INTRODUCERE Am exact 18 ani fara 110 zile. Adica mai sunt 110 zile pana in 15 martie.

Adica suntem in data de 20 octombrie iar eu inca am 17 ani. Si mai am doar 110 zile sa imi amintesc. Sa imi amintesc tot ce am facut in timpul acesta. Tot ce am facut in 6570 de zile. Si asta inseamna aproape nimic. S-a ingrijorat cineva vreodata ca am avea prostul obicei de a pierde zile intregi fara a face nimic bun cu viata noastra? De parca am incerca sa ne implinim dorinta de a opri timpul pentru cateva ore in care avem incapatana tentativa de a face pauza,teoretic, de la orice progres posibil,social,financiar,personal. Probabil avem impresia ca astfel putem evada din rutina noastra zilnica,din toate punctele de vedere. Am invatat pana si propriile ganduri sa ni le educam cand sau nu sa apara in prim-plan. Pentru ca adevarul este, ca ne este frica. Ne este frica de faptul ca niste simple ganduri rele, ramasite ale unui trecut rau, ar putea sa ne afecteze in present,sa ne schimbe starea de spirit. Sa ne fure mintea si sa ne puna memoria in lucru exact in momentele in care nu ne dorim asta. Si noi,permanenti lasi in cautarea unui refugiu,departe de propriile noastre ganduri pierdute de sub control, nici macar nu realizam cat de lipsiti de putere suntem si de cate lucruri depindem. Pentru ca pana la urma,ce ramane mereu, sunt gandurile, prind radacini,incet, decise sa iti apara in drum cand nu te astepti,ca si un obstacol in calea regasirii propriei persoane interioare. Iar gandurile sunt in principala conexiune cu mania aceea sufleteasca,continua, care niciodata nu stii de unde apare si cat mai persista,e insasi frustrarea trecutului mascata, gata sa te macine pana atingi culmile nebuniei, si pentru ce? Pentru ca nu poti scapa de regrete,de dureri (la propriu sau la figurat) care la un moment dat, in viata ta, te-au facut sa crezi ca nu te mai poti ridica, odata ce-ai picat. Si nu vorbesc de vreo depresie, oricat de mult ar suna asa. Cunoastem momentele, fara ca macar vreodata sa le recunoastem. Ca sa nu ne numim intre noi nebuni sau schizofreni si pentru a nu ne abate de la dulcea societate,care iti

contureaza cu cel mai mare drag propriul caracter si personalitate, ca apoi sa aiba unica placere de a privi cum esti etichetat de catre ceilalti membri ce apartin de ea. Acesta este motivul pentru care ne este atat de greu sa recunoastem ca nu avem defecte. Ca mai plangem si fara motiv sau fara intentie,pentru ca nu putem mereu sa tinem in frau valurile infinite de ganduri ce ne inunda micuta incapere de la etajul superior. Si ne aflam oarecum intr-un chin interior, alternativ si involuntar, de fiecare data mai mare, pentru ca ne este in sange sa acumulam ce este mai bun sau mai rau din fiecare secunda traita, si sa aranjam fiecare moment pe categorii, iar apoi sa punem toate amintirile la naftalina, ca apoi o constiinta malefica sa vina si sa le scoata la suprafata dupa propriul plac, fara sa se gandeasca la daunele provocate. Privesc in fiecare zi in jur si vad toti oamenii intrun duel icontinuu cu propria constiinta si cu propriile ganduri. Au acea tendinta sa afiseze un zambet artificial care sa anunte ca totul este in regula, sau ca cel putin, ca asa trebuie sa para. Au nevoie de acel zambet ca sa fie scutiti de intrebari incomfortabile care i-ar putea face sa isi dea seama ca starea lor sufleteasca nu este exact cea dorita. Pentru ca probabil asta este singura lor cale sa isi minta propria persoana,considerand ca este mai bine asa. Sa ingroape cat mai adanc seminte de ganduri nedorite, fara sa isi dea seama ca vor da roade oricum. Multi sunt in cautarea minciunii ideale sau a idealului mincinos. Isi drogheaza propria constiinta cu tampenii care pana la urma le inghit si ei. Nenorocit va fi acela care va ajunge singurul nealterat de anturajul drogat, caci pana la urma nebunia il va ucide. Si ce mai placere are liceanul neofit sa priveasca haosul silentios din jurul sau cum se desfasoare si cuprinde toate creierele pentru a le introduce intr-o masina de spalat! Pentru ca despre asta este vorba, si nimic mai mult. Pentru ca imi este dj greu sa ma intorc la suprafata dupa ce m-am adancit atata in gramada asta de filosofie si sensuri metafizice. La 17 ani mai ai si momente din astea,se intampla des. Sa nu mai stii ce sa faci cu propria-ti existenta si sa crezi ca vocatia ta este

de a fi scriitor. Absurd! Strigator la cer ar fi sa ne autodenumim scriitori cand am fi instinctiv subiectivi. Datoria noastra este sa ne consumam perspectivele pe foaie iar apoi sa le expunem publicului. Pentru ca pana la urma cine ne stabileste pozitia daca nu cititorul, in cautarea unor memorii profunde fauritoare de idei noi? Si unde altundeva iti poti gasi inspiratia infinta decat intr-un trecut de care iti este frica ca poate trezi la viata oricand amintiri adanc ingropate? Secretul este sa transpui pe foaie amintirile cat sunt proaspete si putin dureroase. Pentru ca mai chinuitor este sa plangi pentru trecutul consumat decat sa cugeti pentru prezentul ce nu iti convine Chiar nu stiam niciodata sigur cand voi incepe sa scriu. Imi era mereu greu sa incep, parca toate gandurile bune mi se ascundeau intentionat de lumina, lasandu-ma incapabila de a pune cateva cuvinte afurisite pe foaie. Eram probabil in cautarea unui avans de inspiratie care nu mai aparea. Sau probabil asteptam momentul acela cutremurator de manie interioara incontrolabila provocata de un factor neimportant sau poate prea important din micuta mea existenta. Dar acum nu sunt nici confuza si surprinzator nici furioasa Se pare ca starea mea neutra din mai multe puncte de vedere cauzeaza un val care nu se mai termina de idei curgatoare. La cele 6205 zile pe care le am pot sa spun cu cea mai mare parere de rau ca asteptarile mi-au fost inselate si probabil am inselat si eu cateva asteptari. Pentru ca invatam sa avem pretentii inainte de a corespunde unora. Nu am realizat prea multe lucruri pana acuma dar pot sa garantez ca daca as reusi sa imi strang si sa imi leg toate gandurile impreuna as mi-ar fi mai usor sa ma fac auzita. Cat de usor ar fi daca am avea un cufar fara fund gol. Excludem din aceasta presupunere lacomii, snobii si materialistii, pentru ca nu sunt mari fani ai vidului. Insa sa iti poti descarca sufletul care mereu da pe afara de durere sau fericire ar fi de-a dreptul splendid. Pur si simplu sa iti arunci gandurile intregi acolo fara sa mai trebuiasca sa le porti dupa tine mereu pentru a nu le uita. I-ar fi fost mai usor omului daca nu exista iubirea. Nu sunt o distrugatoare de sperante desarte si nici de finaluri fericite insa trebuie sa spun cu cea mai adanca sinceritate ca

as fi reusit mai multe daca nu mi-as fi irosit atatia nervi si atata timp lasandu-ma manata de o dragoste care s-a intamplat de cele mai multe ori sa fie oarba. Ne nastem si ne este in sange nevoia de afectiune, nevoia aceea de care nu te mai saturi cand esti mic, care te chinuie mai tarziu, si intr-un sfarsit devine o dependenta. Detestam ceea ce ne lipseste. Detestam probabil pentru ca privim in jur si vedem peste tot proprietari naivi ai unui zambet temporar cauzat de acel sentiment al unei dragoste timpurii. Si probabil invidiez nebunii pentru privilegiul lor la o lume proprie. Pentru ca ,fara nicio indoiala, ei sunt capabili sa isi cauzeze propria fericire, in mintea lor defecta dar complex structurata. 20 octombrie Acum exact doi ani a avut loc cea mai mare conspiratie intalnita pana acum. S-a savarsit ireversibilul si imposibilul s-a desfasurat in cea mai mare spontaneitate a sa.