Aurora polara

Aurora polar este un fenomen optic ce const ntr-o strlucire intens observat pe cerul nocturn n regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vnt solar n cmpul magnetic terestru. Apare n mod normal n intervalele septembrie-octombrie i martie-aprilie. n emisfera sudic, fenomenul poart numele de aurora austral, dupa James Cook, o referina direct la faptul c apare n sud. Cnd apare n emisfera nordic, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreal. Numele a fost pentru prima dat folosit n 1621 de ctre astronomul francez Pierre Gassendi. El a folosit numele zeiei Aurora, zeia dimineii n mitologia roman i numele grecesc al vnturilor nordice, Boreas. Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat i pe alte planete din sistemul solar, precum Jupiter, Saturn, Marte i Venus. Totodat, fenomenul este de origine natural, dei poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau n laborator. Aurora apare n mod obinuit att ca o strlucire difuz ct i ca o cortin extins n spaiu orizontal. Cteodat se formeaz arcuri care i pot schimba forma permanent. Fiecare cortin este compus dintr-o serie de raze paralele i aliniate pe direcia liniilor de cmp magnetic, sugernd faptul c fenomenul de pe planeta noastr este aliniat cu cmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumii factori poate determina formarea de linii aurore de tonaliti i culori diferite.

Istoric.
Aurora boreal a fascinat omenirea dintotdeauna, iar cercettorii s-au ntrecut n explicaii privind formarea ei. Numele fenomenului auroraa fost pentru prima dat folosit n 1621 de ctre astronomul francez Pierre Gassendi. El a folosit numele zeiei Aurora, zeia dimineii n mitologia roman i numele grecesc al vnturilor nordice, Boreas. Galileo Galilei credea c fenomenul se datoreaz refleciei razelor solare n vaporii care se ridicau din pmnt, iar Rene Descartes a naintat ipoteza c ar fi vorba de reflecii n cristalele de gheaa. Primul care s-a apropiat de adevr a fost Edmond Halley, descoperitorul cometei care-i poart numele i apare pe cer la fiecare 76 de ani.

La sfritul anilor 1600, acesta a facut pentru prima dat legtura ntre aurora boreal i cmpul magnetic al Pmntului. n 1741, Hiorter i Anders Celsius au fost primii care au nregistrat evidene ale controlului magnetic cnd se observau aurorele. Henry Cavendish a calculat n 1768 altitudinea la care apare fenomenul, nsa a fost abia n 1896 cnd prima aurora a fost reprodus n laborator de ctre Kristian Birkeland. Omul de tiina, a crui experimente n camera de vid cu raze de electroni i sfere magnetice au demonstrat c electronii se orientau spre regiunile polare, a propus n 1900 ipoteza conform creia electronii din auror ar proveni din razele solare. Aceast presupunere este problemtic datorit lipsei de dovezi n spaiu, nemaifiind considerat valabila n cercetarea actual. Birkeland a dedus totodat n 1908 orientarea de la est la vest a curenilor magnetici. n deceniul 1950 a fost descoperit emisia de materie a Soarelui, denumit vnt solar, efect care explic, ntre altele, i poziionarea cozii cometei, ntotdeauna opus faa de Soare. Aceast teorie a fost formulat de fizicianul american Newman Parker n 1957, fiind confirmat n anul urmtor de satelitul Explorer I. ncepand de atunci, explorarea spaial a permis augumentarea cunotinelor despre aurorele terestre, i totodat observarea fenomenului pe alte planete, ca Jupiter i Saturn. James Van Allen a invalidat n 1962 teoria potrivit creia aurora constituie excesul centurii de radiaii. El a demonstrat c gradul mare de disipare a energiei aurorei ar seca rapid ntreaga centur de radiaii. Curnd dup aceea s-a constatat c cea mai mare parte a energiei rezida n cationi, n timp ce particulele aurorei sunt aproape ntotdeauna electroni cu energie relativ sczut. n 1972 s-a descoperit faptul c aurorele i curentii magnetici asociati lor produc o puternica emisie de radio de 150 kHz, efect ce poate fi observat doar din spatiu.

Cum se formeaza?
1. Aurora polara terestra e provocata de ciocnirea unor particule incarcate electric (de exemplu electroni) din magnetosfera cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 pana la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosfera determin energizarea acestora din urma. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisa atomului atins, intr-un proces de ionizare, disociere si excitare a particulelor. In timpul ionizarii, electronii se desprind de atom, care incarca energie si determina un efect de ionizare de tip domino in alti atomi. Excitatia rezulta in emisie, ducand atomul in stari instabile, dat fiind ca acestia emit lumina in frecvente specifice cand se stabilizeaza. Daca procesul de stabilizare a oxigenului dureaza pana la o secunda, azotul se stabilizeaza si emite lumina instantaneu. Acest proces, esential in formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce sta la baza ecranului de televizor: electronii ating suprafata de fosfor, alterand nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezulta in emisiunea de lumina. In general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen in straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Cand se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vantul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producand tonalitatea rosu inchis prin

emisiunea de atomi de azot (predominanta) si oxigen. Atomii de oxigen emit tonalitati de culori variate, desi, de cele mai multe ori, se intalnesc rosul sau verdele. Fenomenul poate aparea si ca o luminescenta ultravioleta, violeta sau albastra, datorata atomilor de azot, prima dintre acestea putand fi foarte bine observata din spatiu (dar nu de pe Pamant, pentru ca atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul in raze X, imaginile ilustrand precipitatii de electroni de energie ridicata.

Interactiunea intre moleculele de oxigen si azot, ambele generatoare de tonalitati ale culorii verde, creeaza efectul de linie verde auroral. In acelasi fel, interactiunea dintre acesti atomi poate produce efectul de linie rosie aurorala, desi mai rar si prezent in altitudini mai ridicate. Planeta noastra este atinsa permanent de vanturi solare, fluxuri rarefiate de plasma calda (gaz de electroni liberi si cationi) emise de Soare in toate directiile, ca rezultat al temperaturii inalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea campului magnetic interplanetar aparut intre doua corpuri celeste, determinand conturbarea ionosferei an raspuns la furtuni. Asemenea tulburari afecteaza calitatea comunicatiilor radio sau a sistemelor de navigare, putand afecta astronautii din aceste regiuni, celulele solare ale satelitilor artificiali, indicatia busolelor si actiunea radarelor. Actiunea ionosferei este complexa si dificil de modelat, ingreunand prezicerea fenomenelor de acest tip. Magnetosfera terestra este o regiune din spatiu dominata de camp magnetic. Ea se constituie ca un obstacol in drumul vantului solar, cauzand dispersarea sa pe sensul de intoarcere. Latimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar in timpul noptilor o lunga coad magnetica se extinde pe distante chiar si mai mari. Aurorele sunt incadrate in general in regiuni cu format oval, apropiate polurilor magnetice. Cand activitatea efectului este calma, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putand varia pana la 4 sau 5 mii de kilometri cand vanturile solare se intensifica.

Sursa de energie a aurorelor este data de vanturile solare care circula pe Terra. Atat magnetosfera, cat i vanturile solare pod conduce electricitate. Este cunoscut faptul ca daca doua conductoare electrice legate intr-un circuit electric sunt introduse intr-un camp magnetic, iar unul dintre ele se deplaseaza in jurul celuilalt, in circuit este generat un curent electric. Generatoarele electrice si dinamurile utilizeaza acest principiu, insa conductoarele traditionale pot fi inlocuite de plasme sau chiar alte fluide. In acest context, vanturile solare si magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu miscare relativa, fiind astfel capabile sa genereze curent electric, care produce efect luminos. Cum polurile magnetice si geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, in acelasi fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observatie a aurorelor se gasesc in Canada pentru aurorele boreale si pe insula Tazmania sau in sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe. 2. Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare in straturile superioare ale atmosferei (la 400 km). Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificiala creata in urma testului nuclear american Starfish Prime la 9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului Pacific a fost iluminat de catre aurora pentru mai mult de sapte minute. Acest efect a fost anticipat de omul de stiinta Nicholas Christofilos, care lucrase la alte proiecte referitoare la exploziile nucleare. Potrivit veteranului american Cecil R. Coale, anumite hoteluri din Hawaii au organizat petreceri ale bombei curcubeu pe acoperisurile lor pentru a acompania proiectul Starfish Prime, contrazicand rapoartele oficiale care indicau aurora artificiala ca improbabila. Fenomenul a fost filmat pe Insula Samoa, situata la o distanta de 3 200 Km de insula Johnston, locatia exploziei. Simulari ale efectului in laborator au nceput sa fie produse la finalul secolului XIX de catre omul de stiinta norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizand o camera de vid intr-o sfera, ca electronii erau atrasi de regiunile polare ale sferei. Recent, cercetatorii au reusit sa creeze un efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate redusa pe Terra, emitand raze radio pe cerul nocturn. La fel ca in cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimuland electronii din plasma. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestra erau emise razele de lumina. Acest experiment a adus noi informaii despre efectele ionosferei in comunicatiile prin radio. Atat Jupiter cat si Saturn poseda campuri magnetice mult mai puternice decat cele terestre (Uranus, Neptun si Mercur sunt de asemenea magnetice) si dispun ambele de centuri de radiatii. Efectul de aurora polara a fost observat pe ambele planete, mai clar, cu telescopul Hubble.Aceste efecte de aurora par sa fie provocate de vanturile solare. Pe de alta parte, lunile planetei Jupiter, in special Io, sunt la randul lor surse importante producatoare de aurore. Aurorele sunt formate de curentii electrici din campul magnetic, generati de mecanismul de dinam relativ la miscarile de rotatie a planetei si de translatie a lunii sale. In particular, Io are vulcani activi si o ionosfera, iar curentii sai genereaz emisiunea de unde radio, fenomen studiat din 1955.

Ca si cele terestre, aurorele de pe Saturn creeaza regiuni ovale totale sau partiale in jurul polului magnetic. Pe de alta parte, aurorele produse pe aceasta planeta dureaza de obicei zile, spre deosebire de cele terestre care dureaza abia cateva minute. Evidentele arata ca emisiile de lumina din cadrul fenomenelor de aurora produse pe Saturn sunt datorate participarii emisiilor de atomi de hidrogen. O aurora a fost detectata recent pe Marte de ctre sonda spatiala Mars Express in timpul misiunii sale in 2004, ale carei rezultate au fost publicate anul urmator. Marte detine un camp magnetic mai slab decat cel terestru, iar pana la acel moment se credea ca lipsa unui camp magnetic puternic ar face imposibila aparitia unui asemenea efect. S-a constatat ca sistemul de aurore de pe Marte este similar celui de pe Terra, fiind comparat cu furtunile de slaba si medie intensitate petrecute pe Pamant. Cum planeta se plaseaza intotdeauna cu latura sa diurna spre planeta noastra, observarea efectelor de aurora e posibila doar prin intermediul misiunilor spatiale care sa investigheze partea nocturna a planetei rosii. Venus, care nu poseda un camp magnetic, prezinta de asemenea fenomenul de aurora, prin care particulele atmosferice sunt ionizate in mod direct de catre vanturile solare, fenomen prezent de asemenea pe Pamant.

Prima aurora boreala din 2011- in nordul Norvegiei in primele 2 saptamani

ale anului acesta.