Johann Heinrich Pestalozzi

Student: Bercu Roxana

Conversie Învățământ Primar și Preșcolar
An 1
Johann Heinrich Pestalozzi s-a născut pe 12 ianuarie 1746, la Zürich, în Elveția, tatăl său fiind chirurg
oftalmolog. Bărbatul a murit la vârsta de 33 de ani, când Heinrich, care era al doilea dintre cei trei
copii ai familiei, avea cinci ani. Mama lui, al cărei nume de fată era Hotze, era originară din
Wädenswil, o localitate aflată în zona lacului Zürich, și a fost ajutată la creșterea copiilor de o
menajeră numită Barbara Schmid, poreclită Babeli.
 Unul dintre cei mai cunoscuți
reformatori ai sistemului educațional din lume, Johann
Heinrich Pestalozzi a trăit în perioada 1746-1827, fiind foarte
apreciat în calitate de educator, scriitor, filozof și om politic. A
condus, de asemenea, un orfelinat, a lucrat ca profesor și și-a
înființat propriul institut educațional. El considera că toți
copiii, băieți sau fete, bogați sau săraci, de la oraș sau de la
țară, ar trebui să fie învățați împreuna.
Viziunea lui Pestalozzi asupra lumii a fost punctul de plecare pentru metoda sa pedagogică. Ideea sa de educație
populară generală era ceva complet nou în acea vreme. La fel și noua sa metodă de predare, așa-numita educație
elementară. Pestalozzi a anticipat mult în pedagogia sa, fapt confirmat de cercetările ulterioare în psihologie și
științe umane.
 „Perspectiva, limbajul și dragostea sunt
fundamentul comun al educației umane.”

Sarcina profesorului în școală este de a dezvolta în continuare „puterile minții”, adică formarea unui învățământ
de drag. Acest lucru înseamnă că profesorul vorbește cu mintea elevului, astfel încât să se simtă înțeles și
acceptat. Relația profesorului cu elevii, dar și legătura dintre elevi sunt în prim-plan pentru Pestalozzi. Această
legătură și orientarea elevilor către profesor sunt cele mai importante condiții pentru învățare.
 Scopul lui Pestalozzi este ca ceea ce învață
elevul să rămână în mintea acestuia, să nu se piardă
informația. Preocuparea sa este să proiecteze lecțiile clar
și să implice toate simțurile elevilor.
Prin urmare, Pestalozzi solicită combinarea
predării teoretice și practice în aceeași măsură precum și
învățarea unei noi limbi străine.
Această abordare a găsit și recunoaștere
internațională. Țări precum Germania, Franța și Anglia s-
au orientat pe metodele lui Pestalozzi.
 Pentru el, obiectivul principal este umanitatea. Și acest lucru se poate
realiza numai dacă educația inimii are prioritate în fața educației
intelectuale. Desigur, este important ca elevii să dobândească cunoștințe
și abilități. Odată cu formarea educației din inima elevului, în primul
rând, Pestalozzi arată că există mai mult decât învățarea unor materii
școlare individuale. Este vorba despre întreaga persoană, despre
dezvoltarea echilibrată a capului, a inimii și a mâinii.
 În 1798, iar Pestalozzi a decis să devină
educator, a scris un proiect educațional și i l-a înaintat
lui Philipp Albert Stapfer, noul ministru al Artelor și
Științelor, care i-a aprobat imediat planul.
Pedagogul nu a putut să-și implementeze
imediat noua structură de învățământ în școala-pilot pe
care o gândise, deoarece nu a găsit un loc potrivit și,
între timp, a fost rugat să preia conducerea unui ziar
guvernamental, Helvetisches Volksblatt, dar când
armata franceză a invadat orașul elvețian Stans, în
1798, mulți copii au rămas fără casă și fără familie.
Prima carte este cea care
a avut cel mai mare
succes, următoarele nu
au avut tot atât de mulți
cititori, autorul plănuise să
publice un al cincilea și al
șaselea volum, însă
manuscrisul celui de-al
cincilea a fost pierdut într-
o călătorie pe care a
făcut-o în 1804 la Paris și
nu se știe dacă cea de-a
șasea carte a fost scrisă
vreodată.
 Pestalozzi a revenit apoi la literatură,
publicând volumul “Cum își învață Gertrude copiii”,
carte care a avut un impact profund asupra opiniei
publice și practicienilor în educație.
Datorită acestui succes, oameni din toate
părțile Elveției și Germaniei au venit să vadă școala din
Burgdorf, instituția s-a dezvoltat, a avut profit financiar,
dar pedagogul nu putea face încă ceea ce-și dorea: să-i
educe pe cei săraci.
La cererea lui, guvernul a trimis doi inspectori
care au decis să transforme școala într-o instituție de
stat. Personalul urma să primească salarii fixe,
pedagogului i s-au alăturat alți doi dascăli, iar familia sa
s-a mutat și ea la institut și a început să lucreze alături
de el.
 După moartea soției profesorului, în 1815, colaboratorii săi, Krüsi și Niederer au demisionat și,
învins de necazuri, Pestalozzi i-a cerut ajutorul ministrului Schmid pentru finanțarea școlii. Institutul a
rămas deschis încă 10 ani, dar în 1825 a fost închis din cauza lipsei de fonduri.
La Yverdon erau educați elevi de orice vârstă, nu doar copiii mici, iar din programă făceau parte
cursuri de germană, franceză, latină și greacă, geografie, istorie naturală, istorie, literatură, aritmetică,
geometrie, topografie, desen, scriere și muzică.
Heinrich Pestalozzi s-a întors la vechea lui casă de la Neuhof și a publicat “Cântecul lebedei”, o
carte foarte cunoscută astăzi în pedagogie: „Omul vine pe lume în ceea ce priveşte trupul, spiritul şi
inima, capabil cu adevărat de dezvoltare, dar nedezvoltat.
El poate rămâne nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi rău instruit, dar nu trebuie lăsat
în părăsire, ci trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea
ce priveşte inima. (…) Ochiul să vadă, urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să apuce. La fel,
inima să creadă şi să iubească și mintea să gândească“, sunt ideile pe care le-a sintetizat marele
profesor.
 Pestalozzi s-a îmbolnăvit pe 15
februarie 1827 și a murit două zile
mai târziu la Brugg, ultimele sale
cuvinte fiind: “Îmi iert dușmanii.
Fie ca ei să găsească acum
pacea la care mă duc pentru
totdeauna”.
 Un citat din Pestalozzi despre scopul educației spune:

„Să trăiești în demnitate, să fii fericit și să fii util pentru

ceilalți: acesta este scopul educației”.
Vă mulțumesc pentru atenție!