METODOLOGIA

CERCETARII
IN EFS
- curs

An III- EFS
CERCETAREA

Definiţie
Ansamblu de activităţi şi rezultatele acestora, desfăşurate în mod deliberat, sistematic
şi ordonat cu scopul recoltării şi prelucrării datelor într-un anumit domeniu de
activitate în vederea utilizării concluziilor pentru progresul cunoaşterii şi practicii
domeniului respectiv
 METODA
(de la grecescul methodos drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii
obiective)

 Este aspectul teoretic cel mai active al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi.
 Metoda mai poate fi definită şi ca procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea
cunoaşterii unui obiect.
 Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a
fenomenelor studiate, a legilor lor obiective.
 Sursa metodei se afla în realitatea obiectivă. apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii
obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare.
 Metoda se afla, de aceea, în unitate indisolubilă cu teoria.
 Metoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al unei ştiinţe în
domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se
obţine despre el cunoştinţe autentice.

METODOLOGIE

(gr. methodos = cale, mijloc şi logos = ştiinţă). (

 Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă anumită al cărui
fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective.

 Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor

folosite în ştiinţa modernă; este ştiinţa despre metodă.
Obiectivele disciplinei
 studierea unor aspecte privind ştiinţa, cercetarea, metodologia etc.
 dobândirea unor cunoştinţe privind evoluţia ştiinţei educaţiei fizice, sportului și
kinetoterapiei;
 cunoaşterea şi aplicarea principalelor metode de cercetare în domeniul științei
sportului și educaţiei fizice;
 dobândirea unor cunoştinţe teoretice şi formarea unor deprinderi legate de
aplicarea în practică a celor studiate,
 realizarea unor cercetări, elaborarea unor lucrări de cercetare ştiinţifică în general
şi în mod deosebit lucrarea de licenţă cunoaşterea şi aplicarea deontologiei cercetării
ştiinţifice.
ELABORAREA ŞI VALORIFICAREA LUCRĂRII

• pregătirea pentru realizarea cercetării

• alegerea temei, titlul
• documentarea ştiinţifică iniţială şi pe parcurs
• formularea ipotezei si scopului
• stabilirea sarcinilor cercetarii
Organizarea cercetarii
 Stabilirea esantioanelor cercetarii
 stabilirea metodelor de cercetare
 Stabilirea testelor si masuratorilor ca parte integranta a metodei testelor si
masuratorilor
 Stabilirea locatiei
 Stabilirea periodizarii cercetarii
• cercetarea pilot,
• cercetarea propriu-zisă,
• culegerea, ordonarea, prelucrarea şi interpretarea datelor
• redactarea lucrării
• valorificarea cercetării
CARACTERISTICILE CERCETĂRII
Sistematică →desfăşurată în mod organizat →metodic →după un plan pe baza căruia
se verifică relaţia dintre variabile →posibilitatea de verificare

Logică →posibilă evaluarea concluziile formulate

Empirică →concluziile formulate pe baza datelor recoltate şi prelucrate

Reductivă →stabilire de relaţii mai generale între datele obţinute în cercetare

Reaplicabilă →posibilitatea de repetare şi verificare a demersului →reguli stricte (acte

normative) →consemnare →autoexigenţă (deontologia) →controlul colectivităţii ştiinţifice
(referat, recenzii etc.)
OBIECTIVELE CERCETARII
Obiectivele sunt declarații specifice ale întrebărilor de
cercetare care vor permite atingerea scopului cercetării
Acronim pentru obiective este SMART

 Specifice
 Măsurabile
 Atinse
 Realiste
 Realizate în timp
TITLUL LUCRARII- considerente
 să fie scurt, exprimat într-o propoziţie sau frază
 să aibă maximum douăsprezece cuvinte;
 evitat titlul prea scurt, care din această cauză poate să reflecte insuficient conţinutul lucrării;
 nu trebuie să cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între ghilimele;
 de regulă titlul se scrie cu majuscule, cu litere drepte, nu se subliniază şi la sfârşitul său nu se pune
punct.
 să exprime conţinutul lucrării,
 să ofere suficiente informaţii pentru indexare, dar nu se recomandă încărcarea titlului cu exces de
informaţii sau informaţii inutile.
 exprimarea trebuie să fie clară, la obiect, concisă şi fără echivoc.
 să aibă în vedere destinaţia lucrării (popularizare, diplomă / grad, disertaţie, doctorat etc.
 să fie formulat ca să poată fi înţeles relativ uşor şi de cititorii pentru care tema nu are o legătură
strictă cu specialitatea lor.
 să se aibă în vedere posibilitatea traducerii sale uşoare şi fără echivoc. cititorul să afle sau măcar să
poată deduce aportul real al autorului la progresul ştiinţei încă din modul în care este formulat titlul.
Exemple: “Contribuţii la … “ , “Cercetări privind … “ sau “Studiu al … “ et
IPOTEZA
Rolul ipotezei
- soluţie provizorie pentru problema dată (presupunem că ...) –
- instrument pentru elaborarea răspunsului cert (ne raportăm la ea pe durata întregului demers de cercetare)

CARACTERISTICI
→Se realizează pe baza unui sistem de adevăruri referitoare la realitatea dată şi ea reprezintă un
punct de pornire în cunoaştere şi nu o concluzie care se impune a fi demonstrată cu orice preţ în
cadrul cercetării;
→Trebuie să ţinem seama întotdeauna şi de realitatea practică; ipoteza trebuie să fie legată de
necesităţile practice ale fenomenului studiat. Ea trebuie să se nască din observarea şi studierea
atentă a realităţii şi se referă la aspectele încă necunoscute sau insuficient soluţionate, şi prin ea
se încearcă să li se dea explicaţii posibile;
→Ipoteza formulată trebuie să explice faptele studiate mai bine decât orice altă ipoteză posibilă.
Este necesar ca ipoteza să fie formulată în aşa fel ca ea să poată fi verificată printr-un procedeu
ştiinţific.
→Ipoteza este cea care direcţionează întreaga cercetare, la ea se raportează, direct sau indirect,
toate aspectele căutărilor noastre în vederea verificării ei, dacă presupunerea formulată este
adevărată sau nu. (Epuran, 1995),
CARACTERISTICILE IPOTEZEI

→să fie astfel expusă ca să conducă la deducţii şi decizii;

→trebuie exprimată clar, fără echivoc şi în termeni funcţionali vizând cu exactitate acţiunea, previziunea,
calitatea sau cantitatea urmărită;
→să fie astfel formulată ca să permită după situaţie validarea sau infirmarea ei;
→să fie specifică şi verificabilă;
→să fie simplă şi direct raportată la fapte empirice;
→să fie formulată încă de la începutul cercetării;
→să poată fi raportată la metodele de cercetare şi testare cunoscute
→să fie raportată la cunoştinţele existente sau la teoria referitoare la problematica de studiu” (McAshan,
citat de Gugiuman, 1993)
 IPOTEZA
Ipoteza este o afirmaţie (nu o întrebare) despre o posibilă relaţie între
factorii studiaţi şi rezultatul așteptat

Ipoteză “nulă” Н0 - nu există această relaţie

Iporeză “alternativă” НA - există relaţia
Ipoteza va trebui apoi acceptată sau respinsă

Acronim pentru validarea ipotezei de cercetare este FINER:

Fezabilă
Interesantă
Nouă
Etică
Relevantă
 SCOPUL
Scopul cercetatorului - să găsească teorii explicative care descriu
anumite proprietăţi structurate ale populației şi care permit deducerea
efectelor pe care vrem să le explicăm în baza condiţiilor iniţiale

Scopul este o declarație generală a ceea ce studiul își propune să realizeze

și aplicare rezultatelor pentru îmbunătățire / schimbare / progres
ESANTIONAREA
Subiecţi Materialul (subiecţi, participanţi): caracteristicile generale ale persoanelor şi lucrurilor studiate ca:
→vârsta,
→perioada de când practică sportul respectiv,
→gradul de antrenament, nivelul performanţelor sportive,
→talia,
→greutatea etc.

Grupe:
→experiment
→ control
CULEGEREA SI GESTIONAREA DATELOR

VARIABILE CANTITATIVE Caracteristica măsurabilă

Caracteristica ce nu poate fi măsurată
VARIABILE CALITATIVE
METODE DE CERCETARE

A. METODA OBSERVATIEI
B. METODA STUDIULUI LITERATURII DE SPECIALITATE
C. METODA EXPERIMENTULUI
D. METODA STUDIULUI DE CAZ
E. METODA MASURATORILOR SI TESTELOR
F. MERODA ANCHETEI PE BAZA DE CHESTIONAR
G. METODA STATISTICO-MATEMATICA
H. METODA REPREZENTARII GRAFICE
 METODA OBSERVATIEI
Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor
anterioare, deci este o percepţie activă, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un anumit scop.
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a
observaţiei se pot face clasificări, descrieri.

TIPURI DE OBSERVAŢII
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea, ocazională, observaţie pasivă. Când este făcută de specialist, poate conduce
la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.

Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de le o anumită idee, anticipativă a rezultatelor
şi a efectelor lor.

Observaţia directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată,
cercetătorul intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificând reacţiile şi conduita celor observate.

Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai
multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.

Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică.

Poate fi observat individul, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.

Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care poate fi observat în general sau selectiv.
METODA EXPERIMENTULUI
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte
provenite din observaţie, cât şi din experiment [8, 18].
Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în
condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile [18]

TIPURI DE EXPERIMENTE
Experiment provocat - În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile determinate, uneori se creează chiar
fenomene sau procese noi.
Experiment invocat - Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină, atunci când comportamentul sau reacţiile
subiecţilor sunt raportate la vârsta, sexul, profesia ş.a. ale acestora.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre
factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor.
Experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul se poate
organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. Un avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări
rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.
Experimentul psiho-pedagogic -O variantă a experimentului natural, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al
subiectului cu acţiunea instructiv- educativă a procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa. Tipul fundamental de experiment
este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a
răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă. Orice tip de cercetare poate aborda
fenomenele în desfăşurarea lor temporală sau sincronic, concomitent.
Experimentul longitudinal - urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabile în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce
experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).
 METODA EXPERIMENTULUI
Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm (schimbăm) în mod sistematic unul din factori (stimul sau situaţie), care
formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi.
În afara variabilei stimul (independentă - V.I.) şi variabilei răspuns (dependentă - V.R.) există şi variabila subiect - V.S.
În domeniul EFS cercetările [2,16] vizează în principal studiul particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic funcţional pe care
le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.

Controlul variabilelor - semnifică posibilitatea producerii şi înregistrării lor cu precizie cantitativă şi acurateţe calitativă.
Prin aceasta se asigură condiţiile de repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.

Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:

1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie menţinută constantă pe parcursul
cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă
deosebită asupra disponibilităţilor subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un protocol riguros, întocmit în baza căruia se face controlul sau
administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instrucţiunile (consemnul) date subiectului.

Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:

a) invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente provoacă modificări ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile
subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc);
b) provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice
sau prin condiţii diferite de odihnă sau motivaţie provocată de sarcină (consemn).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reacţii, performanţe, modificări ale variabilei dependente.
METODA STUDIULUI DE CAZ

Este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz, folosind tehnicile observaţiei, culegerii
datelor pe teren, interviului, studiului documentelor.

Această metodă este folosită frecvent în medicină, psihologie, pedagogie, criminologie.

Scopul acestei metode este de a uşura înţelegerea situaţiilor asemănătoare şi, în baza analizei unui
număr suficient de cazuri, să formuleze generalizări, pe baza unor ipoteze verificate în practica.
 METODA ANCHETEI

Metodele de anchetă sunt auxiliarecercetării complexe, întregind datele obţinute prin celelalte metode şi tehnici. În mod deosebit ea urmăreşte studiul
opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor şi manierelor de a lua decizii şi a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă "probe".
Folosind ancheta în domeniul EFS, obţinem relatări privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.),
atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv şi afectiv.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Metodele de anchetă reuşesc să-i ofere cercetătorului explicaţii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie şi să-l ajute în
prevederea comportamentelor oamenilor (I. Drăgan). Studiul opiniilor, mentalităţilor, intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor,
intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, permite decelarea naturii acestora, precum şi factorilor care le determină.

Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă dezavantajul că nu întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora, ceea ce sacade gradul de independenţă a răspunsurilor;
- dacă întrebările nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-răspunsurilor.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare constă în aceea
că răspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii. Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat.
Se folosesc chestionare tipărite

Interviul (convorbirea) poate fi: - formal; - neformal.

- date obiective ( c a r e p o t f i v e r i f i c a t e ş i d e a l t e persoane), de pildă: vârsta, ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport etc.
- date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe, sentimente, motive etc.
 METODA TESTELOR
„Testul este definit o probă determinată, ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii
succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei. Sarcina poate fi relativă fie la cunoştinţele dobândite , fie la funcţii senzori-motrice sau mentale” (H.
Pieron, 1968). Condiţiile în care o probă este un test sunt:
1. Standardizarea
a) stimulilor prezenţi pentru a provoca reacţiile ce vor fi înregistrate cât mai exact şi cât mai complet;
b) instrucţiei date în legătură cu sarcina ce trebuie executată;
c) al modului de cotare a reacţiilor.
2. Etalonarea constă în faptul că rezultatele individuale sunt apreciate (măsurate) prin raportarea lor la cele obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă, atât
din punct de vedere numeric, cât şi al compoziţiei sale.
Pentru clasificarea testelor există o serie de criterii ce pot fi luate în considerare:
Criteriul: un aspect al condiţiilor de examinare: - teste individuale, - teste colective
Criteriul: natura relatărilor subiectului: - teste verbale (orale), - teste creion – hârtie, - teste de performanţă
În funcţie de aspectul măsurat: - teste de eficienţă (teste de inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe), - teste de personalitate
Examinarea valorii diagnostice a testelor depinde de: - fidelitate, - validitate, - sensibilitate
Fidelitatea caracteristici:
- stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute cu ajutorul lui;
- stabilitatea rezultatelor (în cazul când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite)
- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;
- omogenitatea probelor.
Validitatea - se înţelege faptul că el măsoară în mod adecvat trăsătura propusă. Procedee de validare:
* validitatea empirică este utilizată atunci când testul a fost alcătuit în scopul unei selecţii;
* validitatea predictivă arată în ce măsură subiecţii care au avut o bună reuşită în cadrul testului, vor avea o reuşită asemănătoare în activitatea reală, în
care respectiva trăsătură este considerată esenţială;
* validitatea de concurenţă - cel care alcătuieşte un test trebuie să se asigure că toate aspectele majore, care constituie conţinutul trăsăturilor măsurate, sunt
surprinse în diferite probe şi apar într-o dozare corectă.
Sensibilitatea defineşte fineţea de discriminare a testului, adică numărul de valori pe care le prezintă pentru un item.
Testele sunt unidimensionale, când măsoară o singură caracteristică (temperament, anxietate) şi multidimensionale.
 METODA STATISTICO-MATEMATICA
Noţiuni de statistică matematică aplicate în educaţia fizică şi sport
Statistica, ca ramură a matematicii este folosită în cele mai variate ştiinţe pentru prelucrarea datelor înregistrate. Noţiunile de bază ale statisticii
sunt abstracţii foarte cuprinzătoare prin care reuşim să ne apropiem de fenomenul studiat şi să-i înţelegem semnificaţia.

Valoarea indicelui statistic folosit depinde în mod direct de valoarea înregistrărilor obţinute prin diferitele metode de
cercetare (experiment, anchetă, observaţie etc.).

Media aritmetica
Conceptul de medie are semnificatia de centralitate, de mijlocitor pentru un sir de date sau rezultate reale. Media este o cantitate fictiva care aproximeaza un
centru spre care si in jurul caruia graviteaza datele provenite dintr-o masurare reala.
In sportul de performanta, raportarea la medie trebuie facuta cu prudenta, performanta sportiva prin definitie, este o exceptie de la medie, este o tendinta la
extrem. Media nu poate caracteriza potentialul performantial; prin intermediul ei se poate caracteriza numai inconstanta rezultatelor, mai excat factorul psihic de
valorificare a performantei.
2 Abaterea standard
Abaterea standard este un numar fictiv care aproximeaza masura in care rezultatele unui sir de masuratori reale se imprastie in jurul valorii centrale.
De exemplu daca media inaltimilor masurate la 100 de sportivi este 175 cm, iar abaterea standard este 5, atunci cel mai porbabil 68 dintre sportivii masurati
au inaltimile cuprinse intre 170 cm ( 175-5 ) si 180 cm ( 175+ 5 ).
3 Corelatia
Termenul de corelatie defineste legatura dintre variabilele observabile. Corelatia constata cat de asemanator variaza doua siruri de date. Gradul de
asemanare este masurat cu ajutorul coeficientului de corelatie.
Sa presupunem ca masuram inaltimea si freutatea la sportivii unui esantion aleatoriu. Putem observa cu usurinta ca cei care au o inaltime mai mare au si o
greutate mai mare.
Din punct de vedere statistic, corelatia poate sa fie semnificativa sau nesemnificativa. Coeficientul de corelatie poate avea valoarea cuprinsa intre -1 si +1,
trecand prin 0.
 METODA REPREZENTARII GRAFICE
o metodă de sintetizare a informaţiei mult folosită este reprezentarea grafică a datelor

Graficul histogramă Ca şi concept, histograma este de fapt echivalentul grafic al tabelului de frecvenţe.

Diagramele de structura
Punerea in evidenta sub forma grafica a structurii unei populatii statistice este posibila apeland la diagramele de structura. In acest sens se prezinta:
dreptunghiul, patratul, cercul si semicercul de structura. Aceste tipuri de grafice permit reprezentarea grafica a seriilor unidimensionale construite cu marimi
de structura( frecvente relative, greutate specifica).

Cronograma (historiograma)
O categorie foarte importanta de serii o constituie seriile cronologice, a caror reprezentare grafica se realizeaza prin cronograme. Trasarea unei cronograme se
realizeaza intr-un sistem de axe rectangulare.
COMPONENTELE UNEI LUCRĂRI
ŞTIINŢIFICE ŞI CONŢINUTUL
SUBSECTIUNILOR ACESTEIA Structura articol BDI

Abstrat
Introducerea – în care se va face o scurtă trecere în revistă a
Ø titlul lucrărilor care tratează diferite aspecte ale problemei studiate.
Ø rezumatul - abstract Material şi metodă – descrierea caracteristicilor subiecţilor
Ø introducerea (motivarea alegerii temei, importanţa cercetaţi, condiţii de lucru, aparatura şi metodica utilizată.
acesteia, studiul critic al literaturii de specialitate Rezultatele - descrierea sau menţionarea sub formă de tabele
privind problematica studiată) idei proprii – idei sau de grafice a rezultatelor obţinute; prelucrarea statistică a
împrumutate datelor.
Ø ipoteza sau scopul cercetarii Discutii– compararea rezultatelor proprii cu cele obţinute de alţi
Ø subiecţi şi metode autori, explicarea şi interpretarea fenomenelor.
Ø rezultate şi interpretarea lor Concluzii
Ø concluzii Bibliografie
Ø bibliografie
Ø anexe