PUNCTE DE FOC

Ceea ce rezulta din enuntarea datelor seci este ca o cincime din dictionarul cuvintelor de care s-a folosit Bacovia (fenomen aproape neobisnuit) e formata din verbe. El, mai mult decat orice, explica intr-o masura enigma adevaratei rezistente in timp a liricii bacoviene, misterul ca o poezie atat de deprimanta in aparenta, atat de dizolvatoare dupa opinia curenta, in loc sa isi fi pierdut, isi inmulteste prin timp admiratorii si exegetii, care-i adauga interpretari, o colporteaza si nu numai, cateodata se mira de vitalitatea ei. In compozitia sa, poezia lui Bacovia are o structura de beton armat si este nu dizolvatoare, ci tonica, prin energia pe care i-au dat-o si i-o dau vorbele ei. Verbul bacovian cel mai frecvent este verbul a fi, de vreo cinci ori mai numeric decat verbul a plange. I s-au tot comentat lui Bacovia, inainte chiar de jumatatea si a vietii si a operei, ba sinistritatea (G. Calinescu), ba nihilismul intelectual si secretiunile unui organism bolnav (E. Lovinescu), ba fatalul indemn de a exclude mocnit inteligenta (N. Davidescu), ba involutia estetica si talentul declinant (Vladimir Streinu). Bacovia a fost un foarte inteligent poet in fagurii lui de laborator artistic, lucrand cu material incredibil de solide si rezistente. Bacovia construia destramarea cu materii foarte rezistente, oferea dezorganizare cu o savanta organizare, facea foc din apa, timp din spatiu, caldura din frig si lumina din intuneric, zvarlind omenirii o nada curioasa, un altfel de paradis artificial. El este poetul negatiilor de felurite nuante, autorul in literature noastra al intaiului nu ideistic si structural, opera sa comparandu-se cu si comportandu-se ca un repros inextingibil, adresat lumii. Nu trebuie confundat ceea ce a facut el cu ceea ce era el. Practica Bacovia expresionismul avant la lettre? Nu. Asa cum nu se apucase sa practice futurismul, asa cum nu se apucase sa practice dadaismul, si totusi va scrie o astfel de nazdravanie, care nu e paralogica decat in aparenta si nici nu si-a scos cuvintele din palaria hazardului Informativ Bacovia este un scriitor curios. Toate volumele sale se prezinta mizerabil, si inca atat de mizerabil, incat nici nu-I vine cititorului sa le deschida. E si in cititorul de poezie un poet, care cere ca versul sa fie tiparit cu ingrijire deosebita. Abundenta exclamtiilor intalnite in opera sa, a vocativelor ,a imperativelor, ca si formele de dialog provocat, cu fiinte sau cu lucruri, necesitatea peremptorie de a vorbi, de a vorbi cu glas tare, chiar si singur pe strada, de a vorbi fara sir si fara oprire, de a racni chiar, sau de a rade ostentativ, de a perturba indiferenta din jur, avertizand pe indiferent cine ca oricine poate fi si asa, ca el, damnat, acestea provin dintr-o sete de salvare care nu se intampla, provin din disperare, din idea dreptului sau la aparare si la iluzia ca intr-adevar cazul sau tine de o semnificatie, ca el merita sa fie adus la cunostinta lumii, unui public daca se poate cat mai numeros. Poeziile sale, uitilazand adeseori semnale de suspensie, amintesc inscriptiile de demult, roase ici-colo de dintii timpului. Arheologii s-ar trudii in van sa descifreze ceea ce vremea n-a crutat, ceea ce mai indica doar o sugestie de urma, o vama eminiscenta din textile de odinioara care in zadar sau impotrivit agentilor de eroziune. Exprimarea succinta a lui Bacovia, regimul auster aplicat

cuvintelor, preferarea impartirii sau ruperii versului si a introducerii cateorva puncte, sacaitoare uneori, sunt trasaturi caracteristice, prin care se pareaza cu regularitate aparitia excrecentelor parazitare, a filologiei de prisos. Atata severitate a limbajului, ca la Bacovia, nu intalnim in opera nici unui alt poet roman. Expunerea sa comprimata, eliminand enorm din masa de lemn, sau de Marmora, sau de piatra din care va scoate statuia, isi interzic sa ignore conditiile unei pledoarii fara repros, clasice, desi bineinteles - poeziile sale sunt moment lirice, nu lectii de oratorie avocateasca. Niciodata un poet nu va stii cu anticipatie cand si unde si cum se va termina poemul inceput. In schimb, Bacovia stie intotdeauna cum sa-si inceapa un poem. Valery considera ca poti scrie toata viata cu acelasi subiect si cu aceleasi cuvinte. Oare nu asa a procedat Bacovia? Raspuns pe care nici nu mai trebuie sa-l dam. Dar spuneam ca Bacovia avea intotdeauna clara tehnica inceputului, a demararii. Majoritatea poeziilor sale isi asigura initial un cadran meteorologic si apoi lasa ca sa se aglutineze pe fila de calendar a timpului zilei detalii psihice, apeluri, plansete, avertismente sau disocieri intre stariile contradictorii. De la inceput afli, cu regularitate, in ce anotimp esti, cateodata si in ce luna a anului, daca afara cad sau nu precipitatii, intensitatea acestora, mersul vantului, al dezghetului, temperatura aproximativa, starea de puritate a luminii si alte marunte informatii anexe.

SUSPINELE DIN STYX

Obsesia mortii a fost pentru Bacovia o constanta, a tinut de structura sa. El si-a pus problema aceasta inca de adolescent. La 18 ani, isi scria epitaful. Bacovia a trait in alcool, muzica, singuratate, nebunie, plans, autism si moarte. Sigur ca pare un non-sens: a trai in moarte. Si totusi in dialectica poeziei asa ceva nu este absurd. Numai pare, dar nu este. Si nici imposibil. In orice caz, nu cu totul absurd si nu cu totul imposibil. Ideea extinctiunii ramane unul din elementele incorigibile si probante alea psihologiei lui fidel reflectate in arta sa. Fireste ca progresiva acaparare de catre thanatos a constiintei sale, continuul recurs la invocarea mortii nu se va abtine pana la urma de la orice complicitate cu un alt gand: acel al sinuciderii. Poezia bacoviana e plina la tot pasul de adjective ca: agonic, cadaveric, cernit, descompus, devastate, dezolat, fatal, frant, funebru, funerar, ingrozitor, lugubru, mortuar, pierdut, stins, sumbru, supreme, vestejit; de adverbe ca: nicaieri, nimeni, nimic; de verbe ca: a se curma, a se descompune, a se destrama, a disparea, a se gatui, a muri, a se narui, a se pierde, a pierii, a se sfarsi; in fine, de substantive precum: sicriu, cadavru, cimitir, cavou, cioclu, schelet, mormant, moarte, catafalc, racla, repaus, clopot, croncanit, corb, doliu. A scrie despre Bacovia inseamna a scrie despre durere, modestie, injustitie, complexe si obsesii. Pe terenul destinelor dereglate, in abandon, sub vanturi contrariate, implacabile, Bacovia isi incurca identitatile si le incurca si pe ale altora servind deruta ori disprarea. Atunci gandul sinuciderii apare ca de la sine, desi in retortele subconstientului lui cunoscuse o delunga gestatie, un misterios proces de crestere. Absurdul, din care ia fiinta, nu e nici el chiar haos pur, semintele sale fabrica

intr-adevar otrava, dezordine, perplexitate, insa tot seminte sunt si tot le fabrica, sau le contin deci tot cer timp si tot unor legi se supun atat fabricatele cat si semintele. Trairea in absurd poate sa ramana agonie continua, sa evolueze in spectacol ridicol, sa se suspende, sa cunoasca regresiuni, sa conduca la fobii grave, ori la sinuciderii. Poetul e un frenetic si-un prizonier al obsesiilor sumbre. Ele se amplifica, el regreseaza, isi pierde functiile vitale una dupa alta, cum s-ar dezmembra o jucarie ansamblata sub si intr-un continuu lant de presiuni, abondonuri, morti, ca un actor pe enumerate podiumuri, la diferite niveluri, care mereu paraseste cate o scena si cate o parte a costumului, dar mereu ramane imbracat in rani, care nu se mai poate travestii in altceva si nu poate nici recupera ce a lepadat, care mereu incheie cate un rol funest, insa niciodata nu se mai intoarce la cabina lui, in culise, fiindca rolul sau fundamental este sa agonizeze, nu sa moara si gata, iar costumele lui sunt nu ca sa-l acopere ci ca sa-l piarda. El naparleste intr-o moarte neintrerupta. Sfarsitul continuu. Afli in poezia bacoviana suficiente lucruri banale si afli platitudini, surprinzi provincialisme, barbarisme, prescurtari stridente, gasesti formulari atat de comune si neinteresante ca ar putea fi la indemana celui mai oarecare pieton, poti culege din cuprinsul ei perle de stil neglijent, fraze subjurnalistice, insa in ciuda lor, a tuturor acestor minusuri, ba chiar si ignorari ale regulilor gramaticale, a unor dezacorduri, pleonasme, cacafonii, paupertati de limbaj, eclipse de fantezie artistic... In ciuda lor, Bacovia rezista, versurile lui se strecoara ca frigul, ca ploaia, ca tipatul, dau virulent elementelor cu care ele opereaza si pe aceea a propriului lor inconfort, solicita, agaseaza, incalcesc senzatiile, dezgroapa memorii ancestral, preocupa, irita si atrag, angreneaza senzatii de mult retrase in geologiile noastre sufletesti, rastoarna, inverseaza planuri, substituie, zavoresc si o autopropulseaza, divulga, emit si reprima, intr-un cuvant fascineaza. E oportun sa identificam in Bacovia pe unul dintre cel mai importanti, daca nu chiar pe cel mai important poet al nostru prin care s-a riscat vag, dar nu si indescifrabil, tranzitia de la o logica gramaticala catre una ideografica. Moartea lui Bacovia este o moarte de fiecare zi, de fiecare clipa, neincetata, supusa oricui si oricand, confundabila cu descompunerea materiei, care se divulga nesuportandu-se, o moarte impudica pentru ca indiscreta si cinica. Prin autorul ei lumea nu a primit in vizita un pribeag simbolic, pe care l-ar intampina cu obtuzitati fiindca solia lui o depaseste, fiindca mesajul sau intercaleaza distante ori intimidari. Lumea a primit prin el, in audienta, un complexat, un morbid care staruia sa deturneze atentiile catre sindroamele lui, sa obtina complicitatea cat mai larga a aproapelui pentru programul agitatiilor sale de timid, sa forteze interesul fata de o poezie ce rezulta si se obtine direct sau artificial din excitabilitate, crispare, frig moral, eclipsa de anturaj, de initiativa, de dragoste, haos interior, crize, manii, repetitii si monotonie.