Sunteți pe pagina 1din 2

Titlu: Muntele Autor: Thomas Anul aparitiei: 1924 la ei, 2000 Autor recenzie: Marinela Gheorghe;

vrajit; Mann; la noi;

***** Muntele vrajit va reprezenta pentru neinitiatii in ale lecturii o corvoada. Si asta pentru ca la prima vedere, romanul face parte din categoria cartilor de mari dimensiuni (peste 700 de pagini), descrieri generoase, dialoguri parca fara sfarsit si termeni savanti, cu predilectie din lumea anatomiei. De fapt, Muntele vrajit face parte din categoria romanelor mari, si la propriu, si la figurat. Aceasta opera literara a lui Thomas Mann reuseste sa te absoarba in lectura, te indeamna sa citesti cu placere descrierile acelea atat de abundente, te determina sa ai rabdare sa astepti personajele sa termine ce au ele de povestit in dorinta de a afla ce se va intampla mai departe, dupa dialogul lor oarecum excesiv. ***** Ce te va frapa la acest roman este lentoarea actiunii. Omul modern, obisnuit cu stresul si agitatia zilnica, va cauta insetat actiune, miscare, acumulare de situatii si fapte. Asa vedea lucrurile si Hans Castorp, eroul romanului. Insa pe masura ce urci cu el spre Muntele vrajit, spre lumea celor de aici, de sus, ritmul vietii se incetineste pe nesimtite si calatoresti cu personajul principal spre inaltimile Berghofului. ***** Hans Castorp, eroul romanului, trebuie sa se achite de o datorie. Trebuie sa isi viziteze unchiul, pe Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoza, la sanatoriul Berghof, unde isi propune sa stea doar trei saptamani. Numai ca planurile nu ies intotdeauna asa cum vrem noi. ***** La Berghof, Hans va cunoaste un alt mod de a exista. Filistin la inceput, in incercarea disperata la un moment dat de a se desprinde de atractia fascinant de ciudata fata de acel loc, Hans se vede treptat atras intr-o lume mult diferita de cea de la ses. Aici, ziua decurge dupa un anumit program imuabil, program care insa da impresia de libertate absoluta, in ciuda regulilor si tratamentelor medicale stricte. ***** Initial ironizeaza si se amuza copios pe seama tuturor acelor obiceiuri si personaje de la Berghof, simtind totodata o curiozitate bolnavicioasa fata de acest loc diferit de mediul in care vietuise el pana atunci. Se sustrage universului pervertitor persifland si consolandu-se ca va pleca in scurt timp la ses. Treptat insa se integreaza, aproape inconstient, in regimul sanatoriului de tuberculosi, si face cunostinta cu cei de acolo, majoritatea monomani degradati de suferinta. ***** Il cunoaste si pe doctorul Behrens, poreclit Radamente, dupa zeul care impreuna cu Minos judecau oamenii la intrarea in Infern. Supranumele avea la origine obiceiul medicului de a stabili fiecarui pacient un anumit termen de sedere la Berghof. De la prima intalnire, Radamente se indoieste ironic de sanatatea de neclintit a lui Hans, considerandu-l cam anemic. ***** In timp, Hans observa fel de fel de simptome ciudate care il extenueaza fizic si psihic, dar carora nu le acorda mare importanta, considerand mereu in gluma ca este vorba de neputinta de a se aclimatiza. ***** La un control de rutina afla socat si resemnat in acelasi timp ca sufera de ftizie, fiind nevoit sa mai ramana o perioada destul de indelungata la sanatoriu. Berghoful reprezinta o lume haotica tocmai prin ordinea si obiceiurile ei stricte, o lume greu de inteles, privita de noul venit cu o curiozitate infricosata. Afla din relatarile lui Joachim ca din acest loc, din muntele vrajit, nu se poate pleca decat prin moarte. Cei care, desi se insanatosesc, nu se mai pot intoarce la ses, la viata de dinainte, ci fac tot posibilul sa ramana, in aceasta constand magia fatala a locului. Dezertarea se pedepseste cu o intoarcere imediata si apoi cu o moarte inevitabila, cauzata de agravarea bolii odata cu parasirea mediului protector. ***** Devenit si el pacient, se integreaza total si irevocabil in regimul de viata de la Berghof. Aici, timpul are o doza mitica, se transforma in eternitate, Hans renuntand mai tarziu la ceas si calendar, considerandule total inutile in acest loc.

***** Il cunoaste pe Settembrini, om cult cu inclinari pedagogice, care se straduieste sa-l educe corect pe Hans, un copil rasfatat al vietii, caruia ii place sa experimenteze (placet experiri), care inca nu cunoaste viata in profunzime si care este supus influentelor. Mai tarziu apare Naphta, un adversar in ale culturii si inteligentei, cu conceptii opuse umanistului Settembrini. Cei doi par a-si disputa intaietatea in ochii tanarului Hans, sau, asa cum spune Hans, lupta pentru a-i obtine sufletul. ***** Joachim este singurul personaj disident care nu se poate adapta vietii sanatoriului, sau doar refuza cu incapatanare sa o faca, pentru a-si relua cat mai curand viata la ses. Este un inadaptat, indura totul prin tacere si supunere, obisnuit fiind cu rigoarea regimului militar caruia i se dedica trup si suflet. Isi pierde rabdarea, se simte chemat la datorie, isi forteaza trupul bolnav care-i ingusta vointa, pleaca jos, in vale, pentru a-si relua serviciul militar intrerupt din cauza bolii. Are parte de succese si decoratii, insa boala recidiveaza si il conduce inapoi la Berghof, fiind astfel pedepsit pentru dezertare, pentru parasirea muntelui vrajit. Va avea parte de o moarte eroica, privita prin prisma demnitatii cu care si-a infruntat conditia umana, limitata si vitrega. ***** Hans se va izola tot mai mult de lumea celor de jos, se refugiaza in singuratate, se dedica studiului, implicandu-se in partea organica a fiintelor. Se adanceste in cugetari filozofice, se lasa cuprins de spiritul naturii, mediteaza asupra vietii si a mortii, patrunzand intr-un univers superior oamenilor de la ses. Nu mai poate percepe viata celor de jos, din vale, nu mai poate avea conceptiile lor, constientizand ca nu se va mai putea intoarce niciodata in mijlocul lor, el apartine acum celor de sus. ***** Berghoful lui Thomas Mann este mai mult decat un sanatoriu pentru tuberculosi. Prin dispunerea la inaltime, Berghoful reprezinta o ipostaza a superioritatii omului, un loc in care Hans percepe altfel viata. Singuratatea, inaltimile ametitoare la care traieste, timpul care stationeaza, transformandu-se in eternitate, determina omul sa se intalneasca zilnic cu propriul eu. Toate acestea dau nastere unei stari de spirit unice si a unui simt mult mai dezvoltat de a decripta lumea in intelesuri mai mult decat profunde. Apare si o oarecare apropiere de moarte, nu in sensul infricosarii sau a resemnarii, ci a intelegerii sensului ei in destinul confuz al omului, a acceptarii ei ca parte a unui intreg.