O EVALUARE CRITICĂ A CĂRŢII LUI

STEVE CHALKE, MESAJUL PIERDUT AL

LUI ISUS, ÎN CONTEXTUL MIŞCĂRII
EMERGENT CHURCH

- Florin MOŢIU -

1
 În anul 2007 a apărut la editura Scriptum din Oradea cartea unui autor englez,
Steve Chalke, intitulată Mesajul pierdut al lui Isus. A trecut mai bine de un an de la
apariţia cărţii şi nimeni nu a avertizat cu privire la pericolul cărţii! Cartea are un mesaj
liberal evident, Chalke negând o seamă de doctrine biblice fundamentale şi redefinind
semnificaţia altor termeni sau doctrine biblice. Editura Scriptum, care se vrea
evanghelică, se face vinovată publicând o carte de teologie liberală, fără să avertizeze
publicul evanghelic din România. Interesant, ediţia românească a cărţii lui Chalke nu
menţionează traducătorul, nici editorul sau tehnoredactorul. Cartea este recomandată, pe
prima pagină, de şase persoane. Dintre ele, teologul N.T. Wright neagă mai multe
doctrine biblice, la rândul său, transformă Evanghelia mântuitoare a lui Isus într-un mesaj
politico-social. Wright l-a influenţat pe Chalke în mesajul său social. Apoi, Brian
McLaren este cel mai cunoscut lider al noii erezii apărute în SUA sub numele de
Emergent Church, erezie la care Chalke a aderat. Un alt autor care recomandă cartea este
Tony Campolo, personalitate controversată în SUA, care în ultimii ani a dezvoltat mai
multe tendinţe liberale.
Nu doar că această carte a lui Chalke nu a fost denunţată până acum de vreun
pastor sau teolog din bisericile noastre, dar am descoperit un blog care recomanda cartea
lui Chalke evanghelicilor români, fără ca autorul articolului să dea vreun semn că ar
sesiza vreo învăţătură nebiblică la Chalke. Această lipsă de discernământ cheamă cu
necesitate o avertizare împotriva acestei erezii propagate de cartea lui Chalke, iată, în
editurile şi librăriile noastre.
Voi începe articolul meu cu o prezentare a mişcării numite Emergent Church, care
fixează contextul înţelegerii mesajului lui Chalke, apoi mă voi ocupa de cartea lui,
Mesajul pierdut al lui Isus.

Emergent Church

Emergent Church sau Emerging Church reprezintă o mişcare apărută în anii 1990
în Statele Unite. Emergent Church s-ar putea traduce cu „biserica evoluată, dezvoltată,
îmbunătăţită, de un nivel superior”. E o mişcare dezvoltată de unii care s-au simţit
dezamăgiţi de biserica tradiţională şi care caută un creştinism mai viu. Ei se cred
salvatorii creştinismului. Consideră că biserica creştină a uitat, a pierdut sau a ascuns
învăţăturile adevărate ale lui Isus, pe care ei le descoperă acum. John MacArthur observă
bine faptul că adepţii Emergent Church consideră că, în cei două mii de ani ai bisericii
creştine, ei sunt primii care recunosc cu onestitate că biserica nu a înţeles de fapt
Evanghelia şi că Evanghelia nu poate fi înţeleasă cu adevărat de către nimeni, că are un
mesaj mai misterios decât asumă mulţi, că, indiferent ce ar spune Biblia, nu spune ceea ce
crede biserica tradiţională. Ei au apărut la timpul potrivit pentru a salva creştinismul din
mâinile bisericii tradiţionale, înainte ca creştinismul să se fi ruinat definitiv!
Scopul lor este să facă mesajul creştinismului relevant pentru lumea post-modernă
de azi. Lumea s-a schimbat foarte rapid în ultimele decenii, de aceea biserica trebuie să
ţină pasul cu aceste schimbări. Lumea modernă a fost depăşită. Moderniştii credeau în
logică, raţiune, în sisteme, în adevăr absolut. Lumea post-modernă nu mai crede în
acestea. Biserica de azi trebuie să se adreseze culturii post-moderne. Emergent Church

2
porneşte de la cultura post-modernă, preia paradigmele post-moderne şi le îmbracă în
haine „creştine”. Rezultatul e că biserica urmează din nou lumea, aşa cum s-a întâmplat
de fiecare dată când vreun grup a vrut să alinieze biserica modei culturale contemporane.
Emergent Church nu este o mişcare unitară deocamdată. Nu au un sistem
doctrinar, nu au lideri recunoscuţi de toţi. E o mişcare nouă, în dezvoltare, cu multe
ramificaţii în învăţătura şi practica lor. Dar există câteva elemente comune care
caracterizează această mişcare.

1) Post-modernismul
Unul din crezurile de bază ale post-modernismului este că nu există un adevăr
absolut, obiectiv. Nici un om, nici un grup, nicio religie nu deţine adevărul absolut.
Fiecare om sau fiecare grup are propriul adevăr, valabil în cazul lor. Dar alţii pot crede ca
adevărat un lucru cu totul opus. Există doar adevărul tău şi adevărul meu. Adevărul este
creat, nu găsit. Emergent Church neagă ideea că biserica tradiţională ar fi avut adevărul.
Ei pornesc de la început în căutarea adevărului. Recunosc că nu îl posedă, dar sunt în
căutarea lui. Nu sunt interesaţi de destinaţie, ci de direcţie. Nu au doctrine clare, ci
principii. Emergent Church este o atitudine intelectuală, un mod de gândire.
Cultura îşi creează propriul adevăr. Nu există adevăr absolut pentru toţi.
De aici, toleranţa devine virtutea supremă. Exclusivitatea este viciul suprem.
Trebuie să admit că aproapele meu poate avea un adevăr la fel de valabil ca al meu. Eu
nu cunosc adevărul absolut (care nu există), aşa că nu am dreptul să consider pe cineva
greşit, iar pe mine corect.
A afirma că ai adevărul înseamnă mândrie, cred adepţii Emergent Church. De
aceea ei se consideră smeriţi, spunând că nu au adevărul absolut, după cum nimeni nu îl
are. Dar a avea adevărul, pe care Dumnezeu l-a revelat oamenilor şi pe care l-a dat
oamenilor să fie cunoscut, înţeles şi proclamat, nu înseamnă mândrie. Dacă Dumnezeu a
dat acest adevăr oamenilor în Scriptură, a declara că nu putem cunoaşte adevărul
înseamnă a respinge revelaţia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate veni să spună: „Aşa
vorbeşte Domnul”, zic adepţii Emergent Church – aceasta e mândrie. Nimeni nu are
adevărul, iar Biblia nu e clară. În mod ironic, aceasta sugerează faptul că Dumnezeu a
vorbit, dar nu a vorbit clar, S-a bâlbâit! Iar, ca să răsturnăm ideea lor despre mândrie aşa
cum se cere: a spune că Biblia, vorbirea lui Dumnezeu nu e clară, dar mesajul cutărui
lider Emergent Church e clar – oare nu e aceasta mândria de care se cred liberi?, observă
John MacArthur. Mândria se arată în faptul că ei dau la o parte adevărul lui Dumnezeu
pentru a instaura mesajul lor. Ei afirmă că mesajul Bibliei nu e clar, dar vin apoi cu cărţi
intitulate Mesajul pierdut al lui Isus sau Mesajul secret al lui Isus! Deci au înţeles, ei şi
nu alţii, pretind ei în cele din urmă!
Emergent Church se fundamentează nu pe adevărul absolut al Cuvântului lui
Dumnezeu, ci pe relativismul veacului, relativism în domeniul teologic, filosofic şi
moral. Emergent Church adoptă cultura post-modernă, de parcă aceasta ar fi corectă.
Biblia însă confruntă orice cultură seculară. Emergent Church lasă cultura să definească
ce trebuie să fie creştinismul, în loc să dea glas Scripturii să confrunte cultura seculară.
Cultura seculară este energizată de Satan. De aceea, a spune că trebui reinventat
creştinismul, pentru a se potrivi culturii, e un lucru greşit, afirmă John MacArthur.
Pentru ei, adevărul nu există într-un text sacru, revelat de vreo divinitate.
Adevărul e creat de indivizi sau de comunitate. Dacă adevărul acela funcţionează şi îi

3
face fericiţi pe oameni, e în regulă. Biblia este un produs uman. Este o carte foarte
complexă şi grea, greu de înţeles, pentru majoritatea celor din Emergent Church. Unii
chiar spun că nu înţeleg cea mai mare parte din Biblie. Biblia e de neînţeles pentru noi cei
de azi, din cauză că noi nu înţelegem contextul cultural, istoric şi geografic în care a fost
scris, crede Steve Chalke. E evident că studierea contextului cultural al vremii aduce
lumină asupra unor pasaje din Scriptură, dar mesajul mântuirii nu este condiţionat
cultural. Pentru Chalke, însă, afirmarea acestor lucruri e pretext pentru a declara că Biblia
spune cu totul altceva decât a crezut biserica timp de două mii de ani!
Pentru Emergent Church e un lucru de bază experimentarea, încercarea. Nu ai
adevărul, aşa că încerci, experimentezi. Dumnezeu însuşi e un Dumnezeu care
experimentează, după ei. Dumnezeu a experimentat când l-a creat pe Adam. Dumnezeu a
văzut că nu a reuşit perfect experienţa, de vreme ce nu era bine ca omul să fie singur, aşa
că a continuat experienţa creând-o pe Eva. Aceasta a fost o experienţă reuşită. Dumnezeu
a creat experimental şi riscând, afirmă adepţii Emergent Church. De aceea, creştinii
experimentează mereu şi mereu cu biserica. Încearcă mereu, reuşind să o îmbunătăţească
de-a lungul secolelor. Emergent Church experimentează şi ei cu scopul de a stabili o
biserică mai bună. Biserica încă nu a descoperit adevărul, dar experimentează.
Emergent Church nu e interesată să caute în Scripturi scopul autorului. Ei nu cred
că mesajul pe care trebuie să îl căutăm în text e cel normal, clar, nu cred că Scriptura are
un singur sens. Ei caută mesajul secret, subconştient al autorului, cred că textul are
sensuri mai profunde, mai interesante decât cele clare. E o altă modalitate de a se
îndepărta de învăţătura clară a Scripturii. Ei cred că autorii Scripturii spun adesea lucruri
de care nici nu sunt conştienţi, poate. De aici titlurile unor cărţi publicate de adepţii
Emergent Church. Nu doar Mesajul pierdut al lui Isus a lui Chalke, ci şi Mesajul secret al
lui Isus de Brian McLaren.
O altă caracteristică a Emergent Church e incertitudinea, lipsa clarităţii. Ei se
feresc de a face afirmaţii doctrinare clare. Mesajul lor e contradictoriu, plin de mistere.
Nu putem înţelege realitatea, afirmă ei, de aceea preferă incertitudinea. Ambiguitatea
stimulează gândirea mai mult decât claritatea, cred ei. Un termen des folosit de ei e fuzzy,
imprecizie. Biblia nu e clară, nimeni nu poate găsi adevărul. A fi imprecis, a nu face
afirmaţii doctrinare înseamnă smerenie pentru ei, a recunoaşte că tu, ca ceilalţi, nu ai
adevărul absolut. A recunoaşte că nu ai toate răspunsurile. Ca exemplu de imprecizie, iată
titlul unei cărţi a liderului Emergent Church, Brian McLaren – „O orthodoxie generoasă:
De ce sunt un creştin misional1, evanghelic, post/protestant, liberal/conservativ,
mistic/poetic, biblic, carismatic/contemplativ, fundamentalist/calvinist,
anabaptist/anglican, metodist, catolic, verde, incarnaţional, depresiv-dar-plin-de-speranţă,
emergent, nedesăvârşit”. Avem aici o încercare de ştergere a diferenţelor, o relativizare a
crezurilor, bazată pe o ignoranţă a acestor lucruri.
Ambiguitatea aceasta e folositoare dacă vrei să păcătuieşti fără să te simţi vinovat,
observă John MacArthur. Aceasta e baza mişcării Emergent Church. Au inventat o
teologie care să le permită să păcătuiască şi să facă tot ce doresc.
Un termen des folosit de Emergent Church este lichid (liquid), adică schimbare.
Ei sunt deschişi schimbării, trebuie să se schimbe în pas cu moda, pentru a fi mereu la

1
Misional, cuvânt preluat din engleză (pentru a-l deosebi de misionar), unde înseamnă un mod de viaţă
misionar, având scopul de a atinge oamenii cu Evanghelia. Cuvânt popularizat recent de adepţii Emergent
Church.

4
modă. Astfel că nu au lucruri fixate odată pentru totdeauna. Doug Pagitt afirmă că
creştinismul nu este şi nu a fost niciodată o credinţă stagnantă. Nu există doctrine date.
Lucru care contrazice Iuda 3: „M-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Biblia ne cere
credincioşie faţă de cuvântul dat, nu să inventăm un alt mesaj.
Alt accent Emergent Church e cel pus pe misionarism. Dar acest lucru nu
înseamnă misionarism în sensul tradiţional. Ei nu împart oamenii în pierduţi şi mântuiţi.
nu ai voie să spui oamenilor că sunt pierduţi. Îi aduci la biserică şi, prin implicare în noua
comunitate, prin exemplu, vor deveni creştini fără să-şi dea seama. Aduc cântăreţi
necreştini în serviciile lor religioase cu scopul de a-i asimila.
Ceea ce energizează mişcarea aceasta e pragmatismul: să faci ca lucrurile să
„funcţioneze”, să atragă număr mare de oameni, care să fie mulţumiţi cu ceea ce li se
oferă. Dacă un lucru „funcţionează”, e corect. Bisericile se umple în modul acesta de
oameni fără apetit spiritual pentru lucrurile sfinte. O autoare din această mişcare, Kristen
Bell afirmă că a părăsit biserica tradiţională pentru că aceasta n-a mai „funcţionat” în
cazul ei. În loc de pocăinţă şi schimbare, soluţia a devenit transformarea mesajului
bisericii pentru a se potrivi gustului omului firesc!
Emergent Church înlocuieşte predicarea cu spunerea de întâmplări. S-a schimbat
audienţa, oamenii nu mai suportă predicarea, de aceea trebuie să le povestim marele
mesaj al lui Dumnezeu, în diferite feluri. Predicarea nu mai funcţionează, cred ei. Ei
folosesc discuţia, dezbaterea, forumul, în serviciile lor religioase. Bineînţeles că, dacă nu
există adevăr, în aceste discuţii nimeni nu are dreptate, nimeni nu e greşit. E doar o
discuţie fără capăt. Dacă nimeni nu are adevărul, nimeni nu poate predica: nu poate
învăţa pe alţii ce e corect şi ce nu. Dacă Biblia e neclară, nimeni nu poate învăţa pe altul
ce spune Scriptura.
Apoi, Emergent Church pune accent pe imagine, nu pe cuvânt. Pe vizualizare.
Folosesc imagini, icoane, proiectoare, imagini video. Biserica tradiţională era prea
logocentrică, afirmă ei, prea centrată pe cuvânt. Omul post-modern e interesat de
imagine, de aceea trebuie schimbată închinarea. Unii recunosc că împrumutul icoanelor
se datorează influenţei catolice. Jerrold H. Lewis afirmă că Evul Mediu a fost întunecat
din cauza întunericului intelectual şi spiritual. A început prin înlocuirea predicării cu o
închinare ce consta ritualuri goale, icoane, tradiţii, messa, candele. A fost un proces, care
a ţinut mai multe generaţii. Lewis avertizează că îndepărtarea de Cuvânt şi întoarcerea la
acest fel de ritualuri poate însemna o nouă întunecare intelectuală şi spirituală, începutul
unui nou Ev Mediu întunecat.
Emergent Church e o mişcare ecumenică, interesată de reunirea protestantismului
cu catolicismul. Şi nu numai. Brian McLaren şi Doug Pagitt au participat la întâlniri cu
rabini evrei care doreau să facă iudaismul mai deschis culturii de azi. Scopul lor a fost să
lucreze împreună pentru promovarea dreptăţii sociale. Considerau că, în felul acesta,
creştinii şi evreii au oportunitatea de a lucra împreună la realizarea voii lui Dumnezeu.
Fără vreo referire la pocăinţă şi la credinţa acestor evrei în Isus Hristos. Cum se poate
face voia lui Dumnezeu fără a recunoaşte pe Isus Hristos? 2 Corinteni 6:15 afirmă că nu
poate exista asociere între oamenii lui Dumnezeu şi cei ai lui Belial. Doar o unire
nesfântă, între două părţi ale întunericului, poate avea loc!
Emergent Church are o filosofie eclectică, preluând ritualuri, practici şi învăţături
din diferite tradiţii creştine sau necreştine, pentru a face apel intereselor omului

5
contemporan. Acest împrumut lipsit de discernământ, cât şi căutarea unui mesaj secret,
plus accentul pe mister, indică faptul că Emergent Church este mai degrabă o mişcare
gnostică, un nou gnosticism.
Ca răspuns la aceste lucruri, trebuie să afirmăm că Biblia este clară. Este lumină.
E de înţeles pentru omul de rând. Cu toate că există unele pasaje mai grele, mesajul
Scripturii e clar. „Mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor”,
afirmă Psalmul 19:7. Omul neştiutor poate învăţa adevărul. „Căci sfatul este o candelă,
învăţătura este o lumină” (Proverbe 6:23). John MacArthur observă că mesajul Emergent
Church reprezintă un atac împotriva clarităţii Scripturii. Problema lor, însă, nu e că Biblia
nu e clară. Ci că adepţii Emergent Church resping mesajul ei clar despre păcat şi
judecată. Lumina e acolo, dar ei iubesc mai mult întunericul (Ioan 3:19). Atacul lor
împotriva clarităţii Scripturii arată că Emergent Church e o nouă formă de liberalism.2
Isus i-a corectat pe farisei trimiţându-i la Scriptură. „Nu aţi citit?”, îi întreabă El.
Problema nu era cu Scriptura, că nu era clară, ci cu ei, că nu au studiat-o. Biblia ne spune
să ne ţinem de adevăr şi să îl păzim. Cum poţi face aceasta, dacă nu înţelegi care e
adevărul?
Apostolul Pavel a scris epistole ca Romani şi Galateni unor creştini dintre
neamuri, care nu aveau ca tradiţie Vechiul Testament. Totuşi, Pavel se aşteaptă ca aceşti
creştini dintre neamuri să înţeleagă argumentele lui bazate pe Vechiul Testament, care e
clar. Celelalte epistole nou-testamentale au fost scrise bisericilor, oamenilor de rând din
biserică şi au fost înţelese de către ei. Biblia e clară, asumă autorii Noului Testament.
„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai
ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39), a spus Isus iudeilor. Vechiul Testament e clar
în mesajul său, de înţeles, şi e de aşteptat ca oamenii să Îl vadă pe Isus în Vechiul
Testament. Adepţii Emergent Church au inventat teoria neclarităţii Bibliei pentru a-şi
justifica libertatea de a face orice vor şi a crede orice vor.
Biblia afirmă că există un adevăr absolut şi că acesta poate fi cunoscut. 1 Împăraţi
17:24; Psalm 25:5; Matei 22:16; Ioan 1:14; 4:24; 17:17 – toate aceste versete afirmă că
există un adevăr. Adevărul reprezintă lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, nu aşa cum
crezi tu că sunt, afirmă John MacArthur. Iar acest adevăr se găseşte în Scriptură.
Creştinul e cineva care a găsit adevărul şi care a fost eliberat de acest adevăr –
Ioan 8:32. Nu e în căutarea adevărului, cum afirmă Emergent Church.
Isus a avertizat că sunt oameni care nu rămân în acest adevăr: Ioan 8:44
(Emergent Church neagă adevărul. De la cine e mişcarea aceasta, potrivit acestui
verset?); Romani 1:18 (înăbuşă adevărul, deci mânia lui Dumnezeu este peste ei, peste
emergent church).
Apostolul Pavel afirmă că celor care nu au crezut adevărul, Dumnezeu le-a trimis
o lucrare de rătăcire să creadă o minciună: „…n-au primit dragostea adevărului ca să fie
mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o
minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să
fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2:10-12).

2
Adepţii Emergent Church, ca post-modernişti, vor afirma că reacţionează împotriva modernismului.
Liberalismul fiind un produs al modernismului, ei nu pot fi liberali, afirmă ei. Dar faptul că atacă Scriptura
îi aşează tot în tabăra liberalismului, al cărui scop a fost tot atacul împotriva Scripturii.

6
 2) Misticismul
Emergent Church este mai interesată de experienţe decât de doctrină. Scopul lor
nu e să cunoască ceva intelectual despre divin, ci să experimenteze divinul, spiritualul. Se
vor o religie fără religie, fără teologie. Dacă vei experimenta pe Dumnezeu, vei avea
învăţătura corectă, afirmă ei, în opoziţie cu creştinismul tradiţional, care credea că, dacă
ai învăţătura corectă, vei experimenta pe Dumnezeu. Dumnezeu trebuie găsit prin
experienţă, nu prin teologie, afirmă adepţii lor. De aici, minimalizarea importanţei
doctrinei, o deschidere înspre practici mistice, experienţe în afara Cuvântului lui
Dumnezeu. Emergent Church este deschis experienţelor mistice din ortodoxia răsăriteană
sau din catolicism, dar şi celor din religiile orientale. Au introdus printre ei practici
budhiste, hinduse. În „închinare” au introdus crucile, lumânările, icoanele, ca modalităţi
de experimentare mai profundă a divinului. Ei consideră că aduc jos gloria lui Dumnezeu,
ca să fie experimentată. Pun accent pe experimentare divinului prin cele cinci simţuri.
În cartea lui, Church Re-Imagined, Doug Pagitt, afirmă că în biserica lui se
practică yoga, respiraţia ritmică, se promovează transele, acupunctura, controlarea
energiei din trup, conceptul de yin-yang. Terapia prin masaj, între bărbaţi şi femei
reprezintă un sacrament şi o formă de rugăciune!
În serviciile lor bisericeşti e admis orice fel de muzică. Muzica contemporană are
rolul de a atrage tinerii. Apelează la firea pământească a tinerilor. Ei proclamă libertatea
în închinare.
Jerrold H. Lewis afirmă că creştinismul viu este, în esenţa lui, o religie cognitivă.
Dumnezeu ne-a dat revelaţia Sa prin Cuvânt, nu printr-o simfonie, nu prin muzică,
imagini sau icoane. Biserica trebuie să rămână lângă Cuvântul lui Dumnezeu.

3) Evanghelie socială
Emergent Church nu e interesată de doctrine, de cine crede corect ceva, ci de
punerea în practică, de slujire, de fapte bune. Scopul lor e să aducă pe pământ Împărăţia
lui Dumnezeu, să aducă cerul pe pământ. Sunt interesaţi de îmbunătăţirea vieţii pe
pământ, de rezolvarea problemelor de nedreptate socială, de boală, de sărăcie. Nu sunt
interesaţi de mesajul Bibliei, după care Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou şi
că pământul de acum va fi distrus. Ei cred că Împărăţia lui Dumnezeu va fi instaurată
aici, prin efort social şi fapte bune. Nu sunt interesaţi de viaţa de dincolo, de rai sau iad.
Pun accent pe lucrarea lui Isus de vindecare, hrănire, eliberare, minuni, nu pe învăţătura
lui despre păcat şi mântuire. Nu observă că aceste minuni aveau rolul de a atesta persoana
Lui, pretenţiile Lui la a fi Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. După ei, Isus nu a venit să împartă
oamenii în unii mântuiţi şi alţii pierduţi. Emergent Church nu e interesată de mesajul
mântuirii sufletelor din păcat, ci pe transformarea societăţii şi a oamenilor în oameni mai
buni.
Adepţii Emergent Church nu observă că Isus nu a venit să stabilească pe pământ
paradisul Lui, ci să scape pe păcătoşi prin Evanghelia Lui de sub mânia lui Dumnezeu.
Isus a spus că El nu a adus pacea, ci sabia, în sensul că adevărul divizează. Adevărul
separă de eroare. Isus nu avenit să rezolve problemele sociale ale vremii. Nu i-a eliberat
pe evrei de sub robia Romei, nu a rezolvat problema sărăciei [mai mult, El a spus că
săracii vor continua să existe pe pământ până la sfârşit, că nimeni nu va aboli vreodată
sărăcia, nici un grup socialist, nici Emergent Church: „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”

7
(Ioan 12:8)]. Isus nici măcar nu a abolit sclavia, nu a înfiinţat orfelinate, spitale, nu a
stabilit ajutoare sociale, nu a dus o revoluţie împotriva celor bogaţi sau a tiranilor.
Biserica primară aştepta un cer nou şi un pământ nou. Emergent Church e centrat pe
pământul acesta şi pe om. Bunăstarea omului e începutul teologiei lor. Un autor emergent
church, Rob Bell, a afirmat că Isus nu a venit că ne ducă în cer, ci să aducă cerul aici. 2
Petru 3:10-13 afirmă contrariul.

Alte învăţături greşite

Emergent Church neagă păcatul originar. Brian McLaren, unul din autorii
proeminenţi ai mişcării, neagă căderea omului în păcat. După el, omul e bun. Psalm 51:5;
Galateni 3:22; Romani 3:23; Romani 3:10-12; Galateni 3:13 – aceste versete afirmă
faptul că omul este păcătos prin natură, că e păcătos de la naştere şi că se află sub
blestem.
Emergent Church neagă ispăşirea substitutivă a lui Isus. Vom vedea argumente
împotriva acestei perspective când ne vom ocupa de teoria lui Steve Chalke.
Emergent Church neagă doctrina iadului. Rob Bell consideră că doctrina iadului
L-ar face pe Dumnezeu un torţionar ceresc. Texte ca Matei 25:46, 2 Tesaloniceni 1:7-9 şi
Apocalipsa 20:15 contrazic teoria lor.
Emergent Church tinde înspre universalism, învăţătura după care toţi oamenii vor
fi mântuiţi în cele din urmă. Doug Pagitt susţine că toţi oamenii vor fi acceptaţi de
Dumnezeu, indiferent dacă au fost creştini, hinduşi sau budhişti.
Steve Chalke neagă creaţia în şase zile. A afirma că Dumnezeu a creat lumea în
şase zile normale i se pare lipsit de onestitate. După el, Biblia nu sugerează aşa ceva!
Emergent Church nu ia poziţie împotriva homosexualităţii. Brian McLaren a
mărturisit că acceptă homosexualii în biserica lor.
Steve Chalke adoptă rezultatele criticii liberale a Scripturii. Consideră cartea
Daniel a avea doi autori: primele şase capitole ale cărţii sunt scrise în secolul VI î.Hr.,
ultimele şase scrise în perioada macabeilor, după 400 ani şi atribuită lui Daniel pentru a
încuraja poporul să se implice social şi politic.
(Trebuie să menţionăm aici faptul că Rick Warren, arhitectul abordării „conduse
de scopuri” se apropie tot mai mult de mişcarea Emergent Church, făcând afirmaţii
pozitive asupra mişcării, prefaţând o carte a lui Dan Kimball, lider Emergent Church şi
preluând tehnici specifice acestei mişcări, cum ar fi accentul pus pe contemplaţie.
Închinarea bazată pe muzica contemporană şi orientarea pe cererea publicului, ca metode
de creştere a bisericii, sunt alte lucruri pe care le au în comun3.)

Erezie
În SUA, editura Zondervan a fost cea care a publicat mai multe cărţi ale Emergent
Church, apoi Baker. Zondervan a îmbrăţişat cultura post-modernistă şi s-a îndepărtat de
conservatorismul de care se ţinea cândva. Chiar cartea lui Steve Chalke a fost publicată la
editura Zondervan.

3
Pentru o evaluare a teologiei lui Rick Warren, vezi Chris HAND – Eroare cu intenţie. O abordare critică
a punctului de vedere referitor la creşterea Bisericii, susţinut de Rick Warren, trad. Dorin Pantea, Ed.
Făclia, Oradea, 2006

8
 Învăţătura emergent church reprezintă o altă evanghelie, o erezie. Este ultima
versiune a liberalismului, cu diferenţă că, liberalismul vechi s-a acomodat
modernismului, pe când emergent church post-modernismului.
Adepţii Emergent Church sunt nesatisfăcuţi de Isus al bisericilor tradiţionale, din
cauză că nu L-au cunoscut niciodată, nu L-au experimentat niciodată pe Isus cel adevărat,
şi nici Evanghelia ce eliberează.
Isus a avertizat că vor veni învăţători falşi, care pretind că vin în Numele Lui. Că
vor veni hristoşi falşi. Emergent Church vine cu o evanghelie falsă, cu un Isus inventat de
ei. Domnul Isus (Matei 7:15), apostolul Pavel (Fapte 20:29,30; 2 Timotei 4:1-4),
apostolul Petru (2 Petru 2:1-3) şi Iuda (vers. 3) au avertizat că se vor ridica învăţători falşi
care vor învăţa minciuni şi vor urî adevărul. 2 Petru 2:2 afirmă tristul adevăr că cei care îi
vor urma în înşelătoriile lor vor fi mulţi!
Jerrold H. Lewis atrage atenţia asupra faptului că Emergent Church se adresează
tinerilor. Ei doresc să îi câştige pe tineri, ca să îi îndepărteze de biserica tradiţională şi să
formeze noua biserică de mâine. Acest lucru trebuie să fie o avertizare pentru bisericile
noastre.
Ca multe alte învăţături false, Emergent Church va falimenta să rezolve
problemele oamenilor. Bisericile liberale nu au dat oamenilor hrana spirituală de care
aveau nevoie, nu au rezolvat problema păcatelor, a destinului veşnic, a conştiinţei lor
vinovate. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, învăţăturile false au lăsat mulţime de oameni
dezamăgiţi şi goi.
Steve Chalke este considerat guru Emergent Church în Anglia, după cum este
Brian McLaren în SUA. Vom trece acum să analizăm învăţăturile greşite ale lui Chalke
în cartea sa Mesajul pierdut al lui Isus.

Steve Chalke şi Mesajul pierdut al lui Isus

Steve Chalke este un autor, predicator şi o personalitate implicată în activităţi

sociale, care a studiat teologia la Spurgeon’s Theological College din Londra, o instituţie
de învăţământ teologic evanghelic strict. În 1981 a fost ordinat pastor baptist într-o
biserică, pe care a păstorit-o timp de patru ani, după care a fondat organizaţia Oasis,
dedicată ajutorării sociale a oamenilor şi a comunităţilor aflate în nevoie. Treptat, Chalke
s-a îndepărtat de învăţătura evanghelică, ajungând să nege doctrine biblice fundamentale.
În cartea lui, el mărturiseşte că a înţeles cu timpul că trebuie să renunţe la ce a învăţat şi a
crezut la început, să renunţe la învăţături şi practici moştenite, deoarece nu mai credea în
ele sau nu mai credea că acestea ar reprezenta mesajul lui Isus (vezi pag. 112, 137-138).
Îndepărtarea de învăţătura adevărată a Scripturii şi îmbrăţişarea ereziei se numeşte
apostazie. Iată de ce e atât de important să avertizăm împotriva unor învăţători falşi ca
Steve Chalke.
Voi aborda în cele ce urmează mai multe aspecte ale teologiei lui Chalke.

9
 Păcatul originar
Chalke nu crede în doctrina păcatului originar, ci în bunătatea oamenilor. „Isus
credea în bunătatea originară! Dumnezeu a declarat că întreaga Lui creaţie, inclusiv
omenirea, era foarte bună. Iar această bunătate originară este ceea ce caută Isus în noi.
Asta nu sugerează că Isus neagă faptul că în relaţia noastră cu Dumnezeu este nevoie de
împăcare, ci că El respinge orice idee că noi am fi cumva iremediabil pierduţi”. (pag. 56)
Aici nu e amintită căderea omului în păcat. Chiar dacă o neascultare a avut loc în grădina
Edenului, ea nu a distrus bunătatea originară: aceasta rămâne în om, iar Isus o caută.
Neagă învăţătura biblică, după care omul este mort în păcate (Efes. 2:1), orb faţă de cele
spirituale (2 Cor. 4:4), are mintea întunecată şi blestemată (Rom. 1:21,28), este energizat
de domnul puterii văzduhului (Efes. 2:2), rob al poftelor cărnii (Efes. 2:3), aflat sub
mânia lui Dumnezeu (Efes. 2:3).
Chalke continuă spunând că e o greşeală să vezi lumea ca fiind „rea şi îmbibată în
păcatul originar”. După Chalke, lumea e creată bună şi e „scăldată în bunătatea
originară, oricât de ascunsă ar fi devenit ea” (Pag. 56). Citează pe Irineu ca afirmând că
omul poartă chipul lui Dumnezeu şi, deşi are defecte, e asemenea florilor înmugurite,
care sunt aduse la înflorire deplină prin dragostea lui Dumnezeu (pag. 56). Omul are
potenţial de a se desăvârşi, potenţial pe care îl dezvoltă dragostea lui Dumnezeu.
La fel, la pag. 67, „Dumnezeu afirmă bunătatea originară a omenirii”. [Vezi şi:
„Isus căuta binele în oameni în mod constant” (pag. 97)]. Oamenii din Galileea nu sunt
nişte rataţi răi, depravaţi şi păcătoşi, aşa cum erau zugrăviţi de liderii religioşi.” Aici
neagă Matei 4:15,16, care afirmă că poporul acest zăcea în întuneric. Isus a venit la ei să
le predice pocăinţa (v. 17), dar Chalke afirmă că Dumnezeu îi include pe galileeni, pe
aceşti „marginalizaţi”, în lucrarea lui Isus, fără vreo referire la pocăinţă sau la
transformare spirituală.
Cei ce ascultă predica de pe munte nu sunt „decăzuţi şi răi” (pag. 79). Nu se pune
problema ca ei să nu creadă în Dumnezeu, ci dacă Dumnezeu credea în ei. Şi Isus vine să
declare că Dumnezeu crede în ei. De aceea oamenii nu trebuie condamnaţi şi judecaţi, ci
ajutaţi să recunoască cine sunt şi încurajaţi să-şi vadă propriul potenţial.
După Chalke, Isus nu trata păcatul uman mustrând persoana. „El niciodată nu
împingea, nu forţa, nu ameninţa, nu bătea, nu constrângea, nu linguşea, nu silea şi nu
teroriza. El credea în blândeţe, nu în asprime” (pag. 79). Isus îi „curta” pe oameni, îi
câştiga. Motivul? „Credinţa Lui în bunătatea originară ieşea din nou la suprafaţă în timp
ce El îi inspira.” În felul acesta, El îi provoca la schimbare. E clar că Chalke reacţionează
faţă de practicile, întâlnite sau atribuite unor creştini. Şi e adevărat că Isus nu a folosit
acele metode, şi că a fost blând. Dar blândeţea Lui nu elimina mustrarea, denunţarea
păcatului, avertizarea păcătosului, denunţarea ipocriziei. Matei 23 ne prezintă un Isus
care foloseşte cuvinte grele împotriva fariseilor. Dar Isus a spus şi despre ucenicii Lui şi
despre cei ce ascultau predica de pe munte că sunt „răi” (Matei 7:11). În Luca 13:1-5,
Isus avertizează clar cu privire la consecinţele păcatului, spunând oamenilor că, dacă nu
se vor pocăi, vor pieri. Iar în Galileea, în Nazaret, denunţă necredinţa ascultătorilor; nici
vorbă să îi curteze (Luca 4:24-27).
Biblia afirmă că oamenii mor din cauză că sunt păcătoşi (Romani 6:23), că toţi se
nasc cu o natură păcătoasă (Psalm 51:5; 58:3; Iov 14:4). Păcatul lui Adam a fost imputat
întregii omeniri (Romani 5:18,19). Dacă cineva neagă doctrina păcatului originar, nu mai
are o bază pentru a explica de ce mor toţi oamenii!

10
 Evanghelia socială
„Dumnezeu este de partea oamenilor de rând. El crede în ei şi îi include” (Pag.
67). Isus a venit în Galileea nu să predice pocăinţa în relaţia cu Dumnezeu, ci să predice
faptul că cei marginalizaţi sunt incluşi acum de Dumnezeu în Împărăţia Lui (fără pocăinţă
şi transformare spirituală) şi sunt făcuţi parte a planului lui Isus de a răsturna ordinea
socială.
Chalke nu vede că venirea lui Isus în lume să mântuiască păcătoşii, aşa cum
afirmă Scriptura, reprezintă o lucrare mai măreaţă decât evanghelia lui socială. Chalke nu
vede că starea spirituală a oamenilor, aflaţi în robia păcatului sub puterea lui Satan, sub
mânia lui Dumnezeu, este un lucru mai grav decât marginalizarea socială. Că eliberarea
lor din această robie spirituală reprezintă un lucru mai important decât eliberarea lor
socială. Chalke nu este interesat de lumea de dincolo. Totul e aici şi acum. Scopul lui e să
îmbunătăţească viaţa oamenilor aici – e un program social îmbrăcat în haine religioase.
Destinul veşnic al omului e minimalizat, conceptul de iad ocolit.
Chalke nu se vede păcătos, nu şi-a simţit niciodată povara păcatului. Doar un
asemenea om poate minimaliza problema păcatului în învăţătura Scripturii. Din această
cauză nu vede nevoia unui mântuitor din păcatele noastre.
Oare cum poate fi transformat mesajul din Romani 1-8 într-unul social? Epistola
aceasta afirmă categoric păcătoşenia întregii omeniri, aflate sub mânia lui Dumnezeu.
Acesta e contextul în care Pavel introduce doctrina justificării prin credinţă, a mântuirii
prin harul suveran al lui Dumnezeu, prin jertfa substitutivă a lui Isus. Dacă ar încerca
cineva să transforme Romani 1-8 într-o evanghelie socială, oare cât ar mai rămânea din
epistolă?
Steve Chalke e influenţat în evanghelia sa socială de teologul N.T. Wright,
episcopul anglican de Durham, pe care îl şi citează aprobator în cartea sa. Wright e unul
dintre cei care recomandă cartea lui Chalke. Pentru Wright, Evanghelia nu are de a face
cu soteriologia, cu justificarea prin credinţă, ci Evanghelia e un mesaj politic. Nu că
Evanghelia ar avea implicaţii politice, ci că este un mesaj politic, în esenţa ei. După
Wright, lucrarea lui Isus în domeniul social şi material trebuie adus în prim plan. Nu
doctrina e importantă, ci hrănirea săracilor, vindecarea bolnavilor. Ideile politice ale lui
Wright sunt socialiste. Wright neagă ineranţa Scripturii, nu crede în naşterea din fecioară,
neagă doctrina iadului, nu crede în existenţa lui Satan şi a demonilor, neagă doctrina
imputării dreptăţii lui Hristos. Isus nu e interesat de păcate individuale, ci de situaţia
politică. Împărăţia lui Dumnezeu nu se referă la mântuirea indivizilor, ci la eliberarea
politică şi socială.
În mesajul său, Intelligent Church, Chalke afirmă că termenul „evanghelie” e unul
politic, împrumutat de Isus şi de autorii Evangheliilor de la Octavian August, pentru a
defini planul politic al acestuia de guvernare. Isus vine cu un plan politic mai bun decât al
lui August, deoarece El se adresează tuturor şi îi include şi pe cei marginalizaţi şi pe
săraci. Mesajul lui Isus se referă la eliberarea şi bunăstarea omului în fiecare domeniu:
social, emoţional, politic, economic, fizic şi „spiritual”. Evanghelia nu se mai referă la
mesajul mântuitor al lui Isus Hristos, la eliberarea oamenilor de sub robia păcatului şi a
lui Satan, prin moartea Sa substitutivă. După Chalke, în acelaşi mesaj, Isus a fost o
personalitate politică înainte de a fi un predicator. El a învăţat cum trebuie să funcţioneze
societatea. Mesajul lui Isus e plin de termeni politici, după Chalke.

11
 Deci Efeseni 6:12 nu se poate referi la puteri demonice, ci sistemul de guvernare
nedrept, care oprimă şi care distribuie greşit banii statului.

Naşterea din nou

„Isus exprimă foarte limpede faptul că nicio persoană sau nicio circumstanţă, cu
excepţia deciziei proprii, nu putea împiedica pe cineva să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu” (pag. 79). În primul rând, Împărăţia lui Dumnezeu nu e domnia suverană şi
mântuitoare a lui Dumnezeu, de natură spirituală, ci e o ordine socială pe care vrea să o
aducă Isus. În al doilea rând, din această cauză, omul poate intra prin decizia proprie în
acest program politico-social. Căci Scriptura afirmă clar că omul natural nu poate vedea
sau intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât fiind născut din nou prin lucrarea suverană a
Duhului Sfânt, nu prin puterea deciziei proprii (Ioan 3:3,5; Tit 3:5).
Naşterea din nou e redefinită. Nu mai e un moment de criză, în care Dumnezeu
intervine în viaţa omului, şi, prin Duhul Sfânt, naşte din nou acea persoană, o aduce la
viaţă, îi scoate inima de piatră şi îi dă o inimă de carne, o face o creatură nouă. Chalke
confundă naşterea din nou cu sfinţirea. În Biblie, sfinţirea este un proces, dar naşterea din
nou nu. La Chalke, naşterea din nou e un proces. Dumnezeu transformă viaţa oamenilor
încet şi sigur (pag. 115). Omul cel mai adesea nu e conştient de această schimbare.
Chalke foloseşte imaginea unui tren care trece prin vămi. Omul care călătoreşte cu trenul
se poate să adoarmă şi să nu observe trecerea prin vamă. La fel, se poate ca experienţa
naşterii din nou să fie un proces inconştient şi omul să nu-şi dea seama că e deja în acest
proces. După Chalke, biserica greşeşte când interpretează naşterea din nou ca un moment
al convertirii. Acest uz al termenului i se pare „incriminator, bigot, arogant şi rigid”, căci
abordează viaţa creştină în mod fariseic, împărţind lumea în cei ce sunt născuţi din nou şi
cei ce nu. Chalke preferă imprecizia, care pentru el e semn de umilinţă creştină. Chalke
reinterpretează scena întâlnirii dintre Isus şi Nicodim. Faptul că Nicodim a venit cu
întrebări la Isus e văzut ca semn că Nicodim a început deja călătoria spirituală, că
procesul naşterii din nou a început din nou în viaţa lui, chiar dacă nu era conştient.
„Naşterea este… un proces care… durează un timp până ca vreunul din noi să fie
conştient de ceea ce a avut loc”. Pentru Ioan, autorul Evangheliei care prezintă scena
întâlnirii dintre Isus şi Nicodim, „naşterea din nou nu însemna criza în care am
transformat-o noi. El ştia că Isus se referă la un proces continuu…” (pag. 118) Isus îl va
lăsa pe Nicodim să găsească mai departe calea, să crească şi să ajungă la maturitate.
Chalke nu observă faptul că Isus îl mustră pe Nicodim că nu înţelege ce e naşterea din
nou, că îl aşează în categoria celor care nu primesc mărturia Lui şi care nu cred în El
(Ioan 3:10-12). Dacă era un necredincios şi un om fără lumină spirituală, cum se poate să
fi început în el procesul vieţii spirituale? Evangheliile sunt pline de cazuri în care oamenii
au fost transformaţi instantaneu: cei cărora Isus le-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”,
omul din care Isus a scos o legiune de dragi, tâlharul pe cruce, apoi cei mântuiţi la
predica lui Petru de la Rusalii, famenul etiopian, Lidia, temnicerul din Filipi, etc.: unde
este procesul de care vorbeşte Chalke? Biblia nu învaţă nicăieri faptul că naşterea din nou
ar fi un proces. Într-o „predică” ţinută în 2008, Intelligent Church, Chalke afirmă că Isus
nu a chemat oamenii la naşterea din nou, ci la a-L urma. Isus menţionează cu o singură
ocazie naşterea din nou (Ioan 3), aşa că nu acesta a fost mesajul Lui, după Chalke. Iar
acolo, naşterea din nou înseamnă a merge într-o altă direcţie, a lua viaţa de la început.

12
 Mai mult, naşterea din nou nu semnifică schimbarea vieţii prin intervenţia
suverană a Duhului Sfânt, care dă viaţă spirituală. La Chalke, naşterea din nou are doar o
dimensiune orizontală: „Isus spunea doar că a intra în Împărăţia sau în pacea lui
Dumnezeu înseamnă a vedea lumea într-un mod diferit şi a adopta noul Lui plan” (pag.
117,118). Apoi afirmă că înseamnă a renunţa la „dogma religioasă devastatoare şi
secătuitoare de viaţă şi a descoperi libertatea primită prin faptul că Dumnezeu te iubeşte
aşa cum eşti şi că Împărăţia Lui este disponibilă”. Naşterea din nou, intrarea în Împărăţie
se poate face la Chalke, prin forţele omului, de a adopta învăţătura lui Isus şi de a o pune
în practică. Biblia afirmă însă că omul e mort în păcate şi că doar Duhul Sfânt poate
aduce la viaţă spirituală. Apoi, Chalke contrazice Scriptura când afirmă că dogma e
devastatoare şi secătuitoare de viaţă. Isus a spus că Cuvintele Lui sunt duh şi viaţă (Ioan
6:63), Cuvântul lui Dumnezeu e adevărul (Ioan 17:17), iar adevărul va aduce eliberarea
(Ioan 8:32). Apostolul Pavel a învăţat bisericile adevăruri doctrinare clare, bine definite şi
a luptat împotriva doctrinelor false. Pentru Chalke doctrina nu e importantă, el preferă o
incertitudine dogmatică. Acest lucru deschide calea către învăţături şi practici
nescripturale.

Pocăinţa
Chalke reinterpretează pocăinţa. Pocăinţa nu mai are a face cu păcatul în relaţia cu
Dumnezeu. pocăinţa înseamnă „să pui planul lui Dumnezeu în centrul vieţii tale şi făcând
asta, să fii bun faţă de tine şi să aduci bunătate în lume. Toate acestea înseamnă exact
ceea ce voia să spună Isus când folosea cuvântul pocăinţă” (pag. 96). Avem aici iarăşi
învăţătura lui Chalke despre bunătatea omului. Omul nu e corupt de păcat, e bun. Apoi,
creştinismul e redus la un set de principii morale: ce se cere de la om e să fie bun şi să
aducă bunătate în lume. Mesajul e orizontal, fără referire la Dumnezeu (rezolvarea
problemei păcatului în raport cu Dumnezeu), e social. Omul care nu mai face rău altora,
ci bine, s-a pocăit! Aceasta e o evanghelie socială, nu învăţătura Scripturii.
„Chemarea lui Isus la pocăinţă nu era o provocare de a trăi o viaţă morală şi
religioasă, renunţând la «căile păcatului»” (pag. 95). Acesta era mesajul fariseilor,
consideră Chalke. După el, fariseii nu au înţeles că Dumnezeu îi acceptă pe oameni fără
vreun set de calificări, ci aşa cum sunt, pentru a le da apoi o viziune nouă care îi duce la o
viaţă plină de scop, viaţă din belşug! Adică Isus a adus vestea cea bună că Dumnezeu nu
era interesat de păcatul omenirii. Ci e un Dumnezeu „iubitor”, care consideră că oamenii
au suferit destul şi acum le aduce alinare şi o viaţă împlinită. Ideea că oamenii trebuie să
dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul lor dispare, Isus nemaivenind să
aducă mântuirea spirituală unor oameni pierduţi, aflaţi în întuneric spiritual, în robia
păcatului şi sub condamnarea lui Dumnezeu.
Isus al lui Chalke nu îi mustra pe oameni niciodată, ci doar le arăta ceea ce puteau
deveni, o viziune superioară care îi făcea să-şi schimbe vieţile. Acest Isus reprezintă o
denaturare clară a imaginii prezentate de Evanghelii, o invenţie a lui Chalke. Chalke nu e
interesat de ce afirmă Biblia, în ciuda afirmaţiilor sale contrare. El îşi creează un alt Isus,
un alt Dumnezeu, o altă evanghelie, apoi selectează din Biblie câteva pasaje pentru a
încerca să-şi îmbrace mesajul social într-o haină religioasă. Reinterpretarea sensului
textului biblic apare la fiecare pas.
După Chalke, Isus nu considera pocăinţa ca fiind o condiţie prealabilă pentru
sfinţenie. Isus al lui Chalke considera că acceptarea şi prietenia vor duce la pocăinţă şi la

13
sfinţenie (pag. 127). Biserica de azi trebui să îşi deschidă uşile tuturor felurilor de
oameni, care, admişi, acceptaţi aşa cum sunt, iubiţi, vor fi schimbaţi. După Noul
Testament, însăşi prezenţa lui Isus nu a dus la transformarea vieţilor majorităţii evreilor,
care L-au respins. Dar concepţia lui Chalke este că oamenii care vor veni în bisericile
organizate după învăţătura lui se vor schimba, se vor pocăi [fără ca pocăinţa să o dea
Dumnezeu, cum afirmă Biblia – „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să
aibă viaţa” (Fapte 11:18); „ Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a
făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31)],
vor fi sfinţi (fără lucrarea Duhului Sfânt!). Termenii biblici sunt goliţi de sens la Chalke.
El păstrează termenii biblici doar pentru a da o haină „creştină” învăţăturii sale sociale.
Iuda a fost acceptat de Isus şi iubit de Isus, ales de Isus să fie apostol. Cu toate acestea,
acceptarea şi iubirea nu l-au dus la schimbare, ci la respingerea lui Isus. Chalke nu
recunoaşte învăţătura corupţiei naturii umane, ca urmare a căderii omului în păcat. Omul
nu se poate schimba singur punându-l în circumstanţe potrivite, iubindu-l, dându-i
învăţătură, etc. Învăţătura lui Chalke nu diferă de filosofia educaţională umanistă şi
socială; e aceeaşi, încrederea în forţele umane şi în posibilitatea îmbunătăţirii omului; e
îmbrăcată doar într-o haină „creştină”.
La Chalke, Isus când cheamă un om să-L urmeze, nu îi transformă viaţa, ci îl lasă
în aceeaşi stare, oferindu-i şansa unei chemări mai înalte. Principiile lui Isus schimbă
viaţa, crede Chalke (pag. 135). Isus e un reformator social şi religios. Oamenii
îmbrăţişează ideile Lui, le pun în practică, vieţile lor se schimbă, iar societatea se
îmbunătăţeşte. Dar nu mai e acel Isus care schimbă El Însuşi vieţi. Iar vieţile oamenilor
nu sunt transformate în sens spiritual, ci social: devii om mai bun. Vieţile oamenilor nu
sunt transformate în urma lucrării suverane şi atotputernice a Duhului Sfânt.
Isus al lui Chalke nu e Isus al Scripturilor creştine. Ci un învăţător social, adept al
unei revoluţii sociale non-violente, care răstoarnă ordinea socială luând partea celor
marginalizaţi (pag. 110). Isus al lui Chalke e modelat după Gandhi şi, eventual, Martin
Luther King. E clar că, după Chalke, Gandhi l-a înţeles pe Isus mai bine decât biserica
creştină. Căci Gandhi a înţeles că nu e vorba de păcat şi mântuire, de moarte pentru păcat
şi împăcare cu Dumnezeu, în mesajul lui Isus, ci de iubirea semenilor (mai ales a celor
oropsiţi) şi de realizarea unei vieţi mai bune pe pământ. Gandhi a văzut în Isus doar un
învăţător moral şi a considerat că creştinismul înseamnă aplicarea învăţăturilor morale ale
lui Isus. Chalke e de acord cu acest lucru. Hindusul Gandhi, care nu a vrut să devină
creştin, după cum afirmă chiar Chalke, în mijlocul confuziei păgâne a religiei lui, a avut
mai multă lumină decât biserica creştină de două milenii încoace! După apostolul Pavel,
nu este Chalke un învăţător fals?

Inspiraţia Scripturii
Ioan a înţeles că Dumnezeu este dragoste (aşa cum a scris în 1 Ioan 4:8) după un
conflict cu mentalitatea lui inerentă şi a putut lansa acest adevăr pe care „l-a înţeles doar
după câteva decenii”. „Numai după ce a petrecut o viaţă întreagă studiind paginile
Vechiului Testament şi, mult mai semnificativ, după ce s-a bucurat de cea mai apropiată
relaţie cu Isus, Ioan se simte destul de încrezător ca să îşi exprime în scris
cutremurătoarea afirmaţie – Dumnezeu este dragoste” (pag. 39). Trebuie să înţelegem
probabil că Chalke face diferenţă între sensul expresiei „Dumnezeu este dragoste” şi
afirmaţiile din Ioan care declară clar că Dumnezeu iubeşte. Căci, altfel, cum ar putea

14
afirma că Ioan a descoperit abia atât de târziu că Dumnezeu este dragoste? În Evanghelia
scrisă înainte, există multe afirmaţii cu privire la dragostea lui Dumnezeu (Ioan 3:16;
14:21, 23; 16:27; 17:23). Apoi, afirmaţii lui Isus că Tatăl L-a iubit (înainte de întemeierea
lumii, din veşnicie [Ioan 15:9; 17:23, 24, 26]), ce altceva înseamnă decât că Dumnezeu e
dragoste în esenţa Lui şi, deci, iubeşte. Nu există nicio ruptură între a spune că Dumnezeu
este dragoste şi a spune că Dumnezeu iubeşte.
Apoi, Chalke afirmă că Ioan a scris această expresie în urma experienţei sale de o
viaţă. Nu se face nicio referire la inspiraţia Scripturii. Cum că Ioan ar fi primit de la
Dumnezeu Cuvântul revelat pe care trebuia să îl scris ca Scriptură. Ioan nu îl scrie cu
certitudinea că e Cuvântul lui Dumnezeu, ci pentru că ajunge să se simtă „suficient de
încrezător”. Afirmaţia lui nu e bazată pe revelaţia autoritară a lui Dumnezeu, ci pe
înţelegerea sa ca om, dobândită de-a lungul efortului intelectual de ani de zile. Acest
lucru neagă doctrina inspiraţiei Scripturilor. 2 Petru 1:21 afirmă că Cuvântul lui
Dumnezeu nu îşi are originea în om, ci că profeţii au vorbit călăuziţi de Duhul Sfânt.

Crezurile istorice ale bisericii

Chalke atacă crezurile istorice ale bisericii, pentru că, după el, nu au reuşit să
comunice, nici să înţeleagă cel mai profund şi mai măreţ adevăr dintre toate, şi anume că
Dumnezeu este dragoste (şi că acest lucru constituie esenţa mesajului lui Isus). După
Chalke, crezurile istorice ale bisericii „nu au reuşit la nivel universal să prezinte explicit
afirmaţia sublim de simplă aflată în 1 Ioan 4:8” (pag. 46). Astfel, faptul că Dumnezeu se
defineşte pe Sine ca dragoste „a devenit unul dintre cele mai bine păstrate secrete din
lume”. Crezurile istorice ale bisericii s-au vrut sistematizări ale credinţei bisericii, articole
care definesc pe scurt credinţa bisericii. Ele cuprind toate marile doctrine creştine.
Bineînţeles că scopul unui crez nu este să prezinte explicit doar faptul că Dumnezeu este
dragoste. Chalke pare să considere că această afirmaţie e îndeajuns ca şi crez al bisericii.
Crezurile istorice ale bisericii tratează şi celelalte atribute ale lui Dumnezeu, nu doar
dragostea Lui. A afirma doar că Dumnezeu e dragoste, fără a declara şi sfinţenia Lui,
dreptatea, mânia împotriva păcatului, gelozia lui Dumnezeu, nu înseamnă a prezenta
învăţătura creştină, ci a o deforma. Cât priveşte afirmaţia că aceste crezuri istorice ale
bisericii nu au înţeles şi nu au comunicat faptul că Dumnezeu e dragoste, aceasta
reprezintă ori un semn de ignoranţă, ori o deformare voită a adevărului. De fapt, putem
afirma pe drept că autorii crezurilor istorice ale bisericii nu au definit dragostea lui
Dumnezeu aşa cum o defineşte Chalke, ci în conformitate cu Scriptura.

Mântuirea
„Isus nu a venit să le spună oamenilor cum să devină creştini”. „În schimb, a venit
să le arate cum să fie oameni”. Mântuirea se referă la „a deveni oameni cu adevărat şi pe
deplin. Se referă la a trăi aşa cum ne-a creat Dumnezeu ca să trăim, în armonie cu El, unii
cu alţii şi cu restul creaţiei” (pag. 122). Chalke vorbeşte despre mântuire fără a face vreo
referire la păcat. Mântuirea nu înseamnă eliberarea omului de sub păcat, nu implică
iertare, justificare, ispăşire, regenerare produsă de Duhul Sfânt. Isus e un învăţător moral
care ne cheamă să trăim potrivit voii lui Dumnezeu, iar omul are în el potenţialul de a
face lucrul acesta. Păcatul nu reprezintă o ofensă gravă adusă lui Dumnezeu, rezolvarea
problemei păcatului nu e una gravă. Mântuirea e angajarea personală în planul de reforme
sociale a lui Isus.

15
 Isus nu a avut scopul de a-i aduce pe oameni „într-un punct de criză pentru a-i
mântui”. Tot ce dorea El era ca ei să îi înţeleagă mesajul (chiar dacă numai vag, adaugă
Chalke) şi apoi să pornească în direcţia lui. Mântuirea e urmarea unui program social.
La pagina 122,123 prezintă exemplul lui Vincent Donovan, care a lucrat printre
cei din tribul Masai. El ajunge să înţeleagă că mântuirea a ajuns la acest trib înainte de a
ajunge misionarul acolo! „Bunătatea, blândeţea, sfinţenia, harul, prezenţa divină, puterea
creatoare şi mântuirea toate se aflau aici înainte de venirea mea” (pag. 123). Rolul
misionarului era doar să arate înspre Cel care fusese deja printre ei şi pe care ei nu l-au
recunoscut. Sfinţenia, harul şi prezenţa divină se aflau la păgâni fără predicarea
Evangheliei. Păgânii au beneficiat de aceste daruri ale lui Dumnezeu fără să li se predice
Evanghelia şi fără să creadă în ea, iar acum predicarea le spune doar că ei au deja acele
lucruri, dar că nu ştiu! Aceasta neagă Romani 10:14. Isus a predicat Evanghelia
Împărăţiei nu ca să le spună oamenilor că au toate dinainte, ci pentru că erau ca nişte oi
fără păstor. Pavel a misionat printre greci nu să le spună că aveau deja harul lui
Dumnezeu fără să ştie, ci ca să le aducă Cuvântul lui Dumnezeu pe care nu-l aveau. După
concepţia lui Chalke, nu mai rămâne loc pentru a trimite misionari la cei fără Dumnezeu,
căci ei nu sunt pierduţi.

Negarea mâniei lui Dumnezeu

Dumnezeul prezentat în Vechiul Testament este „un Dumnezeu al milei, care nu
vrea să Îşi exercite mânia, nici măcar faţă de duşmani” (pag. 45). Chalke citează ca
argument Psalm 103:8,10, cât şi texte paralele. E cel puţin semn de ignoranţă, dacă nu de
deformare din rea-voinţă, să afirmi, pe baza Vechiului Testament (şi a Psalmilor – unde
sunt psalmii de imprecaţie?) că Dumnezeu nu vrea să Îşi exercite mânia! În Vechiul
Testament, învăţătura cu privire la revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra naţiunilor
păgâne (dar şi asupra lui Israel) abundă, pasajele profetice referitoare la nimicirea de
popoare întregi fiind numeroase, iar referirea la „paharul mâniei lui Dumnezeu”, plin,
obişnuită. Potopul din Geneza ce altceva demonstrează decât mânia lui Dumnezeu
dezlănţuită în pedepsirea păcatului uman? Dumnezeul lui Chalke e unul deformat faţă de
cel al Scripturii, unul inventat, un dumnezeu care minimalizează păcatul. O asemenea
abordare nu aduce glorie sfinţeniei lui Dumnezeu, dreptăţii Lui, mâniei, geloziei Lui.
Chalke critică apoi renumita predică a lui Jonathan Edwards, Păcătoşii în mâinile
unui Dumnezeu mânios. După el, Dumnezeu e înfăţişat în mod greşit în această predică,
care ar ascunde dragostea lui Dumnezeu şi care prezintă un Dumnezeu „al puterii, al
legii, al judecăţii, al focului iadului şi al blestemului” (pag. 47). Chalke neagă realitatea
iadului, a judecăţii lui Dumnezeu şi a blestemului. De fapt, nu Edwards a ascuns
dragostea lui Dumnezeu, ci mesajul lui Chalke ascunde păcătoşenia omului, pedeapsa lui
Dumnezeu, blestemul lui Dumnezeu şi iadul. Domnul Isus a vorbit despre iad mai mult
decât despre cer. Oare cum am putea interpreta Matei 25:41 (;Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor…”), dacă Dumnezeu nu îi socoteşte pe unii blestemaţi? Pe de altă parte,
Edwards nu ascunde în predica lui dragostea lui Dumnezeu. Oamenii sunt la un pas de
iad, spune el, datorită păcatului care atrage mânia lui Dumnezeu. În orice moment ar
putea plonja în iad. Dar nu sunt acolo din cauză că Dumnezeu se îndură de ei şi le dă
vreme pentru a se pocăi. Către sfârşitul predicii, Edwards cheamă oamenii la pocăinţă,
arătându-le îndurarea lui Dumnezeu: „Iar acum aveţi o extraordinară oportunitate, o zi în
care Hristos a deschis larg porţile îndurării şi când stă şi cheamă, strigând cu voce tare, pe

16
sărmanii păcătoşi…” Apoi vorbeşte despre cei care au fost mântuiţi şi care erau acum „cu
inimile umplute de dragoste pentru Cel care i-a iubit şi care i-a spălat în sângele Lui de
păcatele lor, bucurându-se în nădejdea slavei lui Dumnezeu”.4 Ceea ce urăşte Chalke e
predicarea biblică, predicarea celor care au fost fideli faţă de Scripturi. Să nu uităm faptul
că Edwards a ţinut acea predică în timp de trezire spirituală, pe care Dumnezeu a onorat-o
prin pocăinţa celor care au ascultat-o. Oare ce şansă are predicarea nebiblică a lui Chalke
de a fi instrumentul folosit de Dumnezeu în aducerea trezirii spirituale? Evident, niciuna,
căci Duhul Sfânt nu revarsă binecuvântare peste erezie!
Romani 8:32 afirmă că Dumnezeu „n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său”. El nu va
cruţa nici pe cei ce rămân în păcatul lor. Ei vor experimenta mânia lui Dumnezeu şi
pedeapsa Lui!
În Scriptură, harul nemeritat al lui Dumnezeu e definit ca răspuns la păcătoşenia
omului: omul nu merită mântuirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu se
hotărăşte să îl mântuiască pe omul păcătos. Dacă se scot doctrine ca mânia lui Dumnezeu,
judecata lui Dumnezeu, iadul, harul îşi pierde conţinutul. Harul lui Dumnezeu nu mai are
de la ce să îl scape pe om, dacă oricum nu există pedeapsa lui Dumnezeu şi iadul.
O altă afirmaţie care duce în rătăcire a lui Chalke a aceea când scrie că Biblia „nu
face afirmaţii despre mânia, puterea şi judecata Lui în mod independent de dragostea
Lui” (pag. 53). Citându-L pe Karl Barth, Chalke afirmă că acestea sunt doar „repetiţii şi
amplificări ale afirmaţiei că Dumnezeu iubeşte”. Acest lucru înseamnă că mânia lui
Dumnezeu, orice ar fi ea la Chalke, nu trimite pe nimeni în iad. Căci Dumnezeu va iubi
pe oameni mereu, iar mânia e oarecum anihilată în cele din urmă de dragoste, sau
absorbită, devreme ce reprezintă aspect al dragostei. În felul acesta, Chalke neagă
învăţătura biblică despre mânie şi judecată. În mod clar, Biblia nu prezintă mânia lui
Dumnezeu şi judecata ca aspecte ale dragostei. Pedepsirea păcătoşilor în iadul veşnic
înseamnă că ei nu vor mai experimenta dragostea lui Dumnezeu.
Învăţătura aceasta a lui Chalke despre dragostea lui Dumnezeu îl duce la
universalism, la convingerea că toţi oamenii vor fi mântuiţi în cele din urmă. Dumnezeu
„trăieşte cu durerea şi mâhnirea de a fi despărţit de noi şi nu va avea linişte până când
fiecare din noi nu Îi este înapoiat” (pag. 54). Adică Dumnezeu va face orice ca toţi
oamenii să fie mântuiţi, de vreme păcatul nu e un lucru serios, iar nepocăinţa şi
împietrirea inimii nu există.
La pagina 89, Chalke afirmă că în Biblie există un singur păcat – păcatul iertat.
Dumnezeu a iertat deja orice păcat, căci El nu păstrează supărare, mânie, e tot iertare şi
dragoste. Problema e că oamenii nu înţeleg că sunt iertaţi deja. E clar că nu mai poate
exista judecată şi pedeapsă în iad, de vreme ce păcatele sunt iertate. Iertarea aceasta
divină nu necesită pocăinţă, conştientizare a păcătoşeniei şi a pierzării, mărturisirea
păcatului. Iar iertarea nu se face prin jertfă substitutivă.
Chalke îl citează aprobator pe autorul catolic Henry Nouwen: Dumnezeu „nu are
nicio dorinţă de a pedepsi [oamenii]”. Nouwen continuă spunând că oamenii au fost
pedepsiţi deja destul pentru îndărătnicia lor. Iar Dumnezeu doreşte ca oamenii să ştie că
dragostea Lui va exista „întotdeauna pentru ei” (pag. 55). În mod evident, aceasta
înseamnă ori că nu vor exista oameni în iad (astfel nu vor experimenta mânia Lui, ci
dragostea Lui), ori că va putea exista, după moarte, posibilitatea mântuirii – mântuire de

4
Jonathan EDWARDS – Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, trad. Florin Moţiu, Ed. Cristianus,
Oradea, 2007, pag. 25

17
care vor avea parte toţi. Existenţa iadului veşnic, după învăţătura Scripturii, neagă
afirmaţia lui Nouwen, căci înseamnă că vor exista oameni pentru care Dumnezeu nu va
avea întotdeauna dragoste!
Mai mult, citatul lui Nouwen minimalizează seriozitatea păcatului. Oamenii au
suferit destul din cauza îndărătniciei lor, afirmă el. Onoarea ofensată a unui Dumnezeu
maiestuos şi infinit în sfinţenia şi dreptatea Lui nu contează. Dar un Dumnezeu care nu
pedepseşte păcatul nu mai este un Dumnezeu sfânt şi drept. Dumnezeul lui Chalke nu e
un Dumnezeu drept şi sfânt, nu e Dumnezeul Bibliei.
Romani 11:22 ne avertizează să luăm în considerare ambele aspecte ale
caracterului lui Dumnezeu: bunătatea şi severitatea: „Uită-te, deci, la bunătatea şi
asprimea lui Dumnezeu”.
Iar Ezechiel 38:23 afirmă că Dumnezeu e interesat să-şi reveleze şi măreţia şi
sfinţenia, nu doar dragostea. Cuvintele acestea se află la sfârşitul unui pasaj despre
pedeapsă: „Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea
mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul”.

Un alt Dumnezeu
Orice erezie se naşte dintr-o concepţie greşită despre Dumnezeu. Dumnezeul lui
Chalke nu este cel al Bibliei, ci unul imaginat după placul lui: un Dumnezeu care nu
pedepseşte păcatul, care nu se mânie împotriva păcatului, care nu trimite oameni în iad.
Chalke neagă învăţătura biblică după care Dumnezeu e un foc mistuitor şi că oamenii nu
pot vedea faţa Lui fără să moară (Exod 33:20). El reinterpretează acest verset în sensul că
Dumnezeu suferă atât de mult, încât „toată suferinţa care a avut loc vreodată a fost
gravată pe chipul Lui” (pag. 49). Dumnezeu se implică în lumea noastră şi astfel devine
vulnerabil, declară Chalke. Aşa că interpretarea versetului din Exod devine la Chalke:
„Nimeni nu poate suporta să vadă o faţă chinuită de o astfel de durere infinită şi să
trăiască” (pag. 50). Dumnezeu este micşorat aici. Căci un Dumnezeu infinit nu poate fi
astfel marcat de suferinţa creaturilor, indiferent cât de mare ar fi aceasta, în comparaţie cu
infinitul. Biblia nu Îl numeşte pe Dumnezeu „suferindul Dumnezeu”, ci „fericitul
Dumnezeu” (1 Timotei 1:11; 6:15). Dumnezeu este fericit în relaţia de dragoste dintre
cele trei persoane divine, iar crearea lumii şi a oamenilor, nu face să înceteze fericirea lui
Dumnezeu. Mai mult, dacă Dumnezeu ar fi suferinţa supremă, oamenii răscumpăraţi care
vor petrece veşnicia împreună cu El – şi care vor fi transformaţi tot mai mult în
asemănare cu El – ar deveni tot mai nefericiţi, nu tot mai fericiţi! Da, Isus a purtat
pedeapsa pentru păcatele poporului Său şi a suferit în locul lor cumplit, dar lucrarea Lui
s-a isprăvit (Ioan 19:30) – şi El nu va mai trebui să moară încă o dată (Romani 6:9,10),
nici să mai sufere pentru păcatele şi suferinţa lumii.
La pagina 55, Chalke declară, răsturnând o afirmaţie celebră, că „în inima lui
Dumnezeu există un gol care are forma oamenilor”. Cum am afirmat mai sus, Dumnezeu
este perfect fericit şi împlinit în relaţia intertrinitară, fără să aibă un gol în inima Sa. Şi
chiar dacă am împrumuta pentru un moment metafora şi am vorbi nebuneşte, cum zice
Pavel, ar fi mai corect să zicem că în inima lui Dumnezeu, dacă ar exista un gol, ar avea
forma lui Dumnezeu: căci, în primul rând, Dumnezeu e centrat pe Sine Însuşi, pe a-Şi
aduce Sieşi glorie veşnică; şi, în al doilea rând, Dumnezeu, ca fiinţă infinită, poate fi
satisfăcut doar de Dumnezeu, nu de om.

18
 În loc să aibă o teologie centrată pe Dumnezeu, Chalke are o teologie centrată pe
om, mai mult, un Dumnezeu centrat pe nevoile omului – culmea, centrat pe împlinirea
nevoilor nespirituale ale omului în viaţa de aici! Dumnezeul lui Chalke nu e Dumnezeul
Bibliei.

Mesia
Chalke trebuie să schimbe şi paradigma cuvântului Mesia. Mesia nu a venit să
instaureze o domnie spirituală a lui Dumnezeu, mântuind oamenii de păcatele lor, murind
în locul lor pentru păcatele lor. Ci Mesia a venit cu un program social. Chalke afirmă că
Mesia i-a şocat şi dezamăgit pe evreii care credeau că ar fi venit să îi elibereze de sub
jugul roman. El a venit ca să schimbe ordinea socială, să declare că Dumnezeu e alături
de cei oropsiţi, marginalizaţi, lipsiţi de drepturi, săraci, şi împotriva liderilor politici,
sociali şi religioşi ai vremii, care oprimau pe ceilalţi.
Isus ca Mesia nu a venit să rezolve problema păcatului uman. Mesia nu este divin,
pentru Chalke. Evrei nu legau calitatea de Mesia de divinitate. Acesta e un argument
pentru Chalke. Dar chiar dacă majoritatea evreilor nu au socotit pe aşteptatul Mesia ca
fiind divin, nu înseamnă că unii nu au văzut lucrul acesta în Scripturile lor.
Apoi, Chalke afirmă că nici Isus însuşi nu a pretins că era divin, în calitate de
Mesia. „El declara doar că este agentul lui Dumnezeu pentru schimbare” (pag. 61,62).
(vezi şi: „Asumându-Şi titlul de Mesia, El nu Îşi afirma şi divinitatea”, pag. 92). Acest
lucru contrazice Matei 16:16 – „Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul,
Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus aprobă ceea ce a spus Petru, afirmând că Tatăl ceresc i-
a revelat acest adevăr: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele
ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (v. 17). Marta afirmă acelaşi
lucru în Ioan 11:27, declarând mesianitatea şi divinitatea lui Isus: „cred că Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume”. Fiul lui Dumnezeu a venit în
lume să fie Mesia.
Chalke afirmă că nu găseşte versete care să indice că Isus îşi susţinea divinitatea.
Doar faptele prezentate în Evanghelii reprezintă dovezi explicite ale divinităţii lui Isus,
după Chalke (vezi pag. 91,92). Evreii care ascultau cuvintele lui Isus au avut un
discernământ mai bun decât Chalke. Ei au înţeles că Isus pretinde că e divin ca Tatăl
ceresc: „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea,
lucrez.” Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă
dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea
astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:17,18). La fel, în Ioan 10:33 – „Iudeii I-au
răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi
pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu”. Isus afirmă divinitatea Lui: Ioan 8:58;
9:36-38; 10:30; 14:10; 17:11,22, etc. Lucrările lui Isus nu sunt singurele care
demonstrează divinitatea Lui, ci cuvintele Lui şi faptele Lui mărturisesc împreună acest
lucru (Ioan 14:10,11).
Hristos afirmă că Vechiul Testament lega titlul de Mesia cu divinitatea. Mesia
care va veni va fi divin. Cei care nu văd lucrul acesta sunt orbi şi nu înţeleg Scripturile.
Problema e cu ei, nu cu Scripturile. În Matei 22:41-46, Isus citează din Psalmul 110 şi
argumentează că fiul lui David, Hristosul, Mesia, este şi Domnul lui David. În Isaia 9:6,7,
cel ce va ocupa scaunul de domnie al lui David, ca urmaş al Lui, va fi Dumnezeu tare!
Mica 5:2 afirmă că Mesia va fi cineva care există din veşnicii. Cei cărora Dumnezeu le-a

19
deschis ochii să vadă adevărul Scripturii şi acest adevăr împlinit în Isus Hristos, au
recunoscut în El pe Mesia şi pe Fiul lui Dumnezeu, ca Natanael: „Natanael I-a răspuns:
„Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:49).
Mesia al lui Chalke este un revoluţionar (pag. 69) care a venit să proclame un
mesaj revoluţionar împotriva „sistemelor sociale şi religioase din vremea Sa” (pag. 70).
Chalke reinterpretează Fericirile din Predica de pe Munte. Fericirile nu se mai
adresează unor oameni care au viaţă spirituală. Fericirea e să fii parte a clasei de jos, a fi
marginalizat, căci Dumnezeu urmează să facă o răsturnare a situaţiei şi să îi accepte pe
aceştia, nu pe liderii politici şi religioşi, care se credeau binecuvântaţi de Dumnezeu.
Fericirea e pentru cei „călcaţi, cei scuipaţi, cei trădaţi”. Dacă Isus ar rosti azi Fericirile,
ele ar suna astfel: „Ferice de cei care sunteţi singuri, urâţi, bătrâni, terorizaţi, infertili,
destituiţi, surmenaţi, nedoriţi, prost plătiţi, fără adăpost, şomeri, abuzaţi – Împărăţia lui
Dumnezeu vă aparţine” (pag. 75). Aici nu mai există nicio calificare spirituală, nicio
foame după neprihănirea lui Dumnezeu, nicio povară a păcatului şi nici un plâns din
cauza păcatului, nicio curăţie de inimă. În Împărăţia lui Chalke se intră dacă eşti
marginalizat. Împărăţia lui e una socială. Mesajul Împărăţiei la Chalke e o veste bună
pentru cei marginalizaţi, lipsiţi, oropsiţi şi suferinzi: ei sunt acceptaţi de Dumnezeu
pentru faptul că sunt marginalizaţi, lipsiţi, oropsiţi şi suferinzi. Dumnezeu nu mai suportă
să-i vadă suferind şi le ia partea. Mesajul Împărăţiei la Chalke e unul social, e un mesaj
socialist, de stânga, îmbrăcat în haine religioase. Predica de pe Munte a devenit un
manifest social, al unui Mesia revoluţionar care a venit să ia partea celor din clasa de jos
a societăţii şi să răstoarne ordinea socială. La pagina 76 Chalke prezintă cazul unei femei
lesbiene care se plânge că nicio biserică nu ar accepta-o. Chalke vrea să o asigure că
Dumnezeu e de partea ei, dar nu îi spune nimic de pocăinţă, de transformare. Biserica se
transformă în organizaţia care trebuie să îi accepte pe cei respinşi şi neînţeleşi, fără vreo
calificare spirituală. Faptul că cineva se simte marginalizat sau respins, că suferă, îl
recomandă Dumnezeului care e doar dragoste!
Isus spune elitei religioase şi sociale: „Vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, a
păcii Lui, aparţine celor pe care i-aţi exclus şi i-aţi dispreţuit! Timpul vostru s-a scurs; a
sosit timpul lor!” (pag. 78). Exclusivismul de care îi acuză Chalke pe liderii se transformă
într-un alt exclusivism: doar cei respinşi până ieri sunt acceptaţi! Oare Isus nu i-a chemat
la pocăinţă şi pe lideri, pe farisei şi pe saduchei? Chalke e consecvent însă filosofiei sale
socialiste.
Chalke afirmă că Isus nu a venit cu un set de calificări necesare pentru intrarea în
Împărăţie. „Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, fără judecare sau condamnare, şi
treptat, prin dragostea şi acceptarea Lui, ne aduce tot mai aproape de înţelegerea şi de
trăirea păcii Lui în viaţa noastră. Cu alte cuvinte, acceptarea precede pocăinţa – nu
invers” (pag. 79,80). Dumnezeu îi acceptă pe oameni aşa cum sunt, fără vreo referire la
păcatele lor (dacă vor fi având păcate). Apoi, trăirea în comunitatea celor acceptaţi de
Dumnezeu îi inspiră pe membri şi îi învaţă să trăiască pe baza noii viziuni sociale a lui
Isus. În Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră prin pocăinţă, căci Împărăţia aceasta nu e una
spirituală. Naşterea din nou lucrată de Duhul Sfânt nu e condiţie pentru intrarea în
Împărăţie, de vreme ce Împărăţia e socială.
Uşa acceptării lui Dumnezeu e larg deschisă. Oamenii trebuie să vină aşa cum
sunt. Schimbarea viziunii şi a vieţii e necesară, după intrarea în comunitate, pentru a se
putea bucura de beneficiile Împărăţiei. „Isus a coborât pragul construit de farisei…”,

20
afirmă Chalke (pag. 80). Acest lucru contrazice învăţătura lui Isus din Matei 5:20 – „Căci
vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a
Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Predica de pe Munte
afirmă contrariul a ceea ce spune Chalke. Isus interiorizează cerinţele Legii lui
Dumnezeu, ridicând standardul exterior învăţat de farisei. Isus afirmă că Dumnezeu cere
perfecţiune: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit” (Matei 5:44). Isus a ridicat standardul, făcându-l imposibil de împlinit prin
forţele umane. Doar Dumnezeu poate da omului neprihănirea pe care o cere de la om, e
învăţătura Scripturii.

Negarea jertfei de ispăşire penale, substitutive, a lui Hristos

În teologia lui Chalke nu-şi are loc învăţătura despre mânia lui Dumnezeu.
Păcatul omului nu atrage mânia lui Dumnezeu. Astfel că omul poate intra în relaţie cu
Dumnezeu fără ca să fie satisfăcută întâi mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi revarsă
mânia peste oameni. El e dragoste. El consideră că oamenii au suferit destul, astfel că îi
acceptă aşa cum sunt. Dacă nu există mânia lui Dumnezeu, care să trebuiască satisfăcută,
nu există nici jertfa de ispăşire penală, substitutivă, a lui Hristos.
Dumnezeu nu şi-a revărsat mânia şi furia asupra Fiului Său, crede Chalke. Acest
lucru ar constitui o „formă de abuz cosmic asupra copilului” (pag. 146). Tatăl ar părea
răzbunător, pedepsindu-Şi Fiul pentru o faptă pe care n-a săvârşit-o. Această învăţătură e
îndoielnică din punct de vedere moral şi constituie o barieră uriaşă în calea credinţei,
după Chalke. Acest concept ar fi în contradicţie cu afirmaţia că „Dumnezeu este
dragoste”. (Trebuie să facem aici observaţia că Chalke nu aduce ca argument versete
biblice pentru a-şi demonstra teoria ispăşirii. El doar neagă teoria, îşi bate joc de ea,
vorbeşte ca un ateu care urăşte crucea. Cuvintele lui nu sunt produs al gândirii creştine,
nu sunt rezultat al studiului Bibliei. Cine vorbeşte în felul acesta despre ispăşire nu e
creştin, afirmă John MacArthur. Chalke spune că e evanghelic, dar adevărul e că e eretic.)
Chalke pare să uite că dragostea lui Dumnezeu este definită şi demonstrată în Ioan
3:16 tocmai prin dăruirea Fiului Său să moară în locul păcătoşilor. Apoi, Chalke are o
concepţie defectuoasă asupra Sfintei Treimi. Mânia lui Dumnezeu nu cade asupra unei
persoane din afara Dumnezeirii, ci asupra unei persoane din cadrul Dumnezeirii. Fiul lui
Dumnezeu este a doua persoană a Sfintei Treimi. Aşa că Dumnezeu ispăşeşte EL ÎNSUŞI
în locul păcătoşilor pedeapsa care li se cuvenea. Nu e vorba aici ca Dumnezeu să arunce
în mod arbitrar mânia Sa asupra cuiva care nu doreşte să o suporte. Fiul lui Dumnezeu nu
e un copil nevinovat abuzat de Tatăl, ci Fiul, a doua persoana a Sfintei Treimi, decide în
mod voluntar să fie jertfa de ispăşire: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi
s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am
putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan
10:17,18). Dragostea lui Dumnezeu se arată în jertfa voluntară a Fiului şi în acceptarea de
către Tatăl ca Fiul Său să fie jertfa de ispăşire. Dragostea lui Dumnezeu nu înseamnă o
minimalizare a problemei păcatului. Dragostea lui Dumnezeu e mare în contextul
realităţii unui Dumnezeu infinit de sfânt şi de maiestuos, nu al unui Dumnezeu nepăsător
de păcatul omenirii. Chalke ştirbeşte extrem de mult din dragostea lui Dumnezeu prin
teologia lui, nu aduce ceva mai măreţ. Întunericul nu poate crea o dragoste mai mare
decât cea a Dumnezeului Scripturii.

21
 Moartea lui Isus e, pentru Chalke, o punere în practică a învăţăturii lui Gandhi,
pusă în gura şi viaţa lui Isus. Isus acceptă să moară, ca adept al împotrivirii, revoluţiei
Sale non-violente. Crucea nu rezolvă nicio problemă în relaţia cu Dumnezeu. Tâlharii de
pe cruce recunosc, potrivit lui Chalke, că mor pentru că au vrut o revoluţie prin violenţă.
Dar ei mărturisesc că Isus nu e ca ei, ci moare nevinovat. El nu era adeptul violenţei (pag.
143). Isus nu a răspuns cu violenţă, ci a absorbit toată ura, răutatea şi violenţa oamenilor.
El moare ca urmare a urii lor, dar e un învingător moral. El moare pentru mesajul în care
crede până la moarte. Prin moarte Sa, învăţătura Lui primeşte putere (pag. 143).
Dumnezeu îl învie din morţi pe Hristos pentru a arăta oamenilor că El e de acord
cu mesajul revoluţionar non-violent al lui Isus. „Moartea şi învierea lui Isus din morţi
dovedesc că El spunea adevărul, aşa că putem avea încredere în El” (pag. 139). Isus a
murit doar cu acest scop – şi doar atât a realizat moartea Lui: a demonstrat că învăţătura
Lui e corectă. El nu şi-a negat principiile nici în ceasul morţii. Moartea lui Hristos nu are
a face cu păcatele oamenilor, nu e jertfă de ispăşire, nu e jertfă substitutivă, nu satisface
mânia lui Dumnezeu. din nou, Chalke transformă învăţătura spirituală a Scripturii într-un
mesaj social. După Chalke (care îl citează pe Richard Bauckham), moartea lui Isus are o
semnificaţie faţă de sistemele în care oamenii se victimizează unii pe alţii (pag. 144).
Moartea lui Isus are importanţă în ce priveşte promovarea principiilor revoluţiei non-
violente a celor victimizaţi. Învierea lui Hristos înseamnă că binele şi dragostea câştigă
împotriva răutăţii (pag. 149). Învierea lui Isus are rolul de a valida pe Isus ca Mesia (pag.
152). Prin înviere, Dumnezeu Îl justifică pe Isus şi mesajul Lui. Dumnezeu afirmă că Isus
are dreptate în ce spune (pag. 153).
„Crucea este o afirmare vie a lipsei de putere a dragostei” (pag. 146). Isus moare
ca victimă. Crucea nu mai e instrumentul prin care Fiul lui Dumnezeu a ieşit biruitor
asupra demonilor şi prin care i-a dezbrăcat de putere (Coloseni 2:15), nu mai reprezintă
biruinţa lui Isus asupra păcatului şi a morţii (1 Corinteni 15:55,56), ci arată slăbiciunea de
timp Gandhi a unui om moral. Moartea lui Isus, la Chalke, e, în cele din urmă, moartea
unui simplu om. Iar moartea Lui a realizat tot ce putea realiza moartea unui simplu om ca
noi, care moare pentru filosofia sa socială a împotrivirii non-violente.
Isus nu a fost abandonat pe cruce de către Tatăl, afirmă Chalke (pag. 147).
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” reprezintă doar identificarea
cu toţi cei ce se simt abandonaţi de Dumnezeu în problemele lor.
Chalke minimalizează seriozitatea păcatului. Păcatul nu ofensează un Dumnezeu
măreţ. Dumnezeu are dreptul să Îşi pedepsească creaturile care păcătuiesc împotriva Lui.
Ceea ce e drept e definit de Dumnezeu, nu de anumiţi oameni. Romani 1:18 afirmă faptul
că Dumnezeu va pedepsi păcatul oamenilor şi că Îşi revărsă mânia. 2 Tesaloniceni 1:8,9
afirmă că Dumnezeu va pedepsi veşnic pe cei răi. Chalke trece cu vederea toate aceste
texte care nu îi convin. Şi mai ales trece cu vederea Isaia 53. Versetul 6 afirmă că
păcatele noastre au fost puse asupra lui Mesia: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui
nelegiuirea noastră a tuturor”. Versetul 8 afirmă că El a murit pentru păcatele poporului:
„El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului
meu?” Versetul 10 afirmă şi mai categoric jertfa lui Isus. Observaţi că agentul acţiunii
zdrobirii prin suferinţă a Fiului e Dumnezeu: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească
prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de
urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Romani 3:23-
26 afirmă că Isus a fost jertfa de ispăşire, că a suferit mânia lui Dumnezeu. Alte texte

22
vorbesc despre acelaşi lucru: 2 Corinteni 5:21; Galateni 3:13; Evrei 9:11-28; 1 Petru 3:18.
În mod ironic, la două versete de textul preferat al lui Chalke, 1 Ioan 4:8, versetul 10
afirmă că dragostea lui Dumnezeu se vede în faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său
să fie „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Unii consideră că se poate face teologie
alegând din Biblie care versete îţi plac şi ignorând celelalte!
Întreg sistemul de jertfe din Vechiul Testament avea rolul de a învăţa poporul că
păcatul poate fi iertat doar prin vărsarea de sânge a unui substitut. Din nou, evreii din
primul secol, care continuau să se ţină de sistemul de jertfe, au înţeles mai bine Scriptura
şi voia lui Dumnezeu decât Chalke. Evrei 9:22 afirmă clar: „fără vărsare de sânge, nu este
iertare”. Ioan Botezătorul spune despre Isus că e Mielul de jertfă pregătit de Dumnezeu:
întregul sistem de jertfe din Vechiul Testament arăta spre El şi se împlinea în El: „ A
doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii!” (Ioan 1:29).
În revista Perichoresis5, nr. 2/2007 a apărut un eseu foarte bun al lui Mostyn
Roberts, în limba engleză, care tratează problema jertfei de ispăşire penale, substitutive, a
lui Hristos, în lumina atacurilor aduse de Chalke şi de teologia „noii perspective asupra
lui Pavel”. Roberts îşi argumentează biblic punctul de vedere, combătând erezia lui
Chalke şi fixând-o în contextul contemporan. Iată cuvintele lui Roberts despre Chalke:
„Cartea lui Chalke e greşită în priveşte teologia şi exegeza. Manifestă o perspectivă
greşită cu privire la Dumnezeu, om şi cruce…” (pag. 176).

Concluzie
Steve Chalke este un predicator şi un autor apostat, care a cunoscut învăţătura
evanghelică, dar care s-a îndepărtat de ea înspre un mesaj social. Teologia lui nu mai e
una spirituală, interesată de mântuirea păcătoşilor şi de destinul lor veşnic, ci este doar o
haină pentru un mesaj social interesat de bunăstarea omului în lumea de acum. Chalke
este influenţat în erezia lui de evanghelia socială a lui N.T. Wright, pe de o parte, şi de
mişcarea Emergent Church, care diluează Evanghelia pentru a o face acceptabilă omului
post-modern şi care manifestă şi ea un interes doar pentru latura socială.
Steve Chalke promovează o evanghelie legată de lumea de acum, în care
urmăreşte „fericirea” oamenilor marginalizaţi, oropsiţi. O lume mai bună, fără suferinţe,
fără nedreptate socială, fără violenţă, cu resursele materiale împărţite în mod echitabil,
socialist, fără boală, reprezintă scopul eforturilor lui Chalke. Învăţătura lui este una
umanistă, seculară, îmbrăcată în haine religioase fără vreun alt scop decât pentru a atrage
oamenii cu mai mult succes. Chalke transformă Evanghelia lui Isus într-un mesaj social,
care nu mai e deloc Evanghelia Scripturii. Chalke neagă doctrine biblice esenţiale şi
modifică înţelesul multor termeni biblici pe care se hotărăşte să îi păstreze. Dar mesajul
lui e cu totul denaturat faţă de învăţătura Scripturii. Mesajul lui nu e mesajul pierdut al lui
Isus, mesajul pe care biserica l-ar fi pierdut, uitat sau ascuns, ci e vechiul liberalism într-o
haină contemporană. Liberalismul, lipsit de dimensiunea spirituală, interesat doar de
evanghelia socială, e din nou printre noi.

5
Mostyn ROBERTS, What Did Christ Accomplish at the Cross? With Reference to Recent Controversies
Namely «The Lost Message of Jesus» and the «New Perspective on Paul»”, în Perichoresis, nr. 5.2, 2007,
Emanuel University of Oradea, pag. 163-185. Eseul este disponibil şi pe internet la pagina web:
http://www.emanuel.ro/eng/files/perichoresis/Perichoresis5.2(2007).pdf

23
 În mod interesant, mesajul lui Chalke e acelaşi cu mesajul cântecului lui John
Lennon, Imagine.

Imaginează-ţi că nu există cer

E uşor, dacă încerci,
Nici un iad sub noi
Deasupra noastră, doar firmamentul
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăind doar pentru ziua de azi…

Imaginează-ţi că nu există ţări

Nu e greu s-o faci
Nu ai pe cine să ucizi şi nici pentru ce să mori
Şi, de asemenea, nu există nicio religie
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăindu-şi viaţa în pace…

Poate vei zice că sunt un visător

Dar nu sunt singurul
Sper că într-o zi ni te vei alătura
Şi lumea va fi una

Imaginează-ţi că nu sunt posesiuni

Mă întreb dacă vei putea
Nici un motiv pentru lăcomie sau foame
O frăţietate a omului
Imaginează-ţi toţi oamenii
Împărtăşind întreaga lume…

Poate vei zice că sunt un visător

Dar nu sunt singurul
Sper că într-o zi ni te vei alătura
Şi lumea va trăi în unitate.

Chalke are acelaşi scop. Chalke nu descoperă mesajul pierdut al lui Isus, ci,
părăsind de bună voie Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce înspre mesajul omenirii care,
de atâtea milenii a visat să construiască pe pământ raiul, fără Dumnezeul Bibliei. Chalke
e un visător ca Lennon, inventând un Isus nou, o Evanghelie nouă. E adevărat, Lennon nu
a fost singur, nici Chalke nu e singur, dar nici Scriptura nu afirmă că vor fi singuri în iad
cei care dau la o parte revelaţia Dumnezeului adevărat pentru a-şi întoarce urechea înspre
poveşti închipuite.
Să luăm aminte la cuvintele Domnului Isus: „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi”
(Matei 7:15).
„Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!” (1 Cor.
16:22a).

24
Bibliografie:

1) Ian BROWN – Christ’s Atonement is not Child Abuse. The Heresy of Steve Chalke,
mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=240583221

2)Steve CHALKE – Intelligent Church, mesaj audio,

http://www.archive.org/details/kings_church_portsmouth_sermons_kcs-000123-2008-02-
23

3) Steve CHALKE. Alan MANN – Mesajul pierdut al lui Isus, traducător nemenţionat,
Ed. Scriptum, Oradea, 2007

4) Jonathan EDWARDS – Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios, trad. Florin

Moţiu, Ed. Cristianus, Oradea, 2007

5) Stephen HOLLAND – The Emerging Church – The Latest Heresy. Brian McLaren’s
False Gospel, mesaj audio,
http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=210081755136

6) Stephen HOLLAND – The Doctrinal Weaknesses of the Emerging Church, mesaj

audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=21008183372

7) Jerrold H. LEWIS – Answering the Emergent Church: A Reformed answer to Post-

modernism, mesaj audio,
http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=926072050502

8) Chuck O’NEAL – Emergent Church Apostasy – Wolves in Our Midst, mesaj audio,
http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=101606115756

9)Chuch O’NEAL - Purging the Emerging, mesaj audio,

http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=102606154539

10) Mark RAINES – A Beginner’s Guide to Understanding the Emergent Church, part 1
& 2, mesaj audio, http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=1220622175

11) John W. ROBBINS – The Theology of N.T. Wright, mesaj audio,

http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=11220594619

12) Mostyn ROBERTS, What Did Christ Accomplish at the Cross? With Reference to
Recent Controversies Namely «The Lost Message of Jesus» and the «New Perspective on
Paul»”, în Perichoresis, nr. 5/2 2007, Emanuel University of Oradea, pag. 163-185

13) The Truth War, Interview with John MacArthur, audio,

http://www.gty.org/Video/Interviews/10263

14) What’s So Dangerous About the Emergent Church? Phil Johnson

Interviewing John MacArthur, audio,
http://www.gty.org/Products/AudioLessons/GTY107

25