi vârstă (colegi) în care el se simte nu numai
securizat, dar şi puternic, plin de iniţiative.
• Se creează o discretă distanţare între fetiţe şi băieţi şi o competitie,
încărcată de forme uşoare de rivalităţi între aceştia. De obicei,
fetiţele sunt mai disciplinate şi mai dezvoltate din punct de vedere
fizic. Ele au adeseori o creştere şi dezvoltare mai intensă la 11-12
ani, decât băieţii.
• Copilul începe să fie din ce în ce mai absorbit de petrecerea
timpului cu prietenii şi colegii săi, începe să-şi manifeste mici
refuzuri de a participa cu familia la mici ieşiri ale acesteia, preferând
copiii.
 JOCUL – ACTIVITATEA
PRINCIPALĂ IN COPILĂRIE
• P.P. Neveanu (1926-1994) - sub acţiunea jocului se
formează, se dezvoltă şi se restructurează întreaga
activitate psihică a copilului.

• Psihologul german K. Gross(1861-1946) - jocul este un

instinct care pregăteşte copilul pentru activitatea
serioasă de mai târziu.

• Psihologul austriac K. Buhler (1879-1963) - jocul este

un mijloc prin care copilul îşi provoacă plăcerea acţiunii.
H. Piéron - o activitate conformă unor reguli convenţionale,
ce presupun întotdeauna o parte mai mică său mai mare
de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător
încearcă si caută să câstige.

J. Piaget - activitatea de joc constă în asimilarea ce

funcţionează pentru ea însăsi, fără nici un efort de
acomodare.
Jocul - fenomen antropologic, cu forme şi
conţinuturi influenţate social.

Constă în implicarea într-o activitate lipsită de un

scop practic, din nevoia de destindere
psihologică.

Specificul jocului: motivul lui nu constă în

rezultatul acţiunii, ci în însăşi desfăşurarea
acţiunii.
 Rolului jocului relativ la vârstă:
- în copilărie este principala formă de activitate
- în şcoală, jocul trece pe un plan secund
- perioada tinereţii - jocul are rolul de consum si
canalizare a energiei
- la vârstele adulte, jocul are rol de activitate
recuperatorie relativă la activitatea de muncă.
 Funcţiile psihologice ale jocului:

funcţii educative: asimilarea de conduite,

acumularea de experienţă si informaţie
funcţii de dezvoltare fizică prin antrenarea
sau menţinerea capacităţilor fizice
funcţii sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale
(Ursula Schiopu, 1975).
Al. Gardner, scopurile jocului în dezvoltarea
copilului sunt:
- o mai bună cunoaştere a lumii;
- un control mai adecvat al problemelor şi
temerilor;
- o înţelegere superioară a propriei persoane şi a
raportului cu lumea;
- oferă posibilitatea explorării relaţiilor dintre
realitate şi fantezie.
Caracteristici ale jocului:
- jocul este în mod esenţial plăcut şi asociat cu afectele
pozitive;
- o activitate executată de dragul ei, este recompensatoare
în sine şi nu depinde de executarea scopurilor din afara
situaţiei de joc;
- este spontan şi voluntar şi nu este provocat sau controlat
de altcineva;
- necesită implicarea activă a participantului;
- nu este acelaşi lucru cu viaţa reală şi nu trebuie luat în
sensul strict.
 CATEGORII DE JOCURI SI ROLUL LOR
PSIHOLOGIC

Criterii de clasificare: socializare, cunoaştere şi

simbolizare.
 Socializarea exprimă gradul în care copilul se
relaţionează cu ceilalţi copii.

Jocul solitar - specific bebeluşului şi copilului până în jur

de 30 de luni. Copilul desfăşoară activităţi cu obiecte,
jucării, imită singur fără a împărţi acţiunile cu ceilalţi copii
din jur. Copilul loveşte obiecte, împinge şi trage maşina,
suprapune cuburi, răsfoieşte cartea.

Jocul paralel: doi copii se joacă unul lângă altul şi din când
în când se privesc. În parc este uşor de văzut cum la
groapa cu nisip fiecare copil se joacă, preocupat numai de
ce face el.
Jocul asociativ: copii stau tot unul lângă altul, dar de
multe ori se imită unul pe celălalt. Uneori apar conflicte,
copilul îl vede pe cel de lângă el jucându-se cu o jucărie şi
îşi doreşte să facă şi el, tot atunci, acelaşi lucru, cu aceeaşi
jucărie si conflictul s-a declanşat.

Jocul cooperativ: copii îşi propun o ţintă şi îşi fixează

reguli de care ţin seama pentru atingerea ţintei. Prima
regulă de respectat este fiecare la rândul său. După 36 luni
acest tip de joc este primordial în viaţa copilului. Împărţind
şi aşteptând, amânând un impuls, se antrenează pentru a-
şi forma autocontrolul.
După criteriul cunoaşterii avem:
Jocul funcţional: copilul asociază un obiect cu funcţia pe
care obiectul o are. Ia telefonul şi îl pune la ureche. Astfel
învaţă sensul și semnificația lucrurilor din jur.

Jocul de construcţii: suprapune cuburi, aranjează

formele, execută o construcţie pe care o şi denumeşte.

Jocul dramatic: unul sau mai mulţi copii se joacă ceva

imaginar, fac cumpărături, îngrijesc copilul care este o
păpuşă etc.

Jocul de roluri: se joacă împreună, urmând un plan mintal

şi o regulă. Exemplu ar fi jocul cu mingea.
 În funcţie de evoluţia capacităţii de simbolizare a
copilului, se succed stadiile:

Jocului simbolic: schemele presimbolice apar când

bebeluşul arată că a înţeles semnificaţia unor obiecte,
acţionând adecvat cu ele, de exemplu pune căciula pe cap,
duce linguriţa spre gură etc.

Jocul de autosimulare, în care copilul pretinde, simulând,

de exemplu, că bea, ducând paharul gol la gură, sau se
preface că doarme, închizând ochii.
Jocul de simulare - în grup, copii se joacă pretinzând că
hrănesc păpuşa. Jocul de simulare combinat, copii se
implică în acţiuni înlănţuite: merg la cumpărături, se întorc
acasă, pregătesc mâncarea, mănâncă.

Jocul de rol – jocul de-a mama şi de-a tata; jocul de-a

doctorul etc, Transpun în joc realitatea adulţilor, prin modul
copiilor de a o vedea şi o înţelege. Prin reluările jocurilor iar
şi iar, copii îşi ajustează acţiunile şi apoi le rafinează şi îşi
antrenează imaginaţia şi raţionamentele logice.
Prin joc sunt satisfăcute mai multe nevoi ale
copilului:

Nevoia de a crea.
Nevoia de mişcare.
Nevoia de a fi acceptat şi de a-i fi
recunoscute meritele.
Nevoia de a distruge.
 Nevoi esențiale ale copilului:
1.Să fie iubit
2.Să i se acorde încredere
3.Să fie liber să experimenteze
4.Să fie încurajat
5.Să fie învățat
Alte nevoi ale copilului (Renaud și Gagne,
2010):
-nevoia de a se simți în siguranță
-nevoia de a fi apreciat de părinți
-nevoia de a simți mulțumirea părinților
-nevoia de a fi admirat de părinți
-nevoia de a fi acceptat de părinți
CARACTERISTICI ALE JOCULUI ÎN FUNCŢIE DE ETAPA
DE VÂRSTĂ

Piaget sintetizează 4 categorii de jocuri:

- jocurile exerciţiu,
- jocurile simbolice,
- jocurile cu reguli,
- jocurile de construcţii.
În literatură se mai vorbeşte şi despre jocurile de
mişcare, jocurile de creaţie, jocurile didactice ş.a.
Jocurile sunt, de cele mai multe ori, compuse din
elemente ce aparţin mai multor categorii.
Jocul - exerciţiu este caracteristic stadiului senzoriomotor
(0-2 ani) al dezvoltării cognitive
- constă în reproducerea unor conduite motorii achiziţionate
de curând, pentru simpla plăcere funcţională.
- încep prin a fi jocuri de mânuire (tras, împins, răsucire,
divizat, scuturat) şi continuă după acest stadiu, sub forma
unor jocuri de exercitare a gândirii (comunicări verbale).
Jocul simbolic - caracteristic gândirii preoperaţionale şi
începe pe la 2-3 ani.
-copilul simte nevoia să retrăiască evenimente pe care le-a
observat sau le-a trăit.
-copilul îşi construieşte simboluri, pe care numai el le
înţelege, pentru a înlocui lucrurile pe care nu poate să le
exprime prin simboluri verbale.
- nu are doar funcţie evocativă, dar şi de rezolvare a
conflictelor.
Jocurile de construcţii sunt considerate de Piaget o
formă de dezvoltare a jocurilor simbolice
- se pot manifesta ca lucrări în nisip, modelare, construcţii,
desenare, decupare lipire ş.a.
- până la 3 ani, sunt simple jocuri de manipulare, apoi se
transformă în construcţii după o temă dată sau din
imaginaţie.
 Jocurile cu reguli pot fi:
- senzoriale (cu mingea, cu beţişoare, cu bile),
- intelectuale (cărţi, table),
- cu competiţii,
- cu reguli complicate.
Au o incidenţă mai mare după 5 ani. Apar în perioada
preşcolarităţii, dar se extind şi intensifica în mica şcolaritate
şi se dezvolta toată viaţa.
 Jocul didactic începe odată cu implicarea tot mai
activă a adultului în jocul copiilor, pe care îl organizează
riguros. Jocul didactic constituie calea de trecere la
activitatea şcolară.
 Jocul reprezintă, în perioada preşcolară, principalul
mijloc de dezvoltare în domeniile: fizic, cognitiv, social,
emoţional şi lingvistic.

Prin joc, preşcolarii îşi dezlănţuie creativitatea şi

imaginaţia, învaţă să gândească şi să se descurce în
situaţii problematice, achiziţionează noi aptitudini, îşi
dezvoltă personalitatea şi stabilesc o bază importantă
pentru învăţare.
 Rolul adultului în jocul copilului
-până la 4 ani, este de stimulare,
-după 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care
iniţiază sau solicită tipul de joc.
-Important pentru pentru suportul oferit
-pentru exersarea capacităţilor de limită.
-beneficiul afectiv. (percepe dragostea parentală mai
usor în activitatea ludică, asociată puternic cu
sentimente pozitive).
 Prin joc se produc:

Dezvoltarea fizică şi a aptitudinilor motorii,

Dezvoltarea imaginaţiei,
Dezvoltarea aptitudinilor matematice şi de rezolvare a
problemelor,
Dezvoltarea limbajului,
Dezvoltare socială şi morală,
Dezvoltarea personalităţii.
 TEORII ALE JOCULUI
Freud consideră jocul un mod de eliberare a emoţiilor
îngrădite, un mecanism de apărare împotriva problemelor
şi ca modalitate de control a comportamentului. După
Freud, copiii explorează prin joc şi controlează propriile
sentimente despre viaţă, într-o situaţie sigură.

Adler explica jocul ca pe o expresie a complexului de

inferioritate a copilului care, neputând stăpâni lumea, se
refugiază în joc.

H. Spencer (1861) susţinea că jocul are rolul de a-l ajuta

pe copil să-şi cheltuiască energiile de prisos („teoria
prisosului de energie”).
 K.Gross (1896) susţine „teoria exerciţiilor
preliminare”, potrivit căreia jocul este o manifestare de
natură instinctuală, comună tuturor animalelor,legată de
exercitarea instinctelor specifice vieţii adulte, a bagajului de
mişcări utile în viaţa adultă.

Stanley Hall (1904) susţinea că prin joc, copilul

recapitulează şi retrăieşte în mod instinctiv activităţile care
s-au succedat în special umană (Teoria repetiţiunii).
Recomandări bibliografice
Chateau, J., (1967) Copilul si jocul, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Claparède, E., (1975) Psihologia copilului şi pedagogia experimentală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Diaconu, M., (2007) Educaţia şi dezvoltarea copilului, Editura ASE,
Bucureşti.
Elkonin, D.B., (1980) Psihologia jocului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Piaget, J., Inhelder, Barbel, (2005) Psihologia copilului, Editura Cartier,
Bucureşti.
Şchiopu, Ursula,Verza, E., (1981) Psihologia vârstelor, Editura
Didactică, Bucureşti.
Verza,E. (1978), Omul, jocul și distracția, Editura Științifica Și
Enciclopedică, București
Verza, E., Verza F., (2017), Psihologia copilului, Ed, Trei. București.
Vă mulțumesc!