ICCC – CURS 1

14 OCT. 2021

CULTURĂ ŞI/SAU CIVILIZAŢIE?

CE ESTE CULTURA?
 Miguel de Unamuno: „Nu știu ce e cultura!”

Definirea culturii = complexitate cantitativă (A. Kroeber, C.

Kluckhohn – 164 definiții; A. Moles – 250 definiții)

Conținutul și sfera noțiunii?

Un răspuns stratificat: mediul și tiparul existențial al individului; valorile
și bunurile sale; lumea simbolurilor sale și mecanismul de cernere a
cunoașterii și a vieții, de tezaurizare a cunoașterii; cheia de interpretare
a experienței istorice.

Concepte: existență, istorie, destin, creație

Definiție posibilă: „Existența însumată istoric, care dă măsura unui

destin, deopotrivă personal și colectiv, și care se (de)dublează creativ” –
Culturi în mișcare, 2016

Alta definiție: „Fundamentul spiritual, afectiv, decizional, euristic,

simbolic și comportamental” – G. Georgiu, Filosofia culturii, 2001
ETIMOLOGIE?
 ETIMOLOGIE?

Cultura – colere (lat.) = cultivarea pământului

Cultura (lat.) ≠ Paideia (gr.)

Cultura la Roma era „o formă de agricultură” – A. Pleșu, Minima

moralia, 1994
Termenul suferă o extensie de la cultivarea pământului la cultivarea
spiritului.

În analogie cu modul în care îngrijindu-te de o plantă primeşti răsplata

rodului ei, tot aşa şi omul se poate îngriji/cultiva pe sine, primind o
răsplată sufletească, spirituală (cunoaştere, artă/frumos etc.) Aceasta
este prima şi cea mai elementară formă a culturii – în definirea sa
analogică.
ȘASE CONCEPȚII ASUPRA CULTURII
 ȘASE CONCEPȚII ASUPRA CULTURII

metafizică, raționalistă, istoristă, activistă, funcționalistă, semiotică

Concepția metafizică: cultura ca formă de cultivare a spiritului, ca
perfecțiune a personalității, ca ideal uman. Așadar, modelarea spiritului,
prin trecerea (etimologică) de la cultura agrorum la cultura animi.
Deschidere, cunoaștere, cultivare, arte, metafizică, umanitate
(fundamentată de greco-latini, Platon, Aristotel, Cicero).
Concepția raționalistă: cultura în chip de configurare a raționalității
umane. Aspirațiile individului sunt proiectate pe fondul naturii sale
raționale. Plecând de la importanța acordată „naturii”, rostul culturii va
fi (Rousseau, Condorcet) acela de a „realiza propria natură bună și
rațională a omului”. De asemenea, în acest stadiu de înțelegere, cultura
va fi și ridicarea omului „la o treaptă superioară”, cea a rațiunii, cu
dominarea forțelor naturii și înfrângerea iraționalității (Fichte).
Concepția istoristă: „generalismul” cultural (natural-rațional) al
raționaliștilor este amendat de istorism care propune recunoașterea
culturilor diferențiate pe spații și timpi istorici. Cultura aici devine
determinare valorică în timp și spațiu (Herder). Nu există o manifestare
culturală unică, ci multe şi felurite feluri culturale de a fi, specifice
epocilor istorice şi spaţiilor geografice.
Concepția activistă: activismul cultural reprezintă un sistem alternativ
de definire a culturii. În filosofia românească, T. Vianu (inspirat de
Goethe și Kant) elaborează „o concepție activistă a culturii”. Activismul
definește cultura în raport cu scopurile individului. În natura mecanică și
impersonală, „omul introduce scopuri care alcătuiesc cultura”. Așadar,
cultura devine acțiune plasată în interiorul lumii de către om pentru om.
Concepția funcționalistă: antropologia și etnologia își pun amprenta
asupra conceperii culturii în chip genealogic și funcționalist. Studiul
comunităților primitive a presupus definirea tradițiilor comunitare și
etnice ca fiind cultură, culturi. Ambiguitatea definiției funcționaliste stă
în suprapunerea termenilor „cultură” și „civilizație” (având în vedere
atât cunoașterea, spiritualitatea etc., cât și universul tehnic-material al
comunităților). În sens funcționalist, cultura presupune toate
manifestările de viață ale unei populații – configurație complexă (E.B.
Tylor).
Concepția semiotică: cultura ca mănunchi de simboluri, semne,
semnificații. Lumea funcționează și e interpretată în acord cu un „sistem
simbolic” al individului (E. Cassirer). Individul nu mai viețuiește într-un
univers strict material, ci într-unul simbolic, pe care el însuși îl
construiește. Limbajul, arta, mitologia, religia, istoria, știința – toate sunt
elemente de expresie simbolică într-o „cultură” numită de Cassirer
„pânza simbolismului”.
 Definiții funcționaliste ale culturii:

„Ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala,

dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de
omul ce trăieşte în societate.”

„Recensământul tuturor faptelor […] reprezintă acel întreg pe care îl

numim cultură.”

E.B. Tylor, Primitive Culture, 1871

CE ESTE CIVILIZAȚIA?
Cultura și civilizația sunt constructe care se presupun tot atât pe cât se
contrazic. Termenul „civilizație” își are originea în cuvintele latineşti
civitas – cetate şi civis – cetățean, locuitor al cetății.

Două accepțiuni ale termenului civilizație, una restrictivă, alta mai largă:

Cea dintâi atribuie civilizației sfera bunurilor tehnico-materiale, situând-

o la un nivel inferior față de planul culturii. Așadar, civilizația = materie,
bunuri materiale; cultură = spirit, creație spirituală.

A doua interpretare le corelează pe cele două, percepându-le în inter-

relaționarea și interdependența lor. Ambele exprimă felul omului de a fi
în lume, fiind fețe/părți ale aceluiași întreg.
 Cazul Spengler

Oswald Spengler vede în civilizaţie faza de decădere a culturii,

considerând că de la spiritualitatea maximă a culturii (artă, filosofie,
știință, religie, drept, morală), se trece către „înghețul stilistic” al culturii,
către mașinism, tehnicism și decădere prin apăsarea civilizației.
 Cazul Huntington

Samuel Huntington, dimpotrivă, consideră că o distincţie netă între

cultură şi civilizaţie nu se poate face. Toate stau în același coș, într-un
perpetuu amestec cultural-civilizator.
„Toate activitățile omului sunt puse în același coș. Poemele și lirismul
stau la un loc cu automobilul și computerele. Credințele religioase și
folclorul sunt tratate împreună cu strategia și politica.” (M. Malița, Zece
mii de culturi…, 1998)
 Cazul Vianu

Tudor Vianu, ca să luăm şi un exemplu din filosofia românească, se

situează undeva la mijloc, văzând în civilizaţie forma de împlinire a
culturii. Civilizația e cultură socială; ea nu se opune culturii, ci e unul
dintre aspectele ei (vezi T. Vianu, Filosofia culturii, în Opere 8, Minerva,
1979, p. 158).
 CULTURA CREȘTINĂ / CIVILIZAȚIA CREȘTINĂ

Spiritualitate, creativitate, infrastructură, populații, identitate/alteritate

 CULTURA CREȘTINĂ / CIVILIZAȚIA CREȘTINĂ

Spiritualitate, creativitate, infrastructură, populații, identitate/alteritate

CULTURA = spiritualitate, creativitate

CIVILIZAȚIE = infrastructură, înnoire
INDIVID = populație, comunități grupuri cu identități formate (respectiv
cu o poziționare față de alteritate)