ROLUL sI FUNCIILE PUTERII POLITICE Puterea politica este fenomenul fundamental al structurii politice a societatii, impus de aceasta din

necesitatea conducerii si administrarii rationale a activitatilor sociale, a satisfacerii aspiratiilor si intereselor umane, n contextul unui sistem social aflat n permanenta miscare, schimbare si transformare. n acest scop, puterea politica a creat un sistem de institutii statale si ne-statale, politice si ne-politice cu rolul de a asigura functionalitatea sistemului social. Puterea politica are rolul de a ordona si orienta evolutia sociala n raport cu directiile miscarii sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revolutii, stari de tranzitie, reforme)[1]. Rolul puterii politice n societate este motivat prin mai multe argumente[2]: - respectarea regulilor si legilor necesare pentru dezvoltarea normala a societatii, n conditiile lipsei unei conformitati automate a indivizilor fata de acestea; - orientarea, dirijarea si mentinerea n stare de functionare a societatii pentru ndeplinirea anumitor scopuri de interes general; - mentinerea coeziunii si ordinii n societate, pe fondul competitiei politice ntre indivizi si grupuri sociale care poate genera instabilitate; - pastrarea anumitor proportii si mpiedicarea cresterii peste anumite limite a disimetriilor, n conditiile existentei inegalitatilor economice si injustitiei sociale; - apararea societatii mpotriva unor agresiuni posibile sau desfasurarea de relatii politice, economice, culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societati, n contextul existentei unor raporturi de colaborare, concurenta sau ostilitate ntre acestea. ndeplinirea rolului puterii politice se realizeaza prin mai multe functii. Cele mai importante dintre acestea sunt: 6.1. FUNCIA DE SUVERANITATE FA DE CELELALTE FORME DE PUTERE Cercetatori prestigiosi din domeniile politologiei si sociologiei politice sunt unanim de acord ca suveranitatea constituie una din trasaturile esentiale ale puterii politice. Societatea globala este colectivitate suprem&

545b19f #259;, care nu depinde de nici o alta. Pe cale de consecinta, autoritatea acestei colectivitati este o autoritate suprema, care nu depinde de nici o alta autoritate. n acest sens, puterea politica este puterea suverana. Aceasta functie releva faptul ca puterea politica, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un rol precumpanitor n raport cu celelalte puteri (economica, juridica, militara, tehnica, cultural-stiintifica, religioasa, civila, mass-media etc.) si si impune calitatea speciala n societate fata de acestea. Puterea politica este, deci, instanta suprema n societate, neexistnd o autoritate superioara ei, care sa-i conteste deciziile[3]. n consecinta, detinatorii puterii politice guverneaza societatea, prin intermediul deciziilor lor, fara sa se simta obligati, conform conceptiei lui Jean-William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice")[4], sa se supuna vreuneia din celelalte puteri sociale. Trebuie retinut nsa ca suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia n raport cu celelalte puteri sociale, este circumscrisa legilor, deci limitata constitutional, supusa controlului civic si regulilor democratice. 6.2. FUNCIA DE ASIGURARE A LEGITIMITII Legitimitatea este o functie esentiala a puterii politice, ea relevnd consolidarea si stabilizarea acesteia prin dobndirea unui caracter legal, fie prin aplicarea legilor conform unor proceduri birocratice, prin persuasiune, manipulare, fie prin coercitie. Legitimitatea asigura stabilitatea regimului politic, echilibrul necesar guvernarii, functionalitatea puterii. Puterea poate fi obtinuta si n mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele consacrate n fiecare tip de regim politic. O atare putere este ilegitima, ea instaurndu-se contrar regulilor democratice, constitutionale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii ilegitime este, n consecinta, fragil si instabil. Puterea politica foloseste mijloace variate (instrumente politice) pentru a se legitima (furnizarea de garantii functionale catre celelalte segmente ale societatii politice sau catre cele ale societatii civile sau blocarea tentativelor lor de contestare sau nlaturare a ei) si pentru a asigura, deci, permanenta stabilitatii sale, ntre altele, si pentru ca legitimitatea, nefiind cstigata odata pentru totdeauna, se poate si pierde. Recstigarea legitimitatii, dupa pierderea ei ca urmare a unei perioade de criza, sau reconfirmarea acesteia, la anumite intervale, determinate de cerintele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese complexe n care puterea se implica sistematic si interesat.

6.3. FUNCIA DE INSTITUIRE sI CONSACRARE A AUTORITII Functia de instituire si consacrare a autoritatii aduce n prim plan autoritatea puterii politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca functie a puterii, este influenta, exercitata la nivel social, care se ntemeiaza pe forta argumentelor logice, rationale, acceptate pe aceasta baza de catre celelalte institutii politice si de societatea civila, nsusite si transformate de ele n elemente de comportament. Pentru a dobndi autoritate, dar si pentru a obtine consacrarea acesteia (impunerea si recunoasterea autoritatii), puterea politica trebuie sa se situeze la naltimea asteptarilor sociale. n caz contrar, mai devreme sau mai trziu, se va manifesta o criza de autoritate, care se poate transforma n criza de putere, fatala pentru orice regim politic. 6.4. FUNCIA DE FIXARE CORECT A RELAIEI CONDUCERE-SUPUNERE Puterea se nfaptuieste n contextul relatiei sociale de conduceresupunere, fiecare dintre cei doi termeni (conducatori si condusi) fiind inseparabili de oricare fenomen de putere. Jean-William Lapierre releva, sugestiv, n acest sens, n lucrarea "Eseu asupra fundamentului puterii politice", ca "ntre cei care exercita puterea si ceilalti membri ai grupului se stabileste o relatie specifica, care consta n comunicarea si executarea hotarrilor. Puterea nseamna si capacitatea de a te face ascultat. A comunica o hotarre pentru executare nseamna a conduce. A raspunde acestei comunicari, efectund actiunile cerute prin hotarre, nseamna a te supune"[5]. Orice autoritate si orice ordine sociala se bazeaza pe mbinarea si pe coexistenta conducerii si supunerii. "Nu exista o prima etapa n cursul careia ar fi data conducerea - afirma Julien Freund n lucrarea "Esenta politicului" - si o alta care ar suscita supunerea: raportul de la una la alta nu este de succesiune, ci de coexistenta.De aici rezulta ca orice supunere este supunere fata de vointa cuiva (n mod direct sau indirect)"[6]. Conducerea (dominatia). Max Weber considera dominatia (conducerea[7]) politica ca o mbinare a doua elemente: pe de o parte, legitimitatea, care i asigura stabilitatea, pe de alta parte, autoritatea, care i confera o forma. Fiecare societate "inventeaza" propria sa "formula" de conducere (dominatie) plecnd de la norme, valori si credinte sociale care constituie principalele sale trasaturi culturale. ntr-un sistem al puterii aflat n criza, nedemocratic, fundamentat pe relatii sociale inegalitare, conducerea politica se transforma n dominatie[8],

aceasta din urma realizndu-se, de regula, prin mijloace de forta, violente (constrngere psihologica, violenta fizica etc.). Aparitia dominatiei este favorizata de anumite conditii, ntre care: o anumita structurare si organizare a societatii; situatia privilegiata a unor membri ai societatii n raport cu ceilalti (n mod special, a elitelor si a clasei politice); inegalitatea sociala; distanta sociala fata de putere. n plan politic, dominatia se manifesta prin tendinta de monopolizare a puterii politice si prin atitudini de indiferenta, de superioritate si de aroganta ale unora dintre guvernanti (asa-numita "elita a puterii"[9]) fata de alte categorii sociale. Ei ajung sa domine toate nivelurile si structurile politice (executive, legislative etc.) si sa sfideze prin opulenta, consum ostentativ, viata mondena, privilegii[10]. Dar notiunea de conducere (dominatie) nu presupune doar raporturi de forta initiate de conducator, ci introduce si punctul de vedere al celui condus (supus, dominat) si capacitatea sa de a negocia cu conducatorul (dominatorul). De aceea, Max Weber arata ("Economie si societate") ca dominatia (Herrschaft) ".semnifica sansa de a gasi persoane determinabile (influentabile - n.n.), gata sa se supuna unui ordin cu continut determinat.Orice raport veritabil de damnare[11] comporta un interes exterior sau interior, caruia trebuie sa i te supui"[12]. Supunerea (subordonarea). Supunerea, respectiv realizarea de catre cei condusi (supusi) a deciziilor transmise de conducatori, are o nsemnatate deosebita n cunoasterea naturii puterii politice. A asculta de cineva nseamna a te supune relatiei inegalitare de dominatie. Julien Freund releva ca motivatia supunerii este extrem de variabila, avnd n vedere caracterul ei istoric (dependenta de specificitatea diferitelor epoci istorice) si influentele venite din planurile social, psihologic, moral etc.. Astfel, supunerea poate rezulta din cauze diferite care furnizeaza o baza multipla puterii (constrngerea, frica, manipularea, grija pentru protectie, utilitatea, respectarea traditiei, a legalitatii, cultura, ideologia, obisnuinta supunerii fata de putere, credinta n suveranitatea acesteia, identificarea cu vointa persoanei charismatice, ncrederea supusilor ca puterea serveste binelui comun)[13]. Ascultarea pe care o implica supunerea nu trebuie nteleasa neaparat ca efect al fortei concrete, ca aservire totala, ci, mai ales, ca respectare a unei discipline necesare fara de care ar fi inexistenta coeziunea colectivitatii si chiar libertatea de critica si-ar pierde orice semnificatie. Puterea cumuleaza toate cele trei proprietati sigure forta,legitimitatea (reiesita din caracterul sau suveran) si credinta n binele comun realizat de putere - care justifica supunerea.

Este de relevat faptul ca n regimurile reactionare si decadente supunerea de catre subiect a obiectului puterii politice, realizata prin metode neviolente, este nlocuita cu subordonarea acestuia, obtinuta exclusiv prin mijloace violente. * Trebuie mentionat ca raportul dintre conducere-supunere este mediat, pe de o parte de autoritatea,competenta, prestigiul, caracterul legitim sau forta puterii si, pe de alta parte, de adeziunea, consensul sau acceptarea celor care i se supun. Toti acesti factori sunt conditionati pentru ambele parti (conducatori si condusi) de nivelul de dezvoltare a constiintei politice, de gradul de organizare politica si de maturitate a manifestarilor politice.

6.5. FUNCIA PROGRAMATIC (DECIZIONAL) Aceasta functie consta n elaborarea unor programe, a liniilor directoare, n care elementul esential l constituie decizia politica[14], n conformitate cu care trebuie sa se actioneze. Decizia politica are legatura cu valorile politice ale unei anume societati, izvornd din ele si preciznd scopurile acelei societati n ansamblul sau. Efectele deciziei politice iradiaza n toate domeniile vietii sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural-spiritual. Procesul luarii deciziilor include formularea, promulgarea si aplicarea liniei politice. Deciziile politice angajeaza aspectele fundamentale ale societatii n cauza, avnd legatura cu viitorul sau si determinndu-i evolutia. Georges Burdeau a relevat, astfel ("Tratat de stiinta politica"), ca deciziile majore sau macro-deciziile politice ".angajeaza colectivitatile ntrun mod ireversibil, trasndu-le sarcini a caror realizare le afecteaza n ntregime"[15]. Prin efectele lor, deciziile politice pot determina succesul, cu conditia sa fie luate n mod corespunzator. n situatiile n care blocheaza evolutia proceselor si fenomenelor sociale, deciziile politice pot conduce si la insucces. Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivitatilor umane, este unul din atributele majore ale puterii. Acestea dau reperele calitatii actului de conducere si ale contributiei sale la activitatea sistemului politic. Prin pozitia centrala a grupului conducator n mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele lund, de

regula, forma legilor, decretelor, hotarrilor si fiind ntarite de forta publica. Cu ct programele de actiune sau deciziile luate concorda cu cerintele generale ale progresului social si si subsumeaza acestora metodele si mijloacele de punere n aplicare, cu att mai mult puterea cstiga n credibilitate si autoritate.

6.6. FUNCIA DE ORGANIZARE sI CONDUCERE A SOCIETII Functia organizatorica consta n capacitatea puterii de a stabili formele de organizare cele mai adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra carora si exercita influenta, de a directiona institutiile si relatiile reciproce dintre acestea pentru a actiona n conformitate cu obiectivul de conducere a societatii. Toate societatile, cu att mai mult cea umana, au nevoie de a fi orientate spre realizarea scopurilor pentru care s-au format si exista. Din aceasta perspectiva, puterea politica are si rolul de a dirija (conduce) si mentine n stare de functionare societatea. 6.7. FUNCIA IDEOLOGIC[16] Prin intermediul acestei functii, puterea politica se preocupa sa formeze, sa educe oamenii n spiritul valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea provine si care urmaresc sa influenteze, sa directioneze actiunea sociala spre realizarea valorilor dorite de ele. Puterea politica ncearca, prin exercitarea functiei mentionate, sa convinga restul societatii sa accepte viziunea sa despre perspectivele societatii, ca si dorinta de a conduce societatea ntr-o anumita directie, sa obtina adeziunea acesteia fata de deciziile pe care ea le adopta. 6.8. FUNCIA COERCITIV Aceasta functie are ca rol constrngerea, prin diferite mijloace si metode, a indivizilor pentru a-i determina sa respecte si sa actioneze functie de anumite reguli si legi fata de care nu manifesta o conformitate automata sau, dupa caz, reprimarea mpotrivirii celor care se opun transpunerii n practica a acestora. Functia coercitiva a puterii politice este indisolubil legata de legitimitatea acesteia, ntruct numai puterea politica legitima poate crea autoritati care sa impuna ndreptatit sanctiuni pentru cei ce se abat de la lege, de la regulile sociale acceptate. 6.9. FUNCIA DE CONTROL POLITIC AL SOCIETII

Controlul politic reprezinta o functie fundamentala a puterii si totodata cea mai complexa, care le subordoneaza pe toate celelalte. Aceasta functie se realizeaza prin utilizarea ntregului ansamblu de resurse (procedee si mijloace economice, politice, ideologice si morale) de care dispune puterea, cu scopul de a regla dinamica mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea si functionarea acestuia, n concordanta cu valorile si interesele fortelor sociale pe care le reprezinta. Functia de control politic nu vizeaza doar verificarea conformitatii actiunilor sociale cu vointa puterii, ci si urmarirea modului n care deciziile politice sunt respectate si a ndeplinirii masurilor ce se impun, n conformitate cu prevederile legale. Ca instanta suprema ce garanteaza obligativitatea deciziilor fundamentale de care depinde evolutia sociala, puterea are si rolul de a controla modul de punere a lor n aplicare si eficienta rezultatelor acestui proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coercitiei arbitrare, ci mijlocul prin care statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie sa urmareasca, obligatoriu, toate fazele deciziei politice[17]. Controlul exercitat de putere este n strnsa corelatie cu legitimitatea acesteia. Metodele si mijloacele de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a democratiei, dar si de echilibrul care exista ntre controlul exercitat de putere asupra societatii si controlul pe care societatea civila l are asupra puterii. Cnd ntre valorile pe care le promoveaza puterea si interesele societatii civile se manifesta diferente semnificative, se produce o scadere a nivelului activitatii sociale, care se repercuteaza negativ asupra capacitatii de control din partea puterii si a eficientei controlului. n functie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestarii fata de valorile promovate de putere, dar si de metodele prin care se realizeaza, controlul exercitat de putere poate fi eficient sau ineficient (slab)[18]. n contextul mentionat, este semnificativ faptul ca regimurile totalitare au ncercat sa realizeze un control total asupra societatii, mai ales din dorinta de a cunoaste si de a neutraliza orice forma de opozitie, care ar fi putut periclita ndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ recenta a regimurilor comuniste sta marturie n acest sens: mijloacele variate la care a apelat puterea, de la represiunea propriu-zisa la sadirea unei iluzorii ncrederi n viabilitatea obiectivelor urmarite, nu si-au atins, pna la urma, rezultatul scontat. Strategia "controlului total" nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistenta tot mai generalizata a societatii civile, fiind unul advers, care a atacat nsesi fundamentele totalitarismului[19] si a contribuit din plin la nlaturarea sa.

6.10. FUNCIA DE PREGTIRE A SPECIALIsTILOR PENTRU ORGANIZAREA VIEII SOCIALE Prin aceasta functie, puterea politica actioneaza, prin metode si mijloace specifice, pentru crearea unui corp de cadre (specialisti) care sa se ocupe de organizarea vietii sociale, n conformitate cu vointa puterii politice, si care sa se implice cu precadere n exercitarea actului guvernarii[20]. 6.11. FUNCIA DE MENINERE A STABILITII, COEZIUNII, ECHILIBRULUI sI ORDINII N SOCIETATE

Competitia politica, dar si cea economica (care creeaza inegalitati pe plan economic si injustitie sociala) ntre indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context n care puterea este mijlocul de a mentine coeziunea societatii, ordinea stabilita, de a pastra anumite proportii si a mpiedica cresterea peste anumite limite a disimetriilor. Sarcina puterii nu este de a face sa dispara inegalitatile, ci de a actiona astfel nct ele sa devina suportabile, deci acceptabile. Georges Balandier arata, foarte sugestiv ("Antropologie politica"), n acest sens, ca "Proprie oricarei societati, ea (puterea - n.n.) are functia de a o apara contra propriilor sale slabiciuni si imperfectiuni.Rezulta, pentru societate, din necesitatea de a lupta contra entropiei [21], care ameninta cu dezordinea"[22]. 6.12. FUNCIA DE SPRIJINIRE PRIORITAR A UNUI ANUME GRUP SOCIAL Puterea este, n fapt, si un raport de confruntare dintre fortele structurii grupale a societatii. Este semnificativ faptul ca fiecarei perioade istorice i-au corespuns anumite grupuri sociale, a caror confruntare sau acord au dat continutul activitatii puterii. Puterea s-a exercitat n societate doar de catre un singur sau de unele grupuri sociale, politice, culturale, ideologice, profesionale etc. ale carui (caror) pozitii, interese ea le-a reprezentat. Puterea sprijina sau se ntemeiaza pe pozitia unui anume grup, ce variaza istoric ca importanta sociala si pe care l plaseaza n pozitia de posesor al puterii si de executant al deciziilor strategice majore[23].

6.13. FUNCIA DE PROMOVARE, PE PLAN EXTERN, DE RELAII RECIPROC AVANTAJOASE SAU DE APRARE A RII MPOTRIVA UNEI AGRESIUNI POSIBILE Exercitarea acestei functii se ntemeiaza pe relatiile pe care fiecare societate le are cu alte societati, prietene sau ostile. n acest caz, puterea politica actioneaza n directia apararii statului fata de orice posibila agresiune, dar si pentru a desfasura, pe plan extern, relatii politice, economice, culturale reciproc avantajoase. * ntruct puterea se exercita ntr-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii, organizatii, asociatii, functiile puterii sunt ndeplinite ntr-un mod specific, de fiecare organism n parte. n concluzie, se poate afirma ca functiile constituie forma cea mai vie, cea mai pregnanta de manifestare a puterii politice. n viata sociala, puterea politica se obiectiveaza, n primul rnd, prin existenta si activitatea statului, dar si prin alte institutii politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de presiune, institutii cu caracter nepolitic ale societatii civile etc.). RECOMANDRI BIBLIOGRAFICE CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998. DRGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003. LEPDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000. MGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979. Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997. TMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

VLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997. ZAMFIR, Catalin; VLSCEANU, Lazar (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura "Babel", Bucuresti, 1998.