REACŢII IMUNITARE IN VIVO

De cele mai multe ori, în special în

procesele infecţioase, reacţiile imunitare au
o finalitate beneficã, având un rol
determinant în eliminarea agenţilor
patogeni. Uneori, dupã contactul cu
antigenele (în special moleculare), activarea
funcţiei imunitare are rol prejudiciant,
defavorabil asupra organismului, deoarece
rãspunsul imun se instituie drept cauzã şi
mecanism pentru producerea diferitelor
maladii (alergii, boli autoimune).

Reacţiile Ag-Ac in vivo, cu

consecinţe defavorabile
pentru organism, fac obiectul
de studiu al unui domeniu
bine conturat, denumit
Imunopatologie.
1) stãrile de hipersensibilitate

3) maladiile autoimune
Diminuarea activitãţii sistemului imunitar, genereazã
o categorie specialã de manifestãri clinice,
cunoscute sub denumirea genericã de
imunodeficienţe. Ele pot fi
înãscute (primare) sau dobândite (secundare).
 CONFLICTUL IMUNITAR IN VIVO.
MALADIILE AUTOIMUNE
În 1900, Ehrlich şi Morgenroth au formulat conceptul horror autotoxicus,
care semnificã faptul cã, în mod normal, organismul îşi tolereazã
propriile componente, pe care le protejeazã faţã de autodistrugerea pe
calea efectorilor rãspunsului imun. Sistemul imunitar este tolerant faţã
de componentele proprii. Starea de toleranţã faţã de self se instaleazã
în cursul dezvoltãrii embrionare. Una din axiomele Imunologiei este cã,
la organismele cu reactivitate imunitarã normalã, nu se produc
anticorpi faţã de constituienţii proprii organismului. Totuşi,
autoanticorpii apar mai ales la persoanele în vârstã: sunt autoanticorpi
anti-hematii sau anti-membranã bazalã glomerularã.
Starea de toleranţã perfectã a sistemului imunitar faţã de componentele
self, este perturbatã în unele situaţii în care se sintetizeazã
autoanticorpi sau se diferenţiazã limfocite autoreactive, care nu mai
recunosc selful. Prin extinderea efectelor sale, starea de
autoreactivitate imunitarã genereazã maladiile autoimune. Maladiile
autoimune, în esenţã, se caracterizeazã prin expansiunea proliferativã
a limfocitelor reactive faţã de componentele self.
Reactivitatea imunitarã faţã de self nu s-a evidenţiat niciodatã ca fiind
factorul iniţiator primar al maladiilor autoimune, chiar dacã self-
reactivitatea a amplificat manifestãrile patologice cu componente
autoimune. Existã maladii cu fenomene autoimune bine exprimate,
 Mecanismele celulare şi moleculare prin care este perturbatã
starea de toleranţã a sistemului imunitar faţã de self, nu se
cunosc, dar faptele de observaţie au condus la urmãtoarele
ipoteze:
Eliberarea antigenului sechestrat. Starea de toleranţã faţã de self se induce
în timpul dezvoltãrii embrionare. Antigenele sechestrate sunt acelea care, prin
localizarea sau prin particularitãţile de vascularizaţie ale unui ţesut, sunt
inaccesibile recunoaşterii de cãtre celulele limfoide, în perioada dezvoltãrii
embrionare. Ele au localizare intracelularã sau sunt delimitate prin bariere
anatomice. In situaţii normale, antigenele sechestrate nu stimuleazã nici starea
de toleranţã şi nici nu induc rãspunsul imun, datoritã absenţei contactului lor cu
limfocitele. Din diferite cauze (traumatisme, intervenţii chirurgicale, procese
infecţioase), antigenele sechestrate se elibereazã şi devin accesibile
limfocitelor, declanşând rãspunsul imun. Un astfel de mecanism patogen s-a
presupus cã este activ în generarea oftalmiei imune şi în aspermia autoimunã a
tubilor seminiferi. Proteinele cristalinului, în cursul intervenţiilor chirurgicale,
dupã traumatismele ce sparg capsula sau dupã afecţiunile care
permeabilizeazã cristaloida, se comportã ca antigene care declanşeazã un
rãspuns imun anti-cristalin. Astfel, pot fi afectate irisul, procesele ciliare,
coroida. Proteinele spermatice, în cazurile de spermostazã, induc sinteza localã
a anticorpilor în structurile epididimului. Anticorpii reacţioneazã cu antigene
acrosomale sau flagelare ale spermatozoizilor şi produc imobilizarea sau chiar
aglutinarea lor, consecinţa fiind sterilitatea autoimunã. Prin acelaşi mecanism,
al eliberãrii antigenului sechestrat, se pot declanşa alte maladii autoimune:
afecţiuni demielinizante ale SNC, tiroidita Hashimoto. Sistemul nervos central şi
tiroida sunt delimitate de bariere anatomice etanşe, care nu permit accesul
efectorilor sistemului imunitar. Dupã traumatisme, intervenţii chirurgicale sau
consecutiv unor infecţii distructive, antigenele specifice acestor ţesuturi, se pot
elibera şi pãtrund în circulaţie. Faţã de ele se poate declanşa rãspunsul imun,
generator al maladiilor demielinizante cu componentã autoimunã şi al tiroiditei
Tiroidita autoimuna
Hashimoto
 Virusurile învelite au un rol important în generarea autoanticorpilor,
deoarece, pe suprafaţa celulelor infectate sunt expuse antigene
virale, care pot sã modifice specificitatea antigenicã a moleculelor
proprii membranei celulare. Virusurile învelite înmuguresc prin
membranele celulei gazdã şi pot încorpora proteine ale membranei
celulare. Virusul este neutralizat de anticorpi, iar complexul imun
este ingerat de macrofag prin intermediul receptorilor pentru Fc.
Odatã cu glicoproteinele virale, pe suprafaţa macrofagului vor fi
expuse şi glicoproteine originare în celula gazdã. Astfel sunt
stimulate limfocitele T faţã de proteinele self.

Transplantul de celule
stem pentru o afectiune Virusul hepatitei B Zone de ficat normal si
hepatica (VHB)
(VHB patologic
 Receptotrii de suprafata ai celulelor Migrarea si maturarea celulelor dendritice (Rc-
dendritice (DC) receptor, FcR-receptor pentru fragmentul Fc al
complementului)

Activarea limfocitului T (TCR-receptor celula Locul celulelor dendritice in sinovita
T; LFA1-antigen asociat functiei leucocitare reumatoida: LT-limfocite T; Mf-macrofag; Fb-
1; MHC-complex majoritar de fibroblast; GM-CSF - factor de stimulare a
histocompatibilitate) coloniilor de granulocite si macrofage; TNF-
alfa-factor de necroza tumorala alfa; TGF-
factor de crestere si transformare.
Interactiunea dintre celulele
dendritice, limfocitele T si limfocitele
B in sinoviala reumatoida; rolul
stimularii Ag-specifice si a
costimularii.
 Supravieţuirea limfocitelor autoreactive. In timus, clonele de limfocite self-reactive
sunt eliminate. In organism, rãmân totuşi clone cu o autoreactivitate medie. Ele nu sunt
agresive faţã de propriile antigene, dar pot deveni foarte reactive, dupã ce s-au activat
sub acţiunea unui antigen exogen. Dupã activare, prolifereazã şi atacã ţesutul self. Dacã
limfocitele supravieţuiesc mai mult decât este necesar, efectul acţiunii lor se extinde.
Mecanismul supravieţuirii limfocitelor activate pare a fi implicat în generarea lupusului
sistemic eritematos şi a artritei reumatoide. Supravieţuirea limfocitelor se datoreazã
producerii unor molecule ce blocheazã ligandul Fas. Astfel, ligandul Fas nu se mai
leagã specific cu receptorul Fas şi transmiterea mesajului morţii în limfocit este blocatã.
  Influenţele hormonale. Numeroase observaţii clinice sugereazã o
corelare directã între dezechilibrele hormonale şi momentul declanşãrii
maladiilor autoimune. Maladiile autoimune sunt mai frecvente la femei,
iar bãrbaţii cu fenomene autoimune au un nivel mai crescut de hormoni
estrogeni. Sarcina se asociazã cu ameliorarea severitãţii maladiilor
autoimune, în special a artritei reumatoide.

 Factorii genetici. Maladiile autoimune tind sã aibã o incidenţã

familialã, ceea ce sugereazã substratul genetic predispozant la maladiile
autoimune.
 MECANISME CELULARE ŞI MOLECULARE
ALE PROGRESIEI MALADIILOR AUTOIMUNE
Indiferent de mecanismul declanşator, maladiile
autoimune se caracterizeazã prin sinteza
autoanticorpilor sau prin generarea limfocitelor T
autoreactive. Leziunile tisulare consecutive acţiunii
efectorilor imunitari, se produc pe una din
urmãtoarele cãi:
 La centrul spectrului se situeazã leziunile care tind sã fie
localizate într-un singur organ, dar autoanticorpii nu au
specificitate de organ. Exemplul tipic este ciroza biliarã
primarã, în care, canaliculele biliare sunt ţinta infiltrãrii cu
celule inflamatorii, dar anticorpii serici, în special anti-
mitocondriali nu au specificitate de organ (nu sunt specifici
faţã de mitocondriile hepatice). De asemenea, în sindromul
Goodpasture, autoanticorpii se fixeazã pe membrana bazalã a
glomerulului renal şi a epiteliului alveolar, producând glome-
rulonefrita cronicã şi hemoragii pulmonare.
Autoanticorpii pot fi specifici faţã de diferite
componente antigenice:
 faţã de molecule ale suprafeţei celulare şi au
rol patologic(ca de exemplu, anticorpii anti-
receptori de hormoni);
 faţã de ţinte extracelulare (molecule
circulante sau ale matricei extracelulare) şi pot
fi agravanţi ai maladiei autoimune;
 faţã de componente intracelulare.
 Autoanticorpii se identificã prin tehnicile de aglutinare
pasivã şi precipitare. Tehnicile de aglutinare utilizeazã
particule de latex sau eritrocite, tapetate cu antigenul
molecular.
 Autoanticorpii antitiroidieni se detecteazã prin
hemaglutinarea pasivã (HAI), adicã antigenul tiroidian este
legat pe suprafaţa eritrocitelor, iar aglutinarea particulelor de
latex tapetate cu imunoglobulinã este cea mai folositã pentru
detectarea factorului reumatoid. Imunofluorescenţa indirectã
este folositã pentru evidenţierea anticorpilor antinucleari.
 Nu toţi pacienţii cu o anumitã dezordine endocrinã
sintetizeazã autoanticorpi. Testul negativ al detectãrii
autoanticorpilor nu exclude maladia autoimunã, iar testul
pozitiv nu are semnificaţia obligatorie a unui diagnostic
pozitiv. Autoanticorpii faţã de celulele insulare pancreatice au
o particularitate ce constã în faptul cã procentajul serurilor
 Schema activari complementului in patologia autoimuna

Endocardita tricuspidiana Noduli Reumatoizii

Panus reumatoid
 Histopathologic
image of focal
lymphoid infiltration
in the minor salivary
gland associated
with Sjögren
syndrome. Lip
biopsy. H & E stain.
stain

Rozete in lupus eritematos sistemic