ELEMENTE DE SIMULARE NUMERICA IN MATLAB

Curs 1

1. NOTIUNI DE BAZA 1.1. Numere reale si complexe. Intrucat multimea R a numerelor reale este innita, iar orice calculator are resurse nite, multimea R este reprezentata printr-o submultime nita F de numere reale. Aceste numere, elemente ale submultimii F se numesc numere in virgula mobila. Orice numar real x este in principiu trunchiat de calculator, dand nastere unui nou numar (numit numar cu virgula mobila) care aproximeaza pe x in engleza: oating point number. In Matlab reprezentarea interna a numerelor este realizata cu 16 cifre zecimale. Modalitatea de asare a numerelor poate schimbata cu ajutorul comenzii format. De exemplu:
2

 1/7 ans = 0.1429 format long 1/7 ans = 0.14285714285714 format short; 1/7 ans = 0.1429 format short e; 1/7
3

ans = 1.4286e-001 format long e; 1/7 ans = 1.428571428571429e-001 Folosirea numerelor cu virgula mobila duce in unele cazuri la acumularea unor erori de rotunjire semnicative si de aceea rezultatele oferite de calculator trebuie, pe cat este posibil, supuse analizei si vericarii.

Multimea numerelor complexe C cuprinde numerele de forma z = x+iy. In Matlab variabilele i si j noteaza unitatea imaginara (daca nu se atribuie lui i sau j alte valori). Pentru a introduce un numar complex se scrie simplu z = x+iy, sau se da comanda complex(x,y). In reprezentarea trigonometrica a unui numar complex z = ei = (cos + i sin ) avem ca este modulul lui z care se scrie abs(z), iar este unghiul care se noteaza angle(z). Reprezentarea graca a unui numar complex poate facuta cu comanda graca compass(z). De exemplu z=3+i*3; compass(z)
5

90 5 120 4 3 150 2 1 30 60

180

210

330

240
6

300 270

Partea reala, partea imaginara si conjugatul unui numar complex z se obtin prin comenzile: real(z) , imag(z) , conj(z). In Matlab toate operatiile se fac considerandu-se implicit ca numerele sunt complexe. De aceea, daca vom calcula radacina cubica a numarului -5, vom obtine rezultatul: (-5)(1/3) ans = 0.8550 + 1.4809i Se ia radacina complexa pentru care unghiul este cel mai mic, adica punctul z2 din gura.

1.3 Matrices Im(z) z2 z3

3

Re(z)

z1
8

1.2. Matrice si vectori In Matlab se lucreaza foarte usor cu matrice. Ele se introduc astfel A=[1,2,3 ; 4,5,6] sau A=[1 2 3 ; 4 5 6] Matrice speciale: ones(m,n) , zeros(m,n), eye(m,n). Operatii: A+B , A*B , A, A.*B , A.3 , .... Alte comenzi: size(A), inv(A) , det(A) .
9

Vectorii sunt matrice care au o singura linie sau o singura coloana. Daca se da un vector v, atunci comanda diag(v) produce o matrice diagonala cu elementele lui v pe diagonala principala. Mai general, prin comanda diag(v,m) se creaza matricea cu elementele lui v pe supra-diagonala sau sub-diagonala numerotata cu m. Prin comenzile tril(A) si triu(A) se pot extrage matricea triunghiulara inferioara, respectiv superioara, din matricea A de dimensiune n. Mai general, putem folosi tril(A,m) si triu(A,m) unde m este un numar intreg intre -n si n. Daca w si v sunt doi vectori coloana, produsul lor scalar se poate calcula prin expresia w*v. Norma vectorului este data de comanda norm(v).
10

1.3. Functii reale Consideram o functie reala oarecare f denita pe intervalul (a, b). Sa vedem cum putem sa-i determinam comportarea, sa gasim zerourile sale si sa calculam derivata si integrala ei. Comanda fplot( fun, lims) traseaza gracul functiei fun (care este data ca un sir de caractere) pe intervalul (lims(1), lims(2)). De exemplu, pentru a trasa gracul functiei f (x) = 1/(1 + x2) pe intervalul (5, 5), putem scrie: fun=1/(1+x2); lims=[-5,5]; fplot(fun, lims); sau mai scurt fplot(1/(1+x2), [-5,5]);
11

0.9

0.8

0.7

0.6

0.5

0.4

0.3

0.2

0.1

12

0 5

Gracul este obtinut prin calcularea functiei intr-un numar de abscise x (ne-echidistante) si reproduce gracul adevarat al lui f cu o toleranta de 0.2% . Pentru a imbunatati acuratetea gracului, putem folosi comanda fplot(fun, lims, tol, n, LineSpec, P1, P2,...) unde tol indica toleranta dorita, parametrul n stabileste ca gracul va trasat prin cel putin n+1 puncte exacte (x, f (x)), iar LineSpec indica tipul de linie folosita pentru trasare (intrerupta - -, punctata : etc.). Parametrii P1, P2,... pot trecuti direct functiei fun. Daca in locul variabilelor tol, n, LineSpec se pune matricea vida ([ ]), atunci sunt utilizate valorile standard predenite in Matlab.
13

Pentru a calcula valoarea unei functii fun intr-un punct x, putem folosi comanda y=eval(fun), dupa ce am initializat in prealabil variabila x. Observatii: 1. Atat x cat si y pot vectori ! 2. Cand folosim comanda eval , argumentul functiei fun trebuie sa aiba neaparat numele x. Daca argumentul functiei are un alt nume decat x, se poate folosi o alta comanda si anume feval. fun=1./(1+x.2); x=[2,5,6]; y=eval(fun) y = 0.2000 0.0385 0.0270 Uneori este util sa denim functii care sa poata avea un numar variabil de argumente. In aceste situatii se foloseste variabila varargin , care contine argumentele optionale ale functiei.
14

1.3.1. Zerourile unei functii Ne intereseaza zerourile unei functii reale f , adica solutiile ale ecuatiei f () = 0. Daca f () = 0, atunci solutia se numeste simpla, iar in caz contrar ea este multipla. Din gracul unei functii ne putem da seama (cu o anumita precizie) care sunt zerourile sale reale. In general, problema calcularii zerourilor functiilor reale este dicila. Nu se poate preciza a priori nici macar numarul zerourilor unei functii. Chiar si in cazul polinoamelor de grad 5, nu se cunoaste o formula explicita pentru determinarea radacinilor sale. Pentru a calcula un zero al functiei fun , in vecinatatea unei valori date x0 (reala sau complexa), Matlab ne pune la dispozitie
15

comanda fzero(fun, x0) . Ca rezultat obtinem o valoare aproximativa a solutiei cautate si, de asemenea, intervalul in care s-a efectuat cautarea. Alternativ, putem folosi forma fzero(fun, [x0 x1]), prin care se cauta solutia in intervalul [x0, x1], cu conditia ca functia sa isi schimbe semnul intre x0 si x1. Luam ca exemplu functia f (x) = x2 1 + ex. Din grac ne dam seama ca are 2 zerouri in (-1,1). Pentru a le calcula putem scrie fun=x2-1+exp(x); lims=[-2,2]; fplot(fun, lims); grid on fzero(fun, 1) Zero found in the interval: [-0.28, 1.9051]. ans = 5.4422e-018 %Aproximare a lui 0
16

12

10

17

2 2

1.5

0.5

0.5

1.5

 fzero(fun, -1) Zero found in the interval: [-0.68, -1.2263]. ans = -0.7146 sau, alternativ, fzero(fun, [-0.5 1]) Zero found in the interval: [-0.5, 1]. ans = 5.5265e-017 fzero(fun, [-1 -0.5]) Zero found in the interval: [-1, -0.5]. ans = -0.7146

%Aproximare a lui 0

18

1.3.2. Functii polinomiale Functiile polinomiale sunt de forma p(x) = anxn + an1xn1 + ... + a1x + a0, ak R, an = 0.

Pentru lucrul cu functiile polinomiale exista un toolbox special in Matlab, numit polyfun. Comanda polyval se poate utiliza pentru a calcula valoarea unei functii polinomiale intr-unul sau mai multe puncte. y=polyval(p,x) unde vectorul p contine coecientii polinomului in ordinea [an , ..., a1, a0], iar x este un vector de abscise. Exemplu. Calculam valorile lui p(x) = x7 + 3x2 1 in punctele echidistante xk = 1 + k 0.25 pentru k = 0, 1, ...8.
19

 p=[1 0 0 0 0 3 0 -1]; x=-1:0.25:1; y=polyval(p,x) y = 1.0000 0.5540 -0.2578 -0.8126 -1.0000 -0.8124 -0.2422 0.8210 3.0000 Amintim ca zerourile unei functii polinomiale se mai numesc si radacinile polinomului. Pentru a calcula radacinile unui polinom putem folosi comanda roots(p). Exemplu. Radacinile polinomului p(x) = x3 6x2 + 11x 6 sunt p=[1 -6 11 -6]; roots(p) ans = 3.0000 2.0000 1.0000 Pentru a calcula produsul a doua polinoame P1 si P2 se foloseste comanda p=conv(p1,p2), iar pentru a imparti polinomul P1
20

la polinomul P2 se scrie [q,r]=deconv(p1,p2). Aici p1 si p2 sunt vectorii coecientilor polinoamelor P1 si P2, iar p reprezinta produsul polinoamelor, q si r reprezinta polinomele cat si rest. Exemplu. Fie polinoamele P1(x) = x4 1 , P2(x) = x3 1. p1=[1 0 0 0 -1]; p2=[1 0 0 -1]; p=conv(p1,p2) p = 1 0 0 -1 -1 0 0 1 [q,r]=deconv(p1,p2) q = 1 0 r = 0 0 0 1 -1 Deci produsul este P (x) = x7 x4 x3 + 1, catul este Q(x) = x si restul R(x) = x 1. Prin integrarea sau derivarea unui polinom se obtin tot polinoame. Coecientii acestor polinoame se obtin prin comenzile polyint(p) (calculeaza primitiva care se anuleaza in x = 0) si respectiv polyder(p).
21

1.3.3. Derivarea si integrarea functiilor Ne intereseaza calcularea derivatei si a integralei nedenite (primitiva) ale functiilor reale. Amintim ca orice functie f (x) de clasa C n+1 intr-o vecinatate a unui punct x0 poate aproximata pe aceasta vecinatate cu polinomul Taylor de grad n in punctul x0 , care este denit de: Tn(x) = f (x0) + (x x0)f (x0) + ... + 1 (x x0)nf (n)(x0). n!

Toolbox-ul symbolic din Matlab ne pune la dispozitie comenzile di , int si taylor pentru a obtine expresia analitica a derivatei, a primitivei si respectiv a polinomului Taylor pentru o functie data. Astfel, dupa ce am denit sirul de caractere f pentru functia asupra careia vrem sa operam, atunci di(f,n) ne da derivata de
22

ordin n . Comanda int(f) returneaza integrala nedenita, iar taylor(f,x,n+1) ne da polinomul Taylor de grad n intr-o vecinatate a lui x0 = 0. Variabila x trebuie declarata ca variabila simbolica prin comanda syms x. Putem face calcule fara a preciza valoarea lui x. Exemplu. Fie functia f (x) = (x2 + 2x + 2)/(x2 1). f=(x2+2*x+2)/(x2-1); syms x di(f) (2*x+2)/(x2-1)-2*(x2+2*x+2)/(x2-1)2*x int(f) x+5/2*log(x-1)-1/2*log(x+1) taylor(f,x,6) -2-2*x-3*x2-2*x3-3*x4-2*x5
23

Comanda funtool prezinta o interfata deosebit de utila pentru manevrarea cu usurinta a functiilor simbolice arbitrare (v. g.). funtool Functiile pot introduse si prin comanda inline, cu sintaxa: g=inline(expr, arg1,arg2,...,argn) unde expr este un sir de caractere care contine expresia functiei g, ce depinde de arg1, arg2,..., argn. Calculul valorilor functiei intr-o multime de puncte se face folosind comanda feval. Exemplu: g=inline(sin(r), r); z=[0 1 pi/2]; y=feval(g,z) y = 0 0.8415 1.0000

24

25

1.4. Tipuri de erori In simularea numerica si calculul stiintic erorile sunt inevitabile. Ele apar inca de la modul de reprezentare a numerelor reale in calculator. Nu trebuie incercat sa eliminam erorile, ci sa m capabili sa controlam efectul lor. Erorile apar la mai multe niveluri atunci cand incercam sa rezolvam o problema concreta, zica (PP). Mai intai, putem vorbi despre o eroare care apare atunci cand incercam sa descriem o realitate zica printr-un anumit model matematic. Daca notam cu xph solutia problemei zice si cu x solutia problemei matematice, atunci eroarea de modelare em este data de diferenta dintre xph si x. Existenta si marimea unor astfel de erori va restrange aria de aplicabilitate a diferitelor modele matematice.
26

Astfel, pentru a mentine eroarea em mica trebuie sa alegem un model matematic cat mai adecvat. In al doilea rand, atunci cand incercam sa rezolvam problema matematica (MP), observam ca in general solutia nu poate gasita in forma explicita. De aceea se apeleaza la metode numerice de rezolvare, prin care se obtin solutii aproximative. Astfel, se introduce o problema numerica (NP) a carei solutie xn difera de solutia x a problemei matematice printr-o eroare et , numita si eroare de trunchiere. Rezolvarea problemelor numerice cu ajutorul calculatorului folosind diversi algoritmi va introduce erori suplimentare (erorile de rotunjire, de exemplu), pe care le vom nota ea . In urma intregului proces numeric se obtine solutia aproximativa x. Suma dintre erorile et si ea reprezinta eroarea computationala ec , pe care dorim sa o estimam (v. gura).
27

xph em PP
T

x (t)dt ec

MP

x=
0

NP et xn =
k
28

ea (tk )k

Eroarea computationala absoluta este diferenta dintre solutia exacta x si solutia numerica aproximativa x, adica: eabs = |x x| , c iar eroarea computationala relativa este (pentru x = 0) erel = |x x|/|x| , c unde | | noteaza modulul sau o alta masura a marimii, depinzand de semnicatia lui x. Procesul numeric este in general o aproximare a modelului matematic obtinut ca o functie de un parametru de discretizare, care va notat cu h (h > 0). Daca, atunci cand h 0, solutia numerica tinde la solutia matematica exacta, procesul numeric se numeste convergent.
29

De exemplu, atunci cand aproximam o integrala prin sumele Darboux, parametrul de discretizare h este lungimea subintervalelor de divizare. Daca eroarea computationala (absoluta sau relativa) se exprima ca o functie de h in forma ec = C hp , unde C este independent de h, iar p > 0, atunci spunem ca metoda numerica este convergenta de ordin p. Pentru a pune in evidenta ordinul de convergenta al unei metode numerice, de multe ori se folosesc grace care reprezinta eroarea computationala ca o functie de h, pe o scala logaritmica. Aceasta inseamna ca pe axa absciselor se masoara log(h), iar pe axa
30

ordonatelor log(ec). Motivul acestei reprezentari logaritmice este simplu: ec = C hp log(ec) = log(C) + p log(h)

si deci ordinul de convergenta h va dat de panta dreptei log(ec). In Matlab se obtin foarte usor gracele in scala logaritmica, folosind comanda loglog(x,y) , unde x si y sunt vectorii ce contin abscisele si ordonatele punctelor (v. gura). De fapt, eroarea computationala nu este o marime care sa poata calculata, intrucat ea insasi depinde de solutia problemei, care este necunoscuta. Din acest motiv, este necesar sa se introduca marimi calculabile ce pot folosite la estimarea erorii computationale, asa-numitii estimatori de eroare.
31

10

10

1
10
6

10

2
10
10

10
32

12

10

10

10

10

10

1.5. Costuri computationale In general, o problema este rezolvata de calculator printr-un algoritm, care implica un numar nit de pasi. Costul computational al unui algoritm este dat de numarul de operatii in virgula mobila (oatingpoint operations) care sunt necesare pentru executia algoritmului. Cunoasterea exacta a numarului de operatii necesare pentru un anumit algoritm nu este insa esentiala. Este important sa se stie ordinul de marime al numarului de operatii, ca functie de un parametru d ce este legat de dimensiunea problemei. Se spune ca un algoritm are o complexitate constanta daca el necesita un numar de operatii ce nu depinde de d, adica O(1) operatii. Algoritmul are o complexitate liniara daca necesita O(d)
33

operatii, si mai general are o complexitate polinomiala daca necesita O(dm) operatii, unde m este un intreg pozitiv. Unii algoritmi pot avea complexitate exponentiala (O(cd) operatii), sau chiar complexitate factoriala (O(d !) operatii). (Reamintim ca n = O(dm ) inseamna: n se comporta ca C dm, pentru d sucient de mare). Exemple. Algoritmul de calcul al produsului a doua matrice patratice de ordin n (folosind denitia produsului) are o complexitate de ordin O(n3) operatii. Calcului determinantului unei matrice patratice de ordin n dupa un algoritm ce foloseste formula recursiva a lui Laplace (dezvoltarea dupa o linie) are o complexitate de O(n !).

34

Numarul de operatii nu este singurul parametru important in analizarea unui algoritm. Un alt factor important este dat de timpul necesar de accesare a memoriei calculatorului. Acest factor depinde de maniera in care a fost scris algoritmul pentru calculator. Astfel, un indicator al performantei unui algoritm este timpul CPU (central processing unit), care poate obtinut prin comanda Matlab cputime. t=cputime; ...(operatii algoritm)... ; cputime-t Timpul total care s-a scurs pentru rularea unui program poate obtinut prin comanda etime. Exemplu: t0 = clock; ... operatii...; etime(clock,t0)

35

1.6. Programare in Matlab Matlab pune la dispozitie si un limbaj special, in care utilizatorul poate scrie noi programe. Acest limbaj contine instructiuni standard, cum ar instructiunile conditionale sau ciclurile (loops). Instructiunea conditionala ifelseifelse are forma generala: if conditie(1) operatie(1) elseif conditie(2) operatie(2) ...... else operatie(n) end
36

In Matlab exista doua tipuri de cicluri repetitive (loops): cel care utilizeaza for si cel care utilizeaza while. Exemplu. Sa calculam primii 6 termeni ai sirului lui Fibonacci denit recursiv prin: f1 = 0, f2 = 1, fi = fi1 + fi2 . f(1)=0; f(2)=1; for i=[3 4 5 6] f(i)=f(i-1)+f(i-2); end

%sau: for i=3:6

Aternativ, putem scrie: f(1)=0; f(2)=1; k=3; while k<=6 f(k)=f(k-1)+f(k-2); k=k+1; end
37

(1)

Programele scrise in Matlab trebuie salvate in siere cu extensia .m, care se numesc siereM (Mle). Trebuie sa distingem intre sierele script si sierele function. Fisierele script contin o secventa de comenzi Matlab, care pot utilizate interactiv. De exemplu, secventa (1) poate salvata intr-un sier script, sub numele de bonacci6.m . Pentru a lansa in executie, se da comanda bonacci6 Fisierele de tip function sunt mult mai exibile. Pentru a deni un sier de tip function, salvat cu numele generic nume.m, prima linie a programului trebuie sa aiba forma function [out1,out2,...,outn]=nume(in1,in2,...,inm) unde in1,...,inm sunt variabilele de intrare, iar out1,...,outn sunt variabilele de iesire.
38

Exemplu de program Matlab: function det=det23(A) %Calculeaza det. unei matrice patratice de dimensiune 2 sau 3 [n,m]=size(A); if n==m if n==2 det=A(1,1)*A(2,2)-A(1,2)*A(2,1); elseif n==3 det=A(1,1)*det23(A([2,3],[2,3]))-A(1,2)*det(A([2,3],[1,3]))+... A(1,3)*det23(A([2,3],[1,2])); else disp(Numai matrice 2x2 sau 3x3); end else disp(Numai matrice patratice); end return
39

Comanda return se foloseste pentru a iesi din executia unui program. Prin comanda nargin se poate obtine numarul variabilelor de intrare ale unui program. De exemplu, nargin(det23) ans = 1 Cu ajutorul comenzii help se pot obtine informatii despre toate functiile predenite in Matlab.

40