Teoriile dezvoltarii

Nume si prenume: Popa Mariana Roxana

Teoriile dezvoltarii

Psihologia dezvoltarii este o ramura a psihologiei aparuta din necesitatea de a intelege cum se constituie caracteristicile, functiile, procesele psihice de la cele mai fragede varste si evolutia lor pe tot parcursul existentei umane, cu progresele ce caracterizeaza fiecare varsta. Ca problema de studiu a psihologiei dezvoltarii, dezvoltarea umana este destul de controversata. Ce este mai important: ereditatea, experienta personala a individului sau mediul in care traieste individul? Dezvoltarea este un proces continuu, liniar sau un proces care se desfasoara pe etape? Acestea sunt cateva din intrebarile care au creat diverse raspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana, de-a lungul timpului. O teorie ofera un cadru de referinta care organizeaza experiente, realizeaza observatii, avanseaza presupuneri despre anumite fenomene sau procese psihice. Pentru orice domeniu, inclusiv cel al dezvoltarii umane, instrumentul indispensabil al specialistului este o teorie buna. Psihologia varstelor analizeaza longitudinal si vertical fiinta umana in contextul existentei sale sociale, a modificarilor psiho-fizice ce se produc sub influenta conditiilor de mediu, a educatiei, a culturii, a statusurilor si rolurilor sociale pe care le indeplineste. Teoriile sunt rezultatul concretizarii principalelor perspective de analiza. Prima este teoria invatarii sociale, in care contactele pe care le are copilul cu lumea din jur sunt importante pentru a determina influenta pe care acestea le au asupra dezvoltarii copilului. Cea de-a doua abordare va fi cea psihanalitica iar cea de-a treia pune accentul pe maturizarea biologica a copilului si pe dezvoltarea secventiala a cognitiei sale.

Teoria dezvoltarii psihosociale Teoria psihosociala este cea care explica relatia individului cu mediul si cu lumea din jur. Ea explica schimbarile in intelegerea sinelui, in relatiile sociale si in relatia cu societatea din punct de vedere biologic, psihologic sau social. Putem spune ca din perspectiva teoriei psihosociale dezvoltarea rezulta din interactiunea individului cu mediul. Erik Erikson este cel care a avansat teoria dezvoltarii psihosociale in 1959. Erik Erikson s-a nascut in 1902 in Frankfurt, Germania. Mama lui a fost necasatorita, motiv pentru care el nu a stiut niciodata identitatea tatalui sau biologic. In biografia acestuia, Lawrence Friedman(1999) releva faptul ca Erikson a facut intotdeauna eforturi pentru a-si descoperi originile, vorbind despre criza identitatii acestuia.Dupa mai multe incercari facute pentru a-si descoperi sensul vietii, Erikson s-a dovedit a fi talentat in lucrul cu copiii si astfel a studiat tehnicile psihanalizei. Cea mai importanta lucrare a sa este Copilaria si societatea (1950) unde a prezentat teoria dezvoltarii psihosociale. Erikson a vazut dezvoltarea ca o rezolvare progresiva a conflictelor intre nevoilor copilului si cerintele sociale evidentiind opt stadii in teoria sa, in fiecare stadiu conflictul trebuind sa fie rezolvat macar partial, inainte de a se putea realiza un progres spre urmatorul set de probleme, adica de a oferi capacitatea individuala de a le stapani pe cele ulterioare. Se poate spune ca procesul poate fi vazut ca un progres pas cu pas. Nereusita in rezolvarea problemelor la un anumit nivel poate avea consecinte grave ce pot duce la tulburari psihice ce vor afecta intreg restul vietii. Primul stadiu, in teoria lui Erikson are la baza conflictul incredere neincredere (de la nastere pana la aproximativ un an si jumatate): este perioada in care copilul isi stabileste atitudinea de baza fata de lumea inconjuratoare. In acest stadiu este bines sa i se ofere satisfactie si confort, ceea ce ii va oferi o atitudine mai increzatoare. Copilul poate dezvolta deasemenea neincredere fata de cei din jur daca ingrijirile nu sunt consistente. Pe masura ce copilul invata sa mearga se confrunta cu un alt conflict si anume acela de autonomie indoiala (intre un an si jumatate si 3 ani). Incercarile pe care le face pentru a invata sa mearga ii pot sustine increderea sau il pot face sa se simta neputincios daca nu este incurajat de persoanele de langa el. Astfel se va stabili atitudinea globala cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare intre 3-6 ani cand cel mic se confrunta cu conflictul dintre initiativa si vinovatie adica poate sa dezvolte un puternic simt de initiativa prin prisma cerintelor parintilor si a celor din jur sau poate ajunge sa se simta vinovat pentru ca nu este capabil sa indeplineasca responsabilitatile care i se cer. Intre 6-12 ani, copilul mai mare are parte de conflictul sarguinta inferioritate din cauza provocarilor noi pe care le are de infruntat. Din nou acesta se poate simti capabil de a duce la bun sfarsit cerintele sau poate incerca sentimental de incapacitate. Al cincilea stadiu apare la adolescenta (13-18 ani) unde intalnim conflictul de identificare confuzie de rol. Adolescentul tinde sa invete sa se integreze in diferite grupuri sociale, trebuie sa joace cat mai multe roluri. Acesta trebuie sa faca fata perceptiilor celorlalti despre el si de asemenea sa isi gaseasca propria identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de responsabilitati, edificarea unei identitati gresite, deviante sunt elemente ale identitatii care contravin cu normele sociale. Intre 20-40 ani, ca tanar adult, omul se confrunta cu al saselea conflict: intimidate izolare in relatia cu altii. Intimitatea se refera la libertatea identitatilor fara a exista teama de a fi judecat sau de a le pierde. Atunci cand sunt refuzate riscurile intimitatii, apare alternative nefavorabila aceea a izolarii. La maturitate (40-65 ani), individual se confrunta cu un conflict de creatie stagnare, cand limitele propriului sine sunt raportate la elemnte precum familia, cariera profesionala, societatea in ansamblu. Ultimul stadiu apare la peste 65 ani, cand individul trebuie sa inceapa sa se gandeasca la sfarsitul vietii, sa constientizeze faptul ca acesta este aproape ceea ce da nastere la un conflict integru disperat. Integritatea se refera la retrospectiva vietii sale, in care se poate mandri cu realizarile pe care le-a avut, insa daca nu este multumit de acestea, atunci cand realizeaza ca nu mai este timp pentru a face schimbari majore, intervine disperarea. Teoria psihosociala ofera o imagine asupra stadiilor de dezvoltare de la nastere pana la viata de adult, o dezvoltare individuala raportata la cultura si societate. O premisa fundamentala a teoriei psihosociale este aceea ca Eul ia forma in interactiunea constanta cu comunitatea (Schlein, 1987).

Teoria dezvoltarii cognitive Unii psihologi s-au concentrat asupra modalitatii in care copiii organizeaza ceea ce invata, adica considera dezvoltarea un proces structurat si sistematic. Cognitia este procesul prin care experientele sunt organizate si capata sens. Ca activitate cognitiva putem aminti: interpretarea unei cerinte, rezolvarea unei probleme, analiza critica, sintetizarea informatiilor. Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget(1896-1980) fiind cel mai influent psiholog in domeniul psihologiei dezvoltarii din secolul XX. Acesta s-a nascut in Elvetia si a fost un naturalist inca din copilarie. A observant si a studiat pasarile, fosilele si la varsta de 10 ani a contribuit la un ziar stiintific. A continuat aceste studii si astfel a ajuns la concluzia ca principiile biologice pot fi folosite pentru a explica evolutia cunoasterii. A inceput sa lucreze in diferite laboratoare, chiar si in cel al lui Alfred Binet care era mai degraba o scoala unde studiile despre natura inteligentei erau dirijate. Piaget s-a concentrat mai mult pe modul cum copiii gandesc decat pe ceea ce ei stiu. El a inceput sa investigheze judecat morala a copilului, teorii despre evenimentele de zi cu zi. Astfel, in 1960, John Flavell publica The Developmental Psychology of Jean Piaget. Piaget considera ca fiecare organism se lupta pentru a obtine echilibrul dintre functiile motrice, senzoriale si cognitive. Pentru el inteligenta este o forma de dezvoltare cu mediul si dezvoltarea cognitiva are loc atunci cand se poate actiona la un domeniu mai vast prin construirea si dezvoltarea de scheme noi si prin extinderea celor deja existente.Cu ajutorul schemelor ne adaptam mult mai usor la nou datorita experientelor anterior acumulate. Considerand ca toti copiii trec printr-o serie de perioade distincte in dezvoltarea intelectuala, el a propus patru stadii ale dezvoltarii copilului: Stadiul senzorio-motor(0-2ani). La aceasta varsta, copilul experimenteaza lumea prin activitatea fizica si bazandu-se pe principiul aici si acum el neavand pana la 8 luni conceptul de permanenta al obiectelor, adica tot ce nu vede in momentul respectiv pentru el, nu exista. Cu toate acestea, una dintre cele mai importante componente ale inteligentei senzorio-motorie este capacitatea de a anticipa anumite actiuni: bebelusul stie ca daca incepe sa planga, mama lui va veni la el. Stadiul preoperational(2-7ani) cand ei pot percepe cel mai clar diferenta intre gandirea lor si cea a adultilor. Este deasemenea si perioada cand isi dezvolta limbajul adica, dupa Piaget, o reducere treptata a egocentrismului. La

inceput, copilul isi exprima pur si simplu gandurile printr-o vorbire egocentrista, fara a-si da seama ca avand ajutorul cuvintelor el poate comunica, poate interactiona cu cei din jurul sau. Cand realizeaza acest lucru incepe sa se gandeasca si la necesitatile ascultatorului, ceea ce face ca egocentrismul sa scada si invata sa accepte si punctele de vedere ale altei persoane. In acest stadiu intalnim si lipsa reflexivitatii, adica copilul se concentreaza numai asupra unei laturi a problemei. Un exemplu ar putea fi acela ca el poate spune ca are un tata, dar nu poate afirma faptul ca tatal sau are un copil. O alta problema este si cea legata de principiile de conservare cand un obiect isi poate modifica forma sau aspectul pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. S-au realizat studii cu mai multe obiecte: bucati de plastilina transformate din bile in forme alungite sau apa colorata turnata dintr-un pahar larg si mic intr-unul inalt si subtire. Copilul are tendinta de a se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii, ignorandu-le pe cele asociate, care indica faptul ca volumul sau cantitatea ramane aceeasi. Cu toate acestea, sarcina principala a acestui stadiu este de a pregati copilul pentru perioadele ulterioare. Stadiul operatiilor concrete(7-11ani). In aceasta perioada copilul nu mai este atat de egocentrist, gandirea sa incepe sa fie asemanatoare cu cea a adultului, poate clasifica sisteme, poate realiza mult mai bine probleme, dar are totusi dificultati in manipularea notiunilor pur abstracte. Cele doua operatii structurale care s-au facut remarcate in acest stadiu sunt conservarea si clasificarea abilitatilor. Deja copilul intelege ca materia se conserva, ca masa este aceeasi chiar daca isi modifica forma sau culoarea si are abilitatea de a grupa lucrurile, de a se folosi de informatii pentru a rezolva problemele. Stadiul operatiilor formale(de la 11 ani pana la maturitate) cand apare abilitatea de a gandi abstract fara a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El foloseste acum logica abstracta, elaboreaza ipoteze despre lume si le testeaza. Este capabil sa rezolve o problema la nivel mental. Pentru Piaget aceasta este cea mai inalta forma de gandire, cand copilul isi poate extinde cunostintele fara alte restrictii. Dupa parera mea , teoriile dezvoltarii au aparut pentru a putea intelege, descrie si avansa predictii referitoare la dezvoltarea copilului. Desi nici o teorie nu are in vedere toate aspectele si aparent teoriile sunt contradictorii, o mare parte din informatiile oferite sunt complementare, oferind o vedere de ansamblu asupra dezvoltarii umane in intreaga sa complexitate.

Bibliografie: Newman M. Barbara, Newman R. Philip Theories of Human Development 2007, Lawrence Erlbaum associates, Publishers, London Atkinson R., Smith E. Introducere in psihologie, Editia a XI-a, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2002 Brich A. psihologia dezvoltarii, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2000 Schiopu u., Verza E. Psihologia varstelor, ciclurile vietii Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997