CURS NR.

EVOLUŢIA GEOPOLITICII ÎN PERIOADA

POSTBELICĂ

Prof. univ. Petre Otu

Universitatea Națională de Știință și Tehnologie. Centrul Universitar Pitești
 Structura cursului

.Declinul postbelic al geopoliticii

I

II Redescoperirea geopoliticii
III. Concluzii
 I.Declinul postbelic al geopoliticii
În perioada postbelică geopolitica a înregistrat un declin accentuat materializat în:
-interzicerea cercetărilor în acest domeniu;
- scoaterea ei ca disciplină de învăţământ şi cercetare;
-eliminarea din limbajul politicienilor;
- interzicerea publicării lucrărilor mai vechi în domeniu.
Acest declin se constată mai ales la nivelul continentului european și mai puțin în alte regiuni, cum
ar fi America Latină și SUA.
În 1950, la Sorbona, a avut loc o întâlnire a universitarilor din Germania de vest şi din Franţa în
cadrul căreia s-a decis ca, în numele reconcilierii franco-germane, geopolitica să fie scoasă din învăţământul
universitar şi din activitatea de cercetare.
-Uniunea Internaţională de Geografie a interzis, de asemenea, orice dezbatere sub egida sa a
problemelor geopolitice, interdicţie pe care a menţinut-o până în anul 1964.
Practica geopolitică a continuat să fie masiv utilizată în timpul Războiului Rece de marii actori
internaționali, în primul rând de cele două superputeri.
Cauzele excluderii (anatemizării) geopoliticii:
a)geopolitica germană a servit, în mare parte, ca bază şi instrument de pregătire a
politicii expansioniste a celui de-al III-lea Reich (ex. „spaţiul vital”, „popor fără spaţiu”,
superioritatea rasei ariene etc). Această acuză, generală în primii ani postbelici, trebuie
nuanţată, fondatorul şcolii geopolitice germane, Karl Haushofer, nefiind de acord cu o
parte dintre planurile lui Hitler. De altfel, fiul său, a şi fost ucis ca urmare a participării la
complotul împotriva Führer-ului. În anul 1958 a apărut în Republica Democrată Germană,
sub egida Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă C.C. al P.S.U.G. lucrarea: „ Critica
geopoliticii germane”(autor Günther Heyden). Ea a fost tradusă în următorii doi ani în
toate ţările din „lagărul socialist”. În România a apărut în anul 1960. Teza principală a
lucrării era aceea că geopolitica germană a reprezentat platforma teoretică (ideologică) a
celui de-al III-lea Reich.
Geopolitica germană a cauționat teoretic, într-adevăr, ţelurile expansioniste ale
celui de-al III-lea Reich, dar cum nici filosofia lui Nietzsche sau Heidegger sau muzica lui
Wagner nu poate fi redusă doar la uzajul ideologic, nici aşa geopolitica germană nu poate
 Strânsa legătură a şcolilor de geopolitică japoneză, italiană şi germană cu regimurile totalitare
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a condus la o serioasă criză de imagine a geopoliticii în
perioada imediat postbelică.
b)interesul marilor puteri învingătoare în al Doilea Război Mondial de a elimina orice
comparaţie, orice paralelă între practicile geopolitice ale lui Hitler şi înţelegerile dintre ele care au
fixat configuraţia lumii postbelice (9 octombrie 1944-acordul de procentaj Churchil-Stalin; 6-11
februarie 1945-Conferinţa de la Yalta a liderilor SUA, Marii Britanii şi URSS; iulie-august 1945-
Conferinţa de la Potsdam cu aceeași participanți etc). Înţelegerile dintre marile puteri ale Coaliţiei
Naţiunilor Unite au împărţit Europa într-o „Cortină de Fier”(expresia îi aparţine lui Churchill). Cu alte
cuvinte anatemizarea şi excluderea geopoliticii, prin critica acerbă a celei germane, din câmpul
ştiinţelor sociale a fost o metodă de a trece sub tăcere practicile similare ale învingătorilor din război
cu metodele luiHitler.
c) dorinţa Uniunii Sovietice, una dintre marile puteri învingătoare, de a ascunde înţelegerile
cu Hitler din prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial şi, în special, acordul Ribbentrop-
Molotov 23 august 1939, prin care a fost acaparată Europa de Est. Pactul germano-sovietic a fost un
triumf al geopoliticii asupra ideologiei şi evident, el trebuia să fie uitat. De asemenea, autorităţile
sovietice au dorit să treacă sub tăcere modul cum au fost trasate graniţele dintre republicile unionale
 d) dorinţa de a prezenta „Războiul Rece”, marcat de o confruntarea dintre ele două
super puteri-URSS şi SUA, doar ca una dintre cele două ideologii, fără nici o dimensiune
geopolitică. Acest lucru era adevărat doar parţial. Prin această metodă s-a trecut sub tăcere
comportamentul geopolitic al celor două blocuri antagoniste.
Totuși, studiul geopoliticii nu a dispărut. Dacă studiul geopoliticii a fost blocat, practica
geopolitică a fost utilizată de principalele state ale lumii, la adăpostul altor teorii – teoria
relaţiilor internaţionale, politologia, geografia politică, chiar sociologia.
Pe continentul european este de remarcat Pierre Célérier care a publicat, la jumătatea
deceniului şase, lucrarea Géopolitique et géostrategie readucând, astfel, în actualitate o serie de
teorii şi idei geopolitice din perioada interbelică, în special viziunea lui Mackinder. În această
lucrare, spre exemplu, el împarte lumea oarecum mecanic, în puteri terestre, care sunt
„perturbatoare" şi puteri maritime, mai ataşate ideii de apărare a libertăţii.
Teoreticianul francez a evitat, însă, să se pronunţe asupra unei definiţii a geopoliticii, dar
considera că este necesară studierea relaţiei ce se poate stabili între o situaţie politică şi aria
geografică în care aceasta este circumscrisă. Informaţiile astfel obţinute sunt utile naţiunilor în
fundamentarea deciziilor atât în timp de pace, cât şi pe timp de război.
 În perioada postbelică în America Latină a existat o preocupare mai consistentă pentru
studiul geopoliticii, dar acesta a evoluat, de regulă, în paradigmele școlilor occidentale (franceză,
și germană) De exemplu, începând din anii 50 se introduc în universitățile braziliene cursuri de
geopolitică de inspirație franceză; mediile academice erau apropiate de școala de geopolitică din
Hexagon, în timp ce militarii se orientau spre clasicii germani ai geopoliticii.
În mod tradițional, America Latină era privită de lucrările geopolitice drept un spațiu
marginal, legat fie de puterile maritime (Mahan), fie ca o „pan regiune a SUA” ( Haushofer ). Iar
Kenan, principalul autor al teoriei „indiguirii”, o plasa în cadrul „lumii libere”. Pentru Mackinder,
America Latină făcea parte din „centura exterioară”, având un rol subordonat unei puteri
hegemonice, fie europeană, (cazul Spaniei de odinioară), fie SUA ( în secolul al XX-lea).
Această categorisire nu a fost agreată de specialiștii latino-americani, care au încercat să
valorizeze potențialul geopolitic al regiunii dintr-o perspectivă proprie. În plus, în contextul
confruntării bipolare, mai ales a sfârșitului acesteia, America Latină a devenit un spațiu de
confruntare între cele două superputeri ( Cuba, Nicaragua etc.)
( Detalii la Silviu Neguț, Valeriu Rusu, Geopolitica latino- americană, Meteor Press, București,
2012.)
 Everarso Backheuser (1879-1951) este un precursor al geopoliticii braziliene. Principala
lucrare Geopolitica generală și a Braziliei (1952) El consideră geopolitica drept știința orientată
în armonie cu condițiile geografice, geografia aplicată pe hartă sau politica orientată de către
geografie. Ea trebuie să extragă concluziile cu caracter politic și orientarea științei și acțiunilor
politice.
Un alt gânditor de frunte este Lysias Rodrigues (1896-1957) Principalele lucrări:
Geopolitica Braziliei (1947); Structura geopolitică a Amazoniei. A insistat pe necesitatea
dezvoltării aviației în scopul strângerii legăturilor cu zonele periferice.
Un alt important gânditor brazilian este Golbery do Couto e Silva (1911-1987), militar,
expert în informații strategice, ministru, profesor la Școala Superioară de Război. Lucrarea sa de
referință este Geopolitica Braziliei (1976). El considera Brazilia drept un imperiu vast cu o axă
nord -sud. El a teoretizat două categorii geopolitice- spațiul și poziția. Spațiul geopolitic nu se
confundă cu spațiul fizic, primul fiind interesat și de elementele culturale, etnice, lingvistice,
economice. Cât privește poziția el înțelege facilitățile de acces la coridoarele internaționale de
trafic oceanic și aerian și gradul de dependență a unei țări de comerțul exterior.
 Therezinhei de Castro (1930-2000), profesoară de geopolitică
și geograf. A fost foarte cunoscută și apreciată, contribuțiile sale
vizând geopolitica Americii de sud și a Antarcticii.
În România, studiul geopoliticii a fost total întrerupt, tradiţiile
fiind înlăturate complet. Ea a fost definită ca o ştiinţă reacţionară,
rasistă, iar utilizarea termenului s-a făcut în termeni exclusiv critici.
În 1960 a fost tradusă lucrarea lui G. Heyden, iar, în 1985, N.
Anghel a publicat o lucrare : Geopolitica-de la ideologie la strategie
politică-militară. Este o primă încercare, modestă, însă, de depăşire
de constrângerilor totale de până atunci.
 II Redescoperirea geopoliticii
Revenirea geopoliticii în prim planul dezbaterilor teoretice şi în practica politică
s-a făcut treptat, cu destule precauţii, ceea ce reconfirmă ideea că relansarea unei
discipline este mai grea decât apariţia ei.
În relansarea disciplinei s-a remarcat Franţa, SUA Germania federală. Ca un
paradox, geopolitica a fost relansată în ţările în care geopolitica germană a fost
criticată foarte dur (ex. Franţa). Faptul în sine este plin de semnificaţii deoarece s-a
arătat în acest mod că geopolitica nu este o creaţie artificială sau slujind numai o
anumită orientare politică.
Factorii revenirii (relansării) geopoliticii în actualitate:
- necesităţile practice, întrucât anumite realităţi nu puteau fi explicate
fără instrumentarul acestei discipline.
- confirmarea unor teorii geopolitice sau idei avansate de către
evenimentele postbelice. ( ex. panismele, rimland etc)
 -excluderea, în continuare, a acestei discipline era de natură să aducă
prejudicii înţelegerii unor evenimente, proiectării şi definirii unor strategii de politică
externă coerente. În deceniul opt al secolului al XX-lea au avut loc o serie de evenimente
care au resuscitat interesul pentru geopolitică, paradigma ideologică bipolară fiind
fisurată. S-a simţit, astfel, nevoia unei alte explicaţii. Din rândul acestor exemple reţinem:
- conflictul dintre URSS şi R.P. Chineză; ambele ţări erau socialiste, aveau
acelaşi regim politic, iar confruntarea dintre ele se situa în afara domeniului ideologic,
având raţiuni geopolitice- întâietatea în lumea comunistă și probleme teritoriale.
-1978-1979 conflictul dintre Cambodgia şi Vietnam. Pentru prima dată
un litigiu frontalier şi de drepturi istorice asupra unui teritoriu exceda logica luptei
comunismului internaţional împotriva „imperialismului". Rivalităţile teritoriale, erau,
prin urmare, mai importante decât solidaritatea ideologică. În 1975, Khmerii Roşii au luat
puterea în Cambodgia, noul regim fiind prochinez. În ianuarie 1979, Vietnamul, susţinut
de Uniunea Sovietică, a atacat Cambodgia pentru a prelua sub stăpânire delta fluviului
Mekong. O lună mai târziu, armata chineză a atacat masiv Vietnamul.
 -revoluţia islamică din Iran (1979) şi războiul dintre Iran şi Irak
(1980-1988). Înlăturarea şahului Reza Pahlavi şi luarea puterii de către
fundamentaliştii islamici având în frunte pe ayatolahul Khomeyni a ieşit,
pentru prima dată, după anul 1945, din logica bipolarităţii. A urmat, războiul
dintre Iran şi Irak, obiectul disputei reprezentând Chat el Arab, aflată la
confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat. Irakul dorea să anexeze bogata regiune a
Kurdistanul, regiune iraniană, locuită de arabi; i se mai spune şi Arabistan.
- Statele Unite ale Americii din teama de Iran, revoluţia de aici
fiind antiamericană, a sprijinit Irakul care avea un regim dictatorial,
naţionalist arab. Cât priveşte URSS, deşi aliată cu naţionalismul arab, a
susţinut Iranul, cu un regim clerical. Conflictul Iran-Irak nu a fost determinat
de confruntarea bipolară, ci invers el a determinat o anumită evoluţie a
raporturilor dintre cele două superputeri, SUA şi URSS.
 În Franţa, o contribuţie foarte mare a fost adusă de Yves Lacoste (n. 1929, Fes, Maroc) care, în
ianuarie 1976, când se împlineau 30 de ani de la moartea lui Haushofer şi a soţiei sale, a editat prima
revistă de profil din perioada postbelică „Herodot”, subtitlul fiind „Strategies, géographies et
géopolitique”. Subtitlul a fost schimbat, în 1983, în „Revue de géographies et de géopolitique”.
Lacoste este autor al unor lucrări importante: Questions de la géopolitique”(1988) ( „Întrebările
geopoliticii”); „Dictionnaire de géopolitique (1993)”. Contribuţia sa este axată pe probleme naţionale
şi ale minorităţile.
Specializarea iniţială a lui Lacoste a fost geografia ţărilor subdezvoltate sau a Lumii a Treia.
Tranziţia spre geopolitică a făcut-o într-una dintre primele sale lucrări majore: Geografia
subdezvoltării (1965), în care a analizat fenomenul decolonizării şi proiecta conceptul de stat naţional
în fostele imperii coloniale europene. Tranziţia definitivă a geografului Lacoste spre geopolitică s-a
petrecut odată cu apariţia, în 1976, a studiului său devenit celebru, în care analizează fenomenul
rivalităţii dintre state, ajungând la concluzia că, până la urmă, această rivalitate se rezumă doar la
probleme teritoriale. ( La géographie, ça sert, d'abord, à faire la guerre) El a negat faptul că „tentatia
teritoriului” ar avea doar motivaţii economice (contrar opiniilor adepţilor determinismului economic),
teritoriu, cu timpul, începe să aibă o încărcătură spiritual- -psihologică pentru un popor, devenind un
„simbol al naţiunii”.
 -În anul 1983, Gérard Chalian şi Jean Pierre Rageau au editat Atlas
Stratégique: Géopolitique des rapports de force dans le monde. De
asemenea, Marie-France Garaud a fondat, în 1982, la Paris, Institutul
internaţional de geopolitică, ale cărei lucrări au fost ilustrate de revista
"Geopolitica" („Géopolitique")
-Un alt autor francez care a avut contribuţii în renaşterea
geopoliticii a fost Paul Claval(1932-) Între lucrările importante reţinem:
-Régions, nations, grands espaces. Géographie générale des
ensembles territoriaux, Marie-Thérèse Genin, 1968 ;
-Principes de géographie sociale, 1973 ;
-Espace et pouvoir, PUF, 1978 ;
-Géopolitique et géostrategie (1994), tradusă în româneşte
în anul 2001, de către Editura Corint ; este scrisă împreună cu François
 În 1983, NATO organizează prima conferință postbelică având ca temă
geopolitica.
În SUA, geopolitica revine în forţă în contextul războiului din Vietnam(1964-
1973). O importanţă deosebită are Henry Kissinger, care a utilizat termenul pentru a
sublinia diversitatea tot mai mare în lumea politică, iar abordarea politicii americane
doar prin prisma confruntării bipolare era depăşită. În lucrarea Diplomaţia, un
capitol, 28, este intitulat ”Politica externă ca geopolitică ; diplomaţia triunghiulară a
lui Nixon” Preşedintele Nixan are marele merit de a fi regândit politica americană, el
punând capăt războiului din Vietnam şi restabilind relaţiile cu Republica Populară
Chineză. Aceasta a luat locul Taiwanului în Consiliul de Securitate al ONU.
Un alt cercetător care a contribuit la revitalizarea reflexiei geopolitice a fost
Samuel Cohen. În 1973 el a publicat lucrarea: „Geografie şi Politică într-o lume
divizată" (Geography and Politics în a World Divided), cunoscută şi ca teoria împărţirii
Terrei în două mari regiuni geostrategice şi şase regiuni geopolitice. Cele două regiuni
geostrategice erau, în fond, spaţiile globale, respectiv cel maritim şi cel terestru. Din
spaţiul maritim fac parte America de nord şi Caraibe, Europa şi Maghrebul, America
de sud, Asia de coastă, Africa subsahariană( ultimele trei fiind numite "a patra sferă
 Spaţiul maritim este deschis schimburilor comerciale, iar, de regulă,
statele de aici nu au intrat în conflict, deoarece nu au nimic de împărţit. Spaţiul
terestru este orientat spre el însuşi, iar statele de aici au intrat de multe în
conflict pentru împărţirea puterii. Din spaţiul continental fac parte Rusia,
China, Sahara, Asia de sud etc.
Cohen introduce două concepte interesante; conceptul de shatterbelts şi
gateway. Conceptul de shatterbelts semnifică zonele fragmentate din punct
de vedere politic, situate, de regulă, la interacţiunea dintre cele două spaţii-
maritime şi terestre. Au existat şi există astfel de spaţii. Asia de sud este a fost
într-o asemenea postură, iar acum zona Orientului Mijlociu (Egipt. Iran, Irak,
Israel, Siria, Turcia), zona fiind disputată de puterile maritime şi cele terestre.
Cât priveşte conceptul de gateway el leagă două căi comerciale
importante (maritime), el având un rol integrator între regiuni. Exemple: istmul
pontobaltic, dintre Marea Adriatică şi Marea Mediterană (Adriatică), cea care
leagă cele două Americi; cea care face legătura dintre Marea Mediterană şi
Marea Roşie etc.
 A revenit asupra propriei concepții, printr-o versiune
îmbunătățită în lucrarea: A New Map of Global Geopolitical
Equilibrium – O nouă hartă globală a echilibrului geopolitic
(1982), pentru ca în 1998, definitivând-o, să elaboreze teoria
spațiilor globale, apărută în lucrarea Global Geopolitical
Change in the Post-Cold War Era – Schimbări geopolitice majore
în era post Războiul Rece. El scria că esenţa analizei geopolitice
este de a studia relaţia dintre puterea politică internaţională şi
caracteristicile cadrului geografic.
De asemenea, Colin Gray a publicat (1977) lucrarea:
Geopolitica erei nucleare (Geopolitics of the Nuclear Era) în care
propunea o teorie a relaţiilor internaţionale a epocii Războiului
Rece şi a descurajării nucleare capabilă să ghideze politica
americană. După Grey, geopolitica face parte din ştiinţele
sociale, iar principalul atu este focalizarea atenţiei asupra
factorilor permanenţi. Geopolitica trebuie să înţeleagă relaţia
care se stabileşte între putere, politica internaţională şi cadrul
geografic.
 Regândirea politicii externe americane s-a datorat mai multor
factori :
-superioritatea nucleară americană se diminuase treptat, iar
supremaţia sa economică era concurată de Europa/cei 30 de ani glorioşi
şi de Japonia ; încă nu apăruse China drept competitor global;
-modificările intervenite în lumea a treia (eliminarea imperiilor
coloniale ;
-atracţia comunismului şi sprijinul sovietic, competiţia pentru
resurse etc;
-apariţia unei fisuri adânci între China şi URSS, ceea ce oferea o
posibilitate de a constitui o politică externă mai flexibilă, inclusiv o
regândire a raporturilor cu URSS, marcate atunci de confruntare ;
-prestigiul lui Kissinger a fost benefic pentru revigorarea geopoliticii.
 Hans-Adolf Jacobsen (1925-2016), a publicat, în 1979,
lucrarea: Karl Haushofer. Viaţa şi opera”:
-Volume 1: Life Path 1869–1946 and selected texts
on geopolitics ( Calea vieții 1869–1946 și texte selectate
despre geopolitică );
-Volume 2: Selected correspondence
(Corespondență selectată).
Hans-Adolf Jacobsen este istoric german renumit,
specializat în istoria Germaniei, al Doilea Război
Mondial și în domeniul relațiilor internaționale.
 După al Doilea Război Mondial geopolitică a
cunoscut o perioadă de declin accentuat, ea fiind
înlăturată din sistemul de învățământ, din
cercetare, din limbajul politicienilor, din mass
media.
-Revenirea în actualitate s-a făcut cu
destulă dificultate, treptat și cu destule precauții,
Concluz instrumentarul și metodele sale redevenind
necesare. Revenirea a mai fost posibilă și datorită

ii
trecerii timpului, când lucrurile au început să se
decanteze.
-Geopolitica a depăşit, astfel, în deceniul opt
şi nouă al secolului trecut perioada de ostracizare
la care fusese supusă timp de circa trei decenii.
Asia de sud-est
Europa în
timpul
Războiului
Rece
Orientul Mijlociu
Indochina