CURS 2 9.10.2012 TESUT EPITELIAL A.

POLARITATEA CELULEI EPITELIALE Polaritatea epiteliului reprezinta raportului acestuia cu mediul extern, dar si cu mediul intern. Polaritatea celulei epiteliale este definita ca fiind existenta la nivelul celulei epiteliale a unor domenii distincte membranare, care vin in raport cu medii diferite (extracelulare). Aceste domenii difera structural, functional si biochimic. Celula epiteliala are doua domenii membranare distincte : - apical, in raport cu compartimentul extern; - laterobazal, in raport cu matricea extracelulara. Exista o anumita distributie a proteinelor si lipidelor membranare, astfel incat se formeaza o asimetrie biochimica. Intre celulele adiacente se formeaza jonctiuni stranse. De asemenea, exista o anume distributie a componentelor citoscheletului si organitelor. Polaritatea celulei epiteliale se manifesta si prin anumite interactiuni celulare. Pe scurt, polaritatea celulei epiteliale este asigurata de : 1. o anumita distributie a proteinelor si lipidelor membranare care realizeaza o asimetrie biochimica a domeniilor membranare apical si laterobazal (asimetrie biochimica); 2. formarea de jonctiuni stranse intre membranele celulelor epiteliale adiacente; 3. distributia caracteristica a componentelor citoscheletului si a organitelor la nivelul citoplasmei; 4. stabilirea de catre celulele epiteliale a unor interactiuni celulare. ASIMETRIA BIOCHIMICA componenta membranara membrana apicala membrana apicala - Na+/K+ ATPaza - proteine de transport si canale ionice - proteine cu rol in mentinerea functiei celulei epiteliale - proteine cu rol in recunoasterea si traducerea semnalelor la nivel celular; - proteine de adezivitate : caderine, integrine - receptori pentru insulina, pentru PTH, pentru EGF (epidermal growth factor) si alti factori de crestere colesterol : conc. scazuta

proteine, in general cu functie de absorbtie si secretie, dar si cu rol in transport, canale ionice

- enzime hidrolitice - proteine de transport si canale ionice

lipide,

in

general

ambele

colesterol : conc.crescuta

1|Tesut epitelial II

domenii au o compozitie similara in lipide, insa difera concentratia lor de la un domeniu la altul

sfingomielina : conc. crescuta fosfatidilcolina : conc scazuta fosfatidilinozitol : conc scazuta

sfingomielina : conc. scazuta fosfatidilcolina : conc. crescuta fosfatidilinozitol : conc. crescuta

Pierderea asimetriei biochimice duce la patologii sau disfunctii ale tesutului epitelial. Un exemplu se regaseste in boala rinichiul polichistic, de tip dominant sau recesiv. Rinichiul polichistic de tip dominant are o evolutie blanda, cu simptome debutand in perioada adulta. In contrast, tipul recesiv este o forma agresiva a bolii, observandu-se semne ale acesteia inca de la nastere. Chisturile se pot extinde si in alte zone (organe), ficatul fiind un exemplu. Prezenta acestor chisturi modifica volumul rinichiului, care prezinta o suprafata boselata (neuniforma). Rinichiul se poate mari intr-atat incat poate atinge o masa de 4 kg. Simptomele rinichiului polichistic includ dureri lombare, hematurie macroscopica (vizibila), hipertensiune arteriala (prin excesul de secretie de renina) si, in ultima instanta, se poate ajunge la insuficienta renala. Declansarea bolii este cauzata de redistributia apicala a ATPazei Na+/K+ si a receptorului pentru EGF.

FORMAREA DE JONCTIUNI STRANSE Jonctiunile stranse sunt, de fapt, o modalitate de interactiune intre celulele epiteliale adiacente, situate spre polul apical. Sunt foarte bine dezvoltate la celulele implicate in procese de absorbtie si secretie. ZONULA OCCLUDENS (zonula = banda) inconjoara polul apical al celulei, fiind formata dintr-o retea de fire subtiri, care sunt proteine membranare (ocludine si claudine cele mai importante). Rolul zonulei occludens este de a genera si de a mentine domeniile membranare. De asemenea, previne miscarea laterala a proteinelor membranare (nepermitand migrarea acestora dintr-un domeniu in altul), totodata avand rol si de bariera impermeabila. DISTRIBUTIA COMPONENTELOR CITOSCHELETULUI SI ORGANITELOR Componentele citoscheletului sunt reprezentate de filamentele intermediare citocheratina (denumita si tonofilament), microtubuli au o anumita orientare in celula, apico-bazala, astfel incat acestia pot interveni in deplasarea unor vezicule dintr-un compartiment in altul. Tonofilamentele contribuie la stabilirea contactelor celulare, participand la formarea jonctiunilor. In ceea ce priveste organitele celulei epiteliale, reticulul endoplasmic rugos este situat in zona polului bazal, aparatul Goli se afla supranuclear, iar produsul de sinteza se va acumula spre zona apicala a celulei. Centrul celular prezinta, pe langa cei doi centrioli, un centru de formare al microtubulilor, prin care se formeaza microtubuli si orienteaza INTERACTIUNI CELULARE Jonctiunile sunt prezente in majoritatea tesuturilor, dar predomina in celulele epiteliale. Acestea sunt strans unite intre ele, iar separarea lor necesita aplicarea unei forte mecanice relativ puternice. Adeziunea intercelulara este foarte intensa in tesuturile epiteliale supuse tractiunii sau presiunii (de ex, tegumentul). Adeziunea este mediata partial de o familie de glicoproteine transmembranare, denumite caderine. In absenta ionilor de calciu, caderinele isi pierd proprietatile adezive. La adeziunea intercelulara contribuie si intrepatrunderea pliurilor membranare ale celulelor vecine.
2|Tesut epitelial II

La nivelul membranelor laterale ale celulelor epiteliale exista diverse tipuri de structuri specializate, denumite jonctiuni intercelulare. Un anumit tip de jonctiuni asigura comunicarea intre celulele adiacente. Alte jonctiuni constituie zone de adeziune si obstacole care impiedica circulatia substantelor prin spatiile dintre celulele epiteliale. In unele epitelii, diferitele tipuri de jonctiuni sunt prezente intr-o anumita ordine de la apex catre regiunea bazala a celulei. Interactiunile celulare, la nivel epitelial, se realizeaza prin intermediul moleculelor de adezivitate, care stabilesc conexiuni de doua tipuri, la nivelul celulelor epiteliale : - celule epiteliale intre ele; - celule epiteliale atasate la membrana bazala. Activitatea acestor molecule se desfasoara in functie de activitatea fata de Ca2+, fiind fie Ca2+ dependente, fie Ca2+ independente. Din prima categorie (Ca2+ dependente) fac parte caderinele si selectinele, iar din a doua (Ca2+ independente) imunoglobulinele si integrinele. Caderinele si integrinele stabilesc doua tipuri de contacte : intre celula epiteliala prin membrana laterala, contact de tip celula-celula si prin atasarea polului bazal al celulei epiteliale la matricea extracelulara, prin contact de tip celula-substrat. Contactul de tip celula-celula se stabileste prin intermediul caderinelor. Contactul de tip celula-substrat se stabileste prin intermediul integrinelor. CADERINE Caderinele sunt glicoproteine transmembranare. Se cunosc 180 de izoforme, clasificate in clasice si nonclasice (neclasice). Caderina E este o glicoproteina transmembranara clasica, specifica celulei epiteliale. Se afla la nivelul membranei plasmatice laterale, prezentand un domeniu extracelular. Are 5 unitati identice, unite prin regiuni care au afinitate pentru Ca2+. Domeniul citoplasmatic se ancoreaza la componente ale citoscheletului cu ajutorul unor proteine citoplasmatice. Aspectul domeniului extracelular variaza astfel: - daca concentratia ionilor de Ca2+ este mare, domeniul extracelular este rigid; - daca concentratia ionilor de Ca2+ este mica, domeniul extracelular este flexibil. Domeniul extracelular al caderinei E va interactiona cu domeniul similar al unei celule epiteliale adiacente, avand domeniul extracelular rigid. Este o interactiune de tip homofil. Rolul caderinelor este de a forma jonctiuni de ancorare din domeniul lateral: a. zonula formata de caderina E; b. macula/desmozom formata de caderine nonclasice : desmocolina, desmogleina. Acestea se ancoreaza la filamentele intermediare din celula. INTEGRINE Integrinele fac parte dintr-o familie de glicoproteine membranare cu activitate Ca2+ - independenta. Sunt localizate la nivelul membranei plasmatice bazale a celulelor epiteliale. Integrinele difera de celelalte molecule de adezivitate, fiind heterodimeri, cu subunitatile si , unite necovalent. Fiecare subunitate traverseaza membrana bazala, are capatul carboxil scurt, orientat spre citoplasma, legandu-se la componente ale citoscheletului.
3|Tesut epitelial II

Capatul amino este lung si se ataseaza cu un segment dipeptidic la lamina bazala (laminina si fibronectina). Integrinele participa la formarea jonctiunilor din domeniul bazal al celulei epiteliale : - jonctiune de ancorare prin filamente de actina; - hemidesmozomul (nu este acelasi lucru cu desmozomul). Pentru formarea hemidesmozomului, exista o integrina speciala, 64, care, impreuna cu colagenul, interactioneaza constant cu laminina cu proteinele membranare care se ataseaza la tonofilamente. Rolul caderinelor este de a mentine integritatea straturilor dintr-un epiteliu, astfel incat ii confera rezistenta mecanica. Integrinele au rolul de a atasa polul bazal al celulei epiteliale la matricea extracelulara. Prezinta mecanosenzitivitate (sesizeaza modificarile mecanice in matricea extracelulara, reactioneaza si convertesc informatia in semnal biochimic. Poate modifica ritmul de crestere, astfel incat se dovedesc a fi esentiale in embriogeneza pentru a forma tesuturi. De asemenea, procesul este controlat de enzime.). La polul opus, se afla disintegrine, peptide mici, care blocheaza atasarea integrinelor la lamina bazala. Sunt prezente in cantitate mare in veninul de sarpe. Principala afectiune in care sunt implicate moleculele de adezivitate celulara este Pemfigus Vulgaris (Maladia Buloasa) (pemfix = basicuta, vulgaris = comun, popular). A fost descrisa de Wichmann in 1791. Este o boala autoimuna, astfel incat apar anticorpi circulanti care ataca moleculele proteice din membrana epiteliala. La nivel intraepitelial, apar autoanticorpi antidesmogleine (tip 1, 3) care ataca desmozomii, provocand acantoliza (afectare a straturilor bazal si spinos din epiderm). Maladia afecteaza 3 la 100 000 locuitori. Debutul ei este brusc, undeva la 50-60 ani. Se poate asocia cu alte boli autoimune. Pemfigus vulgaris se prezinta sub forma unor leziuni ale epidermului, ale epiteliului mucoaselor, in special la nivelul mucoasei orale (epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat). Apar basici care se sparg, lasand cruste hemoragice care se desprind usor. Nu se cicatrizeaza, iar prognosticul este reservat, intrucat, fiind in special afectata cavitatea bucala (afectarea gingiilor determiniand caderea dintilor), hranirea este dureroasa.

B. RAPORTUL CONSTANT AL TESUTULUI EPITELIAL MEMBRANA BAZALA Termenul de membrana bazala a fost atribuit structurii observabile la MO, localizata pe fata epiteliului orientata spre tesutul conjunctiv. Orice epiteliu este ancorat la tesutul conjunctiv adiacent prin membrana bazala. Prin examinarea membranei bazale la MO, se observa ca aceasta variaza ca grosime de la un epiteliu la altul. Poate fi examinata in coloratia HE si prin metode histochimice: PAS (se coloreaza in rosu-purpuriu) si impregnare argentica (apare de culoare neagra). In coloratia HE, membrana bazala apare ca o structura acidofila (exemplu : epiteliul traheal), in timp ce prin metoda PAS sau impregnare argentica, se evidentiaza componenta glucidica proteoglicanii sau glicozaminoglicanii. De asemenea, variaza ca aspect in functie de localizare. In mod obisnuit, apare ca o structura lineara, uneori are aspect ondulat, datorita unor expansiuni ale tesutului conjunctiv adiacent in epiteliu (stratificat pavimentos), formandu-se papile conjunctive. Membrana bazala este un strat acelular, amorf, fara a avea limite precise, dens si compact. La microscopul electronic, membrana bazala apare sub forma a doua straturi : - lamina bazala elaborata de celulele epiteliale;
4|Tesut epitelial II

- lamina reticulara elaborata de celulele conjunctive (fibroblaste). Lamina reticulara este formata din retele de reticulina, avand aspect punctiform. LAMINA BAZALA Lamina bazala prezinta doua regiuni : a) regiunea electronotransparenta (lamina lucida); b) regiunea electronodensa (lamina densa). a) Regiunea electronotransparenta sau lamina lucida are o grosime de aprox. 50 nm. Este localizata langa epiteliu. Contine domeniile extracelulare ale moleculelor de adezivitate din membrana plasmatica bazala (polul bazal al celulei epiteliale) - integrine si distroglicani (specific celulei musculare, insa pot aparea si la celula epiteliala), dar si glicoproteine extracelular, reprezentate de laminina si entactina. b) Regiunea electronodensa sau lamina densa este formata din colagen de tip IV, acoperit pe ambele fete de perlecan. Lamina lucida lipseste daca tesutul este fixat prin inghetare la temperatura joasa si presiune inalta (criofracturare), ea fiind observata numai cand fixarea preparatului se face cu fixatori chimici, astfel incat se considera ca lamina bazala este, de fapt, formata numai din lamina densa, intrucat nu se mai pot observa zonele electronotransparente care infatiseaza lamina lucida. Din acest motiv, s-a contestat existenta laminei lucida, crezanduse ca ar fi doar un artefact de fixare. Exista si cazuri aparte. De exemplu, in unele localizari, lamina densa apare mai groasa ca rezultat al fuzionarii a doua lamine bazale de la doua celule epiteliale adiacente, intre care nu se interpune tesut conjunctiv. Astfel de lamine se intalnesc in membrana respiratorie, formata din epiteliul alveolar si endoteliul glomerular sau la nivelul glomerulului renal. S-a constatat ca lamina bazala nu este asociata exclusiv tesutului epitelial, ci poate sa apara si in jurul altor celule care se asociaza cu tesut conjunctiv : celule musculare, celule adipoase, celule Schwann, celule gliale (localizate la nivelul SNP, cu rol in sintetizarea tecii de mielina), fiind denumita in acest caz lamina externa. Prin urmare, termenul de lamina bazala ramane specific tesutului epitelial. Compozitia chimica a laminei bazale consta in proteine (au fost identificate aprox. 50 de proteine fibroase si proteoglicani), dintre acestea 4 fiind considerate componente majore : - laminina; - colagenul; - entactina sau nidogen; - perlecanul, proteoglican, componenta glucidica fiind heparan-sulfatul. Acestea sunt secretate de celulele epiteliale. Laminina are rol esential in organizarea laminei bazale. Prezinta mai multe izoforme. Laminina I este formata din 3 lanturi lungi polipeptidice, , dispuse in forma de cruce. Prezinta mai multe situsuri de interactiune cu segmentele extracelulare ale moleculelor de adezivitate pentru integrine are doua astfel de domenii, dar prezinta situsuri de interactiune si pentru distroglicani, entactina si perlecan. Are tendinta spontana de a se polimeriza sub forma unei retele, formand polimerul de laminina, dupa interactiunea cu celulele epiteliale. Colagenul prezent in lamina bazala este de cel putin trei tipuri (colagen IV, colagen VII, colagen XVIII). Colagenul IV reprezinta 50% din proteinele laminei bazale. Molecula sa contine 3 lanturi polipeptidice, numite lanturi , dispuse spiralat. Fiecare lant are 3 domenii :
5|Tesut epitelial II

1. domeniul scurt amino-terminal, numit domeniul 7S; 2. domeniul colagenic helicoidal (cel mai lung), care interactioneaza cu domenii similare ale altor 2 lanturi polipeptidice ; 3. domeniul necolagenic globular carboxi-terminal, numit domeniul NC1. Cele 3 lanturi polipeptidice formeaza o molecula triplu helicoidala, numita protomerul de colagen IV. Prin asamblarea celor 3 lanturi , domeniil NC1 formeaza trimerul NC1. Cand doi trimeri NC1 interactioneaza, rezultand hexameri NC1, se formeaza dimerii de colagen IV. Prin interactiunea a patru dimeri prin domeniile 7S, rezulta tetramerul de colagen IV. Tetramerii se leaga cap la cap si rezulta suprastructura de colagen IV, care are forma unei retele. Intai se formeaza reteaua de laminina si ulterior reteaua de colagen IV. Cele doua se unesc prin entactina si se stabilieaza prin perlecan. Aceasta organizare este controlata de un ansamblu de proteaze sintetizate de fibroblaste (metaloproteaza si inhibitori ai metaloproteazelor). ANCORARE LA MATRICEA EXTRACELULARA (TESUT CONJUNCTIV) Mecanismul de ancorare depinde de localizarea epiteliului. Lamina bazala se ancoreaza la matricea extracelulara prin trei mecanisme impuse de localizare: 1. fibrile de ancorare scurte, striate, formate din colagen VII, care se leaga de molecule de colagen III din matricea extracelulara, asigurand legarea laminei bazale la matricea extracelulara, in asociere cu hemidesmozomii (mecanism caracteristic pielii). Ancorarea este foarte puternica; 2. microfibrile de fibrilina leaga lamina bazala de fibre elastice din matricea extracelulara; 3. extensii ale laminei dense interactioneaza cu fibrele reticulare din tesutul conjunctiv formate din colagen de tip III. LAMINA RETICULARA Lamina reticulara este elaborata de fibroblaste, din colagen de tip III si I, care se organizeaza sub forma de fibre (fibre reticulare si fibre de colagen). Colagenul de tip III formeaza fibrele reticulare, iar colagenul de tip I formeaza fibrele de colagen. FUNCTIILE LAMINEI BAZALE 1. Lamina bazala (sau membrana bazala) functioneaza ca suport pentru celulele epiteliale, asigurand atasarea epiteliului la tesutul conjunctiv. 2. Lamina bazala compartimentalizeaza (separa 2 tipuri de tesut), astfel incat mediaza schimburile intertisulare (pentru ca o substanta sa se mute dintr-un tesut in altul, trebuie sa traverseze lamina bazala). 3. Lamina bazala are rol de bariera cu permeabilitate selectiva intre tesutul epitelial si tesutul conjunctiv, controland schimburile de molecule dintre cele doua (GAG, molecule hidrofile cu sarcina electrica negativa). 4. Lamina bazala mentine citoarhitectura epiteliului si polaritatea unui epiteliu. 5. Lamina bazala controleaza diferentierea, proliferarea si migrarea celulelor epiteliale, prin medierea si controlul interactiunilor dintre receptorii de suprafata ai celulelor epiteliale (domeniul bazal) (factori de crestere) si moleculele din matricea extracelulara.

6|Tesut epitelial II